HOTARARE Nr. 0
din 7 iulie 2009
definitiva la 6 noiembrie
2009, în Cauza Turus împotriva Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 141 din 3 martie 2010
(Cererea nr. 31.566/03)
Această versiune a fost rectificată
conform art. 81 din Regulamentul Curţii, la data de 15 septembrie 2009.
In Cauza Turus împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia
a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall,
preşedinte, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Egbert Myjer, Ineta
Ziemele, Luis Lopez Guerra, Ann Power, judecători, şi Santiago
Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la data
de 16 iunie 2009,
pronunţă următoarea hotărâre,
adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr.
31.566/03) îndreptată împotriva României, prin care 2 cetăţeni
suedezi, doamna Cornelia Maria Turus şi domnul Ioan Turus (reclamanţii),
au sesizat Curtea la data de 29 august 2003, în temeiul art. 34 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de domnul
Valerian Coza, consilier juridic*) în Satu Mare. Guvernul român (Guvernul) este
reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din
cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La data de 22 februarie 2007, preşedintele
Secţiei a treia a decis să îi comunice cererea Guvernului. Astfel cum
prevede art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a decis, de asemenea, să se
analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
4. Guvernul suedez, căruia i-a fost
comunicată o copie a cererii, în temeiul art. 44 § 1 a) din Regulamentul
Curţii, nu a dorit să îşi prezinte punctul de vedere asupra
cauzei.
*) Rectificat la data de 15 septembrie 2009:
„avocat" a fost înlocuit cu „consilier juridic".
IN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamanţii s-au născut în anul 1939
şi locuiesc în Malmo, Suedia.
6. Prin Decizia din data de 18 noiembrie 1985, un
imobil ce le aparţinea reclamanţilor, compus dintr-o casă
şi terenul aferent în suprafaţă de 453 m2, a fost
naţionalizat din cauza plecării lor în străinătate.
7. La data de 7 ianuarie 1986, statul le-a închiriat
imobilul lui P.Z. şi P.M.R. (chiriaşii).
8. Prin declaraţia din data de 1 iulie 1996,
reclamanţii au informat primăria despre acordul lor ca imobilul
să îi fie restituit lui M.M., mama reclamantei. Prin Decizia din data de
13 mai 1998, primăria a dispus ca imobilul să îi fie restituit lui
M.M. In urma recursului chiriaşilor, prin decizia definitivă din data
de 26 ianuarie 2000, Curtea de Apel Oradea (curtea de apel) a anulat
Decizia din data de 13 mai 1998 şi a constatat că reclamanţii
aveau dreptul la despăgubiri pentru imobil.
1. Acţiunea în constatarea caracterului
nelegal al naţionalizării
9. Prin sentinţa rămasă definitivă
din data de 25 aprilie 2000, Judecătoria Satu Mare (judecătoria) a
admis acţiunea reclamanţilor împotriva primăriei, a constatat
nelegalitatea deciziei de naţionalizare şi a dispus rectificarea
cărţii funciare în favoarea reclamanţilor. La data de 8
decembrie 2000, reclamanţii au fost înscrişi în cartea funciară
drept proprietari.
2. Acţiunea în anularea contractului de vânzare-cumpărare
10. La data de 11 mai 2000, statul le-a vândut
chiriaşilor casa şi 55 m2 din cei 453 m2 ai
terenului.
11. In anul 2002, reclamanţii au sesizat
judecătoria cu o acţiune în anularea contractului de
vânzare-cumpărare menţionat mai sus, îndreptată împotriva
chiriaşilor, arătând că statul nu mai era proprietarul
imobilului în momentul încheierii acestui contract.
12. Prin Sentinţa din data de 13 martie 2002,
judecătoria a admis acţiunea şi a anulat contractul. Prin
decizia rămasă definitivă din data de 19 februarie 2003,
pusă la dispoziţia părţilor la data de 6 martie 2003,
curtea de apel a admis recursul chiriaşilor şi a respins
acţiunea. Aceasta a reţinut că Decizia din data de 26 ianuarie
2000 nu le recunoştea reclamanţilor decât dreptul la despăgubiri
(vezi paragraful 8 de mai sus) şi că, prin urmare, contractul de
vânzare-cumpărare fusese încheiat în condiţii de legalitate.
3. Acţiunea având ca obiect înscrierea
chiriaşilor drept proprietari ai imobilului în cartea funciară
13. In anul 2001, chiriaşii au sesizat
judecătoria cu o acţiune îndreptată împotriva
reclamanţilor, pentru a fi înscrişi în cartea funciară drept
proprietari ai imobilului.
14. Prin Sentinţa din data de 30 ianuarie 2002,
judecătoria a respins acţiunea, statuând că reclamanţii
erau înscrişi în cartea funciară în baza sentinţei definitive
din data de 25 aprilie 2000 (vezi paragraful 9 de mai sus).
15. Prin decizia definitivă din data de 19
februarie 2003, pusă la dispoziţia părţilor la data de 6
martie 2003, curtea de apel, printr-un complet de judecată identic cu cel
care respinsese acţiunea în anularea contractului de
vânzare-cumpărare, a admis acţiunea chiriaşilor, a dispus
radierea reclamanţilor din cartea funciară şi înscrierea chiriaşilor
ca proprietari pentru acea parte a imobilului ce făcuse obiectul
contractului de vânzare-cumpărare.
16. Chiriaşii şi-au înscris dreptul de
proprietate în registrul de publicitate imobiliară pentru casă
şi 55 m2 din cei 453 m2 de teren.
17. La data de 4 octombrie 2001, invocând prevederile
Legii nr. 10/2001, reclamanţii au adresat o notificare Primăriei Satu
Mare, solicitând restituirea în natură a bunului imobil compus din
casă şi terenul în suprafaţă de 453 m2. In anul
2006, autoritatea competentă le-a solicitat reclamanţilor să
îşi completeze dosarul.
II. Dispoziţiile legale şi practica
interne pertinente
18. Prevederile legale (inclusiv cele ale Legii nr.
10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în
perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare, printre care cele aduse
prin Legea nr. 247/2005) şi jurisprudenţa internă relevante sunt
descrise în hotărârile Brumărescu împotriva României ([MC],
nr. 28.342/95, CEDO 1999-VII, pp. 250-256, §§ 31-33), Străin şi
alţii împotriva României (nr. 57.001/00, CEDO 2005-VII, §§19-26), Păduraru
împotriva României (nr. 63.252/00, §§ 38-53, 1 decembrie 2005) şi Tudor
împotriva României (nr. 29.035/05, §§ 15-20, 11 decembrie 2007).
19. Autorităţile naţionale au luat
măsuri de accelerare a procedurii de acordare a despăgubirilor prin
intermediul fondului de investiţii „Proprietatea", în special în baza
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 81/2007 pentru
accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor
preluate în mod abuziv.
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din
Protocolul nr. 1 la Convenţie
20. Reclamanţii se plâng de o încălcare a
dreptului lor de proprietate din cauza vânzării imobilului către
chiriaşi, a refuzului Curţii de Apel Oradea de a anula această
vânzare şi din cauza înscrierii acestora drept proprietari în registrul de
publicitate imobiliară. Reclamanţii pretind că li s-a
încălcat dreptul la respectarea bunurilor lor, astfel cum este acesta
recunoscut de art. 1 din Protocolul nr. 1:
„Orice persoană fizică sau juridică are
dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de
proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în
condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale
dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului
statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a
reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a
asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
A. Asupra admisibilităţii
21. Curtea constată că acest capăt de
cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie.
Pe de altă parte, Curtea constată că nu este incident niciun alt
motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, el trebuie declarat admisibil.
B. Asupra fondului
22. Guvernul îşi reiterează argumentele
prezentate în cauze similare anterioare (vezi, printre altele, Cîrstoiu
împotriva României, nr. 22.281/05, § 22, 4 martie 2008).
23. Reclamanţii se opun acestui punct de vedere.
24. Curtea a analizat în mai multe rânduri cauze care
ridicau probleme similare cu cea de faţă şi a constatat
încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (vezi cauzele
citate mai sus, în special Străin, citată anterior, §§ 39, 43 şi
59, şi Porteanu împotriva României, nr. 4.596/03, §§ 32-35, 16
februarie 2006).
25. După ce a analizat toate elementele ce i-au
fost supuse atenţiei, Curtea consideră că Guvernul nu a
prezentat niciun fapt sau argument care să poată duce la o altă
concluzie în cazul de faţă. Curtea reafirmă în special că,
în contextul legislativ român ce reglementează acţiunile în
restituire a bunurilor naţionalizate de regimul comunist, vânzarea de
către stat a bunului altuia către terţi de
bună-credinţă, chiar şi atunci când este anterioară
confirmării definitive în justiţie a dreptului de proprietate al
celuilalt, reprezintă o privare de acel bun. O astfel de privare,
combinată cu lipsa totală de despăgubire, este contrară
art. 1 din Protocolul nr. 1 (Vodă si Bob împotriva României, nr.
7.976/02, § 23, 7 februarie 2008).
26. In plus, Curtea observă că până în
prezent Guvernul nu a demonstrat că sistemul de despăgubiri introdus
prin Legea nr. 247/2005 le-ar permite beneficiarilor acestei legi să
încaseze, conform unei proceduri şi unui calendar previzibil, o
despăgubire în raport cu valoarea de piaţă a bunurilor de care
au fost lipsiţi.
27. Această concluzie nu analizează dinainte
orice evoluţie pozitivă pe care ar putea să o aibă în
viitor mecanismele de finanţare prevăzute de această lege
specială în vederea despăgubirii persoanelor cărora, ca şi
reclamanţilor, li s-a recunoscut calitatea de proprietari printr-o
hotărâre judecătorească definitivă. In acest sens, Curtea observă
cu satisfacţie evoluţia recentă care pare să se
evidenţieze în practică şi care se îndreaptă în
direcţia bună în materie.
28. Ţinând cont de jurisprudenţa sa în
materie, Curtea consideră că, în speţă, nerespectarea
dreptului de proprietate al reclamanţilor cu privire la bunul lor,
combinată cu lipsa totală de despăgubiri timp de aproximativ 9
ani, i-a făcut să suporte o sarcină disproporţionată
şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului
lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
Prin urmare, în speţă, a avut loc
încălcarea acestei prevederi.
II. Asupra pretinsei încălcări a art. 6
din Convenţie
29. Invocând art. 6 § 1 din Convenţie,
reclamanţii se plâng de lipsa de echitate a procedurilor finalizate prin
cele două decizii din data de 19 februarie 2003 ale Curţii de Apel
Oradea şi, mai ales, de o lipsă de imparţialitate, având în
vedere că cele două decizii menţionate mai sus au fost
pronunţate de acelaşi complet de judecată.
30. Guvernul invocă excepţia de neepuizare a
căilor de atac interne în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat
pe lipsa de imparţialitate a judecătorilor curţii de apel.
31. Ţinând cont de natura capătului de
cerere şi de elementele aflate la dosar, Curtea apreciază că
această excepţie ar trebui conexată cu fondul.
32. In contextul tuturor elementelor aflate în posesia
sa, Curtea mai apreciază că acest capăt de cerere al
reclamanţilor este admisibil. Totuşi, ea consideră, ţinând
cont de concluziile sale din paragrafele 22-28 de mai sus, că nu este
cazul să statueze asupra fondului acestui capăt de cerere (vezi, mutatis
mutandis, printre altele, Laino împotriva Italiei [MC], nr.
33.158/96, § 25, CEDO 1999-I, Biserica Catolică din Cania împotriva
Greciei, Hotărârea din 16 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, §
50 şi, Davidescu împotriva României, nr. 2.252/02, §56, 16
noiembrie 2006). Pe de altă parte, această concluzie scuteşte
Curtea să se mai pronunţe asupra excepţiei ridicate de Guvern (Moschopoulos-Veînoglou
si alţii împotriva Greciei, nr. 32.636/05, § 35, 18 octombrie 2007).
III. Asupra aplicării art. 46 din
Convenţie
33. Art. 46 din Convenţie prevede
următoarele:
„1. Inaltele părţi contractante se
angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale
Curţii în care ele sunt părţi.
2. Hotărârea definitivă a Curţii este
transmisă Comitetului Miniştrilor care supraveghează executarea
ei."
34. Concluzia încălcării art. 1 din
Protocolul nr. 1 dezvăluie o problemă pe scară largă
izvorând din deficienţele legislaţiei privind restituirea imobilelor
naţionalizate şi vândute de stat unor terţi. Prin urmare, Curtea
apreciază că statul trebuie să ajusteze în cel mai scurt timp
procedura introdusă prin legile de reparaţie, astfel încât să
devină cu adevărat coerentă, accesibilă, rapidă
şi previzibilă (vezi hotărârile Viaşu împotriva
României, nr. 75.951/01, § 83, 9 decembrie 2008; Katz împotriva
României, nr. 29.739/03, §§ 30-37, 20 ianuarie 2009 şi Faimblat
împotriva României, nr. 23.066/02, §§ 48-54, 13 ianuarie 2009).
IV. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
35. Conform art. 41 din Convenţie,
„Dacă Curtea declară că a avut loc o
încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă
dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o
înlăturare incompletă a consecinţelor acestei
încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este
cazul, o reparaţie echitabilă."
A. Prejudiciu
36. Reclamanţii solicită restituirea bunului
imobil, compus din casă şi terenul aferent în suprafaţă de
453 m2, şi subliniază că nu doresc să
primească despăgubiri. De asemenea, ei solicită suma de 60.000
euro (EUR) pentru prejudiciul moral pe care susţin că l-au suferit.
37. Guvernul observă că, deşi restitutio
in integrum este cea mai bună modalitate de reparare a unui
prejudiciu, Curtea poate acorda o despăgubire atunci când această
restituire se dovedeşte a fi imposibilă. Guvernul reaminteşte
că contractul de vânzare-cumpărare se referea numai la casă
şi la terenul de 55/453 m2, adică echivalentul a 55 m2
de teren. Acesta estimează că valoarea părţii de imobil
vândută chiriaşilor este de 29.952 EUR şi furnizează în
acest scop un raport de expertiză din luna septembrie 2007. La data de 3
aprilie 2009, Guvernul a informat Curtea despre faptul că valoarea
actuală a imobilului în cauză este aceeaşi cu cea stabilită
în raportul de expertiză menţionat mai sus şi că, potrivit
informaţiilor oferite de Camera Notarilor Publici, valoarea terenului
dobândit de chiriaşi este de 60 lei româneşti (RON)/m2.
Guvernul consideră că nu trebuie reţinut niciun prejudiciu
moral, deoarece nu a fost stabilită nicio legătură de
cauzalitate între procedurile ce au făcut obiectul prezentei cereri
şi suferinţele pretinse de reclamanţi.
38. Curtea observă că reclamanţii erau
proprietarii întregului bun imobil, şi anume ai casei şi terenului
aferent în suprafaţă de 453 m2, a cărui
naţionalizare a fost recunoscută ca nelegală. De asemenea, ea
observă că doar o parte din acest bun le-a fost vândută
chiriaşilor şi că aceştia au obţinut înscrierea
dreptului lor de proprietate în registrul de publicitate imobiliară numai
pentru această parte. Prin urmare, Curtea constată că
reclamanţii rămân proprietari pe diferenţa de teren pentru care
nu va fi acordată nicio reparaţie.
39. Curtea apreciază că, faţă de
circumstanţele speţei, restituirea bunului litigios
reclamanţilor, şi anume partea din bunul imobil vândută chiriaşilor,
ar repune părţile interesate, pe cât posibil, într-o situaţie
echivalentă cu cea în care acestea s-ar fi aflat dacă cerinţele
art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nu ar fi fost încălcate. Dacă
statul pârât nu procedează la această restituire în cel mult 3 luni
de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, Curtea
hotărăşte ca acesta să le plătească
reclamanţilor, ca daune materiale, o sumă care să
corespundă cu valoarea actuală a bunului litigios.
40. In speţă, în ceea ce priveşte stabilirea
cuantumului despăgubirii ce le-ar putea fi plătită
reclamanţilor, Curtea observă că numai Guvernul a furnizat un
raport de expertiză cu privire la valoarea bunului imobil vândut
chiriaşilor. Ţinând cont de informaţiile aflate în posesia sa,
Curtea estimează că valoarea bunului este de 31.000 EUR.
41. In ceea ce priveşte cererea de daune morale
formulată de reclamanţi, Curtea consideră că evenimentele
în cauză le-au produs neplăceri şi incertitudini şi că
suma de 2.000 EUR, acordată împreună acestora, reprezintă o
reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit.
B. Cheltuieli de judecată
42. Reclamanţii mai solicită şi suma de
40.000 EUR pentru cheltuielile de judecată, însă fără a
furniza documente justificative.
43. Guvernul observă că reclamanţii nu
au transmis niciun document justificativ.
44. Conform jurisprudenţei Curţii, un
reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată
decât în măsura în care li s-au stabilit realitatea, necesitatea şi
caracterul rezonabil. In speţă, Curtea observă că
reclamanţii nu şi-au dovedit cererea şi, prin urmare, o
respinge.
C. Dobânzi moratorii
45. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii
moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut
marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte
procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
In unanimitate,
CURTEA:
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăşte că a avut loc
încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
3. hotărăşte că nu se impune
analizarea capetelor de cerere întemeiate pe art. 6 din Convenţie;
4. hotărăşte:
a) ca statul pârât să le restituie
reclamanţilor bunul imobil vândut chiriaşilor la data de 11 mai 2000,
în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei
hotărâri, conform art. 44 § 2 din Convenţie;
b) ca, în lipsa unei astfel de restituiri, statul pârât
să le plătească împreună reclamanţilor, în
acelaşi termen de 3 luni, suma de 31.000 EUR (treizeci şi unu mii
euro), plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit,
ca daune materiale;
c) ca, în orice caz, statul pârât să le
plătească împreună reclamanţilor, în acelaşi termen,
suma de 2.000 EUR (două mii euro), plus orice sumă ce ar putea fi
datorată cu titlu de impozit, ca daune morale;
d) ca sumele menţionate la lit. b) şi c)
să fie convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la
data plăţii;
e) ca, începând de la expirarea termenului
menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste
sume să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată
egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii
Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu
3 puncte procentuale;
5. respinge cererea de reparaţie echitabilă
pentru rest.
Intocmită în limba franceză, ulterior fiind
comunicată în scris la data de 7 iulie 2009, în conformitate cu art. 77 §§
2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier