HOTARARE Nr. 0
din 1 decembrie 2005
in Cauza Societatea
Comerciala „Masinexportimport Industrial Group" - S.A. impotriva Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 682 din 9 august 2006
(Cererea nr. 22.687/03)
Strasbourg
In Cauza Societatea Comercială
„Maşinexportimport Industrial Group" - S.A. împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia),
reunită într-o cameră formată din: domnii B.M. Zupancic, preşedinte, J.
Hedigan, J.-P. Costa, L. Caflisch, doamnele M. Tsatsa-Nikolovska, R. Jaeger,
domnul E. Myjer, judecători, şi domnul V. Berger, grefier de secţie,
după ce a deliberat în Camera de consiliu la data de 10
noiembrie 2005,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află
o cerere (nr. 22.687/03) îndreptată împotriva României, prin care o societate
comercială română, Societatea Comercială „Maşinexportimport Industrial
Group" - S.A. (reclamanta), a sesizat Curtea la data de 9 iulie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanta este
reprezentată de către doamna Angela Grecu, avocat la Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de către
domnul B. Aurescu, agent guvernamental, apoi de către doamna R. Rizoiu, care
l-a înlocuit în funcţie.
3. Cererea a fost atribuită celei de-a doua secţii a
Curţii (art. 52 alin. 1 din Regulament). In cadrul acesteia, Camera învestită cu soluţionarea cauzei (art. 27
alin. 1 din Convenţie) a fost constituită în conformitate cu art. 26 alin. 1
din Regulament. Ca urmare a abţinerii domnului C. Bîrsan, judecător ales din
partea României, Guvernul l-a desemnat pe domnul J.-P. Costa pentru a ocupa
acest loc (art. 27 alin. 2 din Convenţie şi art. 29 alin. 1 din Regulament).
4. La data de 3 februarie 2004, Curtea a decis să
comunice cererea Guvernului. Intemeindu-se pe dispoziţiile art. 29 alin. 3 din
Convenţie, ea a decis ca admisibilitatea şi fondul cauzei să fie examinate
împreună.
5. La data de 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat
componenţa secţiilor sale (art. 25 alin. 1 din Regulament). Prezenta cerere a fost
atribuită Secţiei a treia, astfel reorganizată (art. 52 alin. 1).
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
6. In anul 1998, Fondul
Proprietăţii de Stat (F.P.S.), ale cărui atribuţii au fost ulterior preluate de către Autoritatea
pentru Privatizarea şi Administrarea Participaţiilor Statului (A.P.A.P.S.) şi în prezent de către
Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, a decis să vândă prin negociere directă pachetul majoritar de
acţiuni (50,97%) din capitalul Societăţii Maşini Unelte (Societatea M.U.), deţinut de stat.
7. In conformitate cu dispoziţiile legale, ofertele
cumpărătorilor potenţiali erau analizate în prezenţa lor în cadrul unei
întruniri la sediul F.P.S., acesta din urmă angajându-se să vândă acţiunile
celui mai bun ofertant într-un termen de 15 zile. Reclamanta şi o altă
societate (W.M.) au
participat la procedura iniţiată de F.P.S.
8. La data de 31 martie 1998,
comisia de selecţie a F.P.S. a analizat ofertele prezentate de către
societăţile sus-menţionate. Printr-un proces-verbal încheiat cu această ocazie,
comisia a concluzionat că cea mai bună ofertă a fost aceea a reclamantei, dar
ţinând cont de faptul că preţul oferit era inferior celui solicitat, comisia a
decis să supună oferta analizei Consiliului de administraţie al F.P.S.
Printr-un fax din data de 5 mai 1998, F.P.S. a invitat
reclamanta să depună cel mai târziu a doua zi o nouă ofertă.
Reclamanta a făcut o nouă
ofertă la 2 iunie 1998.
La 18 iunie 1998, F.P.S. a vândut pachetul majoritar de
acţiuni societăţii W.M., ca urmare a unei oferte pe care aceasta din urmă o
făcuse la data de 6 mai 1998.
1. Acţiunea privind
încheierea unui contract de vânzare
9. Reclamanta a chemat în judecată F.P.S., solicitând
instanţei să oblige F.P.S. să îi vândă pachetul majoritar de acţiuni în temeiul
ofertei prezentate la data de 31 martie 1998.
Prin Hotărârea din 10 decembrie 1999, Curtea de Apel
Bucureşti a admis cererea sa, pe motivul că în cursul reuniunii din data de 31
martie 1998 reclamanta prezentase cea mai bună ofertă, şi a obligat pârâta să
încheie contractul de vânzare.
După învestirea acestei hotărâri cu formulă executorie,
reclamanta a cerut, la 29 martie şi la 18 aprilie 2000, încheierea contractului
de vânzare, dar s-a lovit de refuzul F.P.S.
A.P.A.P.S. (fostul F.P.S.) a formulat recurs împotriva
hotărârii din 10 decembrie 1999.
10. Printr-o hotărâre din 18 mai 2001, Curtea Supremă
de Justiţie a decis că litigiul trebuia soluţionat de către Tribunalul
Bucureşti, şi nu de către Curtea de Apel Bucureşti. Ea a casat hotărârea şi a
retrimis cauza la instanţa competentă.
11. Printr-o hotărâre din 1 martie 2002, Tribunalul
Bucureşti a reţinut că, datorită refuzului A.P.A.P.S. de a încheia un contract
de vânzare, reclamanta introdusese o altă acţiune, pentru a obţine daune-interese
(a se vedea procedura descrisă la pct. 2). Astfel, instanţa a estimat că cerând
daune-interese în cadrul unei alte acţiuni, reclamanta renunţase în mod
implicit la acţiunea care viza obligarea A.P.A.P.S. de a încheia contractul de
vânzare. Ţinând cont de faptul că aceste daune-interese îi fuseseră deja
plătite, a respins acţiunea ca inadmisibilă, pe motivul că reclamanta nu putea
să obţină repararea prejudiciului de două ori.
In urma recursului reclamantei, printr-o decizie din 5
septembrie 2002, Curtea de Apel Bucureşti a confirmat temeinicia acestei
hotărâri.
2. Acţiunea în
daune-interese
12. La data de 10 iulie 2000, ca urmare a refuzului F.P.S. de a încheia un contract de vânzare în
conformitate cu Hotărârea din 10 decembrie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti,
reclamanta a formulat o acţiune pentru daune-interese.
13. Prin Hotărârea din 31 ianuarie 2001, Tribunalul
Bucureşti, considerând că singura posibilitate de executare a hotărârii Curţii
de Apel era de a acorda reclamantei valoarea pachetului majoritar de acţiuni, a
admis acţiunea şi a obligat A.P.A.P.S. să îi plătească suma de 17.512.435.300
ROL pentru prejudiciul material suferit, respectiv pierderea posibilităţii de a
deveni proprietara pachetului
de acţiuni, suma de 4.597.014.266 ROL cu titlu de penalităţi şi suma de
170.549.820 ROL pentru cheltuielile de judecată, adică în total 22.279.999.386
ROL.
14. A.P.A.P.S. a introdus apel
împotriva acestei hotărâri. Printr-o decizie din data de 30 aprilie 2001,
Curtea de Apel Bucureşti a declarat apelul inadmisibil, pe motivul că nu a fost
motivat în termenul prevăzut de lege. Ca urmare a recursului A.P.A.P.S.,
printr-o decizie definitivă din data de 6 noiembrie 2001, Curtea Supremă de
Justiţie a confirmat decizia Curţii de Apel Bucureşti.
La data de 14 noiembrie 2001, A.P.A.P.S. a vărsat în
contul reclamantei cei 22.279.999.386 ROL acordaţi prin Hotărârea din 31
ianuarie 2001 de către Tribunalul Bucureşti.
3. Acţiunea pentru plata
penalităţilor de întârziere
15. La data de 19 martie 2002, reclamanta a chemat în
judecată A.P.A.P.S. cu scopul de a o obliga la plata sumei de 5.323.300.538 ROL
reprezentând penalităţi pentru neplată, între 31 ianuarie si 13 noiembrie 2001,
pentru suma de 22.279.999.386 ROL.
Prin Hotărârea din 21 iunie 2002, Tribunalul Bucureşti
a admis acţiunea şi a obligat pârâta să plătească suma solicitată, precum şi
suma de 77.908.000 ROL pentru cheltuieli de judecată, respectiv un total de
5.401.208.583 ROL. Această hotărâre a fost învestită cu formulă executorie. La
data de 28 octombrie 2002, Curtea de Apel Bucureşti a respins recursul formulat
de către A.P.A.P.S.
Potrivit informaţiilor furnizate de reclamantă,
A.P.A.P.S. nu i-a vărsat această sumă.
4. Recursul în anulare
16. La data de 6 noiembrie 2002, procurorul general al
României a formulat în faţa Curţii Supreme de Justiţie un recurs în anulare
împotriva hotărârii definitive a Tribunalului Bucureşti din data de 31 ianuarie 2001.
Procurorul general a apreciat că reclamanta nu făcuse
proba existenţei unui prejudiciu datorat refuzului A.P.A.P.S. de a încheia
contractul de vânzare. El a adăugat că Tribunalul Bucureşti nu verificase dacă
erau îndeplinite în speţă condiţiile de angajare a răspunderii civile a
A.P.A.P.S. In plus, acesta a subliniat că acţiunea introdusă de către reclamantă
cu scopul de a obliga A.P.A.P.S. de a încheia contractul de vânzare fusese
respinsă ca inadmisibilă prin Hotărârea din 1 martie 2002 a Tribunalului
Bucureşti.
17. Reprezentantul reclamantei a cerut respingerea
recursului, apreciind că, în speţă, nu era vorba de angajarea răspunderii
civile delictuale a A.P.A.P.S., ci de transformarea obligaţiei de a încheia
contractul de vânzare în obligaţia de a plăti daune-interese.
18. Prin Decizia din 17 februarie 2003, Curtea Supremă
de Justiţie a admis recursul în anulare, a casat Hotărârea din 31 ianuarie 2001
şi a dispus restituirea sumei vărsate de către A.P.A.P.S. reclamantei în
temeiul acestei hotărâri. Curtea a reţinut că, în cazul când executarea silită
a unei obligaţii implicând actul personal al debitorului nu era posibilă,
această obligaţie se transformă în obligaţie de plată de daune-interese, cu
condiţia ca creditorul să demonstreze existenţa unui prejudiciu. Or, în speţă,
Curtea a considerat că reclamanta nu făcuse proba vreunui prejudiciu.
Astfel, Curtea Supremă a concluzionat că prin hotărârea
tribunalului s-a produs o încălcare esenţială a legii, ceea ce a determinat o
soluţionare greşită a cauzei pe fond, şi că, în absenţa probei prejudiciului
material suferit de către reclamantă, această hotărâre era nefondată.
5. Iniţierea unei proceduri
de executare silită asupra bunurilor reclamantei şi a unei proceduri colective
de lichidare
19. Printr-un proces-verbal întocmit la data de 12
iunie 2003 de către un executor judecătoresc, conturile bancare ale reclamantei
au fost blocate. O procedură de executare silită asupra bunurilor reclamantei a
fost iniţiată în faţa Tribunalului Bucureşti. La data de 6 mai 2004, tribunalul
a suspendat această procedură datorită iniţierii procedurii de lichidare
menţionate mai jos.
20. La data de 14 octombrie 2003, A.P.A.P.S. a cerut
Tribunalului Bucureşti deschiderea unei proceduri de lichidare judiciară
împotriva societăţii reclamante, cu scopul de a-şi recupera creanţa în cuantum
de 29.117.059.776 ROL. La data de 24 martie 2004, A.P.A.P.S. a renunţat la
cererea sa de lichidare şi, în consecinţă, tribunalul a pus capăt acestei
proceduri.
21. La data de 19 mai 2005,
Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (fostă A.P.A.P.S.) a
solicitat Tribunalului Bucureşti redeschiderea procedurii de executare silită
asupra bunurilor societăţii. Procedura este pendinte.
II. Dreptul intern
pertinent
A. Codul de procedură civilă
22. Articolele relevante dispun:
„Articolul 330
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea
Supremă de Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, poate
ataca cu recurs în anulare, la Curtea Supremă de Justiţie, hotărârile
judecătoreşti irevocabile pentru următoarele motive:
1. când instanţa a depăşit atribuţiile puterii
judecătoreşti;
2. când prin hotărârea atacată s-a produs o încălcare
esenţială a legii, ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond, ori
când această hotărâre este vădit netemeinică.
Articolul 3301
In cazurile prevăzute de art. 330 pct. 1 şi 2, recursul
în anulare se poate declara în termen de 1 an de la data când hotărârea
judecătorească a rămas irevocabilă."
Articolele 330 şi 3301 au fost abrogate prin art. 1 pct.
17 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58 din 25 iunie 2003.
B. Codul civil
23. Dispoziţiile relevante sunt astfel redactate:
„Articolul 1073
Creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă
a obligaţiei, şi în caz contrar are dreptul la dezdăunare.
[...]
Articolul 1075
Orice obligaţie de a face sau de a nu face se schimbă
în desdăunări, în caz de neexecutare din partea debitorului.
[...]
Articolul 1084
Daunele-interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit şi beneficiul de care a fost
lipsit, în afară de excepţiile şi modificările mai jos menţionate."
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie
24. Reclamanta susţine
că repunerea în discuţie a Hotărârii definitive a Tribunalului Bucureşti din 31
ianuarie 2001 a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice. Ea
invocă prin acest fapt o încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie, care prevede
în partea sa pertinentă:
„Orice persoană are dreptul la
judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale de către o instanţă independentă
şi imparţială [...], care va hotărî [...] asupra drepturilor şi obligaţiilor
sale cu caracter civil [...]."
A. Asupra admisibilităţii
1. Excepţia Guvernului
bazată pe nerespectarea termenului de 6 luni
25. Guvernul afirmă că cererea este inadmisibilă din
cauza nerespectării termenului de 6 luni. Acesta consideră că ingerinţa în
drepturile reclamantei a avut loc la 5 septembrie 2002, la data deciziei Curţii
de Apel Bucureşti, care a confirmat respingerea acţiunii reclamantei privind
încheierea contractului de vânzare a pachetului majoritar de acţiuni ale
Societăţii M.U.
26. Reclamanta apreciază că ultima decizie internă
definitivă este Decizia Curţii Supreme de Justiţie din 17 februarie 2003.
27. Curtea constată că obiectul cererii nu priveşte
respingerea acţiunii referitoare la încheierea vânzării pachetului majoritar de
acţiuni ale Societăţii M.U., ci desfiinţarea, prin Decizia din data de 17
februarie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, a Hotărârii definitive din 31
ianuarie 2001, care obligă statul să plătească reclamantei daune-interese.
28. Cererea fiind introdusă la data de 9 iulie 2003,
urmează deci să se respingă excepţia tardivităţii.
2. Asupra admisibilităţii
plângerii
29. Curtea constată că această plângere nu este în
mod vădit nefondată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. Ea relevă de
altfel că plângerea nu este lovită de nici un alt motiv de inadmisibilitate.
Urmează deci de a o declara admisibilă.
B. Pe fond
30. Guvernul se referă
la Cauza Brumărescu, în care Curtea a concluzionat că a fost încălcat
art. 6 alin. 1 din Convenţie datorită reexaminării unei hotărâri definitive ca
urmare a introducerii unui recurs în anulare de către procurorul general care
dispunea în acest scop de o putere discreţionară [Cauza Brumărescu împotriva
României (MC), nr. 28.342/95, paragraful 62, CEDO
1999 - VII].
Totuşi, Guvernul subliniază că în speţă, spre deosebire
de cauza citată mai sus, recursul în anulare a fost introdus în termenul legal
de un an începând de la data hotărârii atacate şi că nu era expresia unei
puteri discreţionare a procurorului general.
In această privinţă, Guvernul a arătat că
Procesul-verbal din 31 martie 1998, întocmit după analizarea ofertelor
prezentate pentru privatizarea Societăţii M.U., nu a făcut să se nască în
patrimoniul reclamantei un drept de proprietate asupra pachetului majoritar de
acţiuni ale societăţii susmenţionate.
Astfel, Guvernul consideră că, recunoscând un asemenea
drept şi obligând A.P.A.P.S. să plătească reclamantei valoarea acestor acţiuni,
tribunalul a comis o eroare, determinând o îmbogăţire fără justă cauză a
reclamantei în detrimentul A.P.A.P.S. Ţinând cont de faptul că eroarea
tribunalului nu a fost îndreptată pe căile ordinare de atac, Guvernul consideră
că singura posibilitate de a restabili ordinea juridică era intervenţia
procurorului general pe calea extraordinară a recursului în anulare.
31. Reclamanta contestă
argumentele Guvernului şi susţine că desfiinţarea Hotărârii definitive din 31
ianuarie 2001 a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice. Ea
adaugă că, prin admiterea recursului în anulare, Curtea Supremă a dat, de
asemenea, dovadă de lipsă de independenţă şi de imparţialitate.
32. Curtea reaminteşte că dreptul la un proces
echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 alin. 1 din Convenţie,
trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care enunţă preeminenţa
dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul
dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul
securităţii raporturilor juridice, care înseamnă, printre altele, că soluţia
dată într-un mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe nu trebuie repusă
în discuţie (Cauza Brumărescu, precitată, paragraful 61). In virtutea
acestui principiu, nici una dintre părţi nu este îndreptăţită să solicite
supervizarea unei hotărâri definitive şi executorii cu singurul scop de a
obţine rejudecarea procesului şi o nouă hotărâre în privinţa sa. Instanţele de
control nu trebuie să utilizeze puterea lor de supervizare decât pentru a
corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare, şi nu pentru a
proceda la o nouă judecată. Supervizarea nu trebuie să devină un apel deghizat,
şi simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra subiectului nu constituie
un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză. Nu se poate deroga de la acest
principiu decât atunci când motive substanţiale şi imperioase impun aceasta
(Cauza Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, paragraful 52, CEDO 2003-IX).
33. In speţă, întrucât Guvernul susţine că Hotărârea
din 31 ianuarie 2001 era rezultatul unei erori de drept, Curtea observă că
hotărârea nu era decât consecinţa refuzului A.P.A.P.S. de a se conforma
Deciziei din 10 decembrie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti, şi anume obligaţiei
de a încheia cu reclamanta un contract de vânzare a pachetului majoritar de
acţiuni ale Societăţii M.U.
34. Desigur, acţiunea
reclamantei pentru încheierea unui contract de vânzare a fost în cele din urmă
respinsă prin Hotărârea din 1 martie 2002 a Tribunalului Bucureşti, dar Curtea
observă că această respingere a fost motivată de faptul că reclamanta obţinuse
deja o reparaţie a prejudiciului său prin Hotărârea din 31 ianuarie 2001,
reparaţie pe care tribunalul a considerat-o suficientă. Astfel, Curtea nu este
convinsă de argumentul Guvernului în conformitate cu care Hotărârea din 31
ianuarie 2001 ar fi rezultatul unei erori de drept.
35. In orice caz, Curtea observă că A.P.A.P.S. a
avut la dispoziţie două căi de recurs ordinare, apelul şi recursul, pentru a-şi
expune criticile în privinţa Hotărârii din 31 ianuarie 2001, dar că ea Ie-a
pierdut din cauza propriei sale neglijenţe, în special din cauza nemotivării
apelului în termenul prevăzut de lege.
36. In ceea ce priveşte termenul de introducere a
recursului în anulare, deşi în speţă, spre deosebire de Cauza Brumărescu, în
care procurorul general nu era ţinut de niciun termen, exercitarea acestei căi
de recurs extraordinare trebuia să fi intervenit în termenul legal de un an
prevăzut de art. 3301 din Codul de procedură civilă, Curtea estimează că această
diferenţă nu este de natură să determine o abordare diferită de Cauza Brumărescu.
In această privinţă, ea subliniază că se regăsesc în
prezenta cauză cele două elemente care au condus Curtea în Cauza Brumărescu la
constatarea ignorării principiului securităţii raporturilor juridice şi, în
consecinţă, a încălcării art. 6 alin. 1 din Convenţie, respectiv intervenţia
într-un litigiu civil a procurorului general care nu era parte în procedură şi
repunerea pe rol a unei hotărâri definitive care dobândise autoritate de lucru
judecat şi fusese, în plus, executată.
37. Aceste elemente sunt
suficiente pentru Curte pentru a ajunge la concluzia că desfiinţarea Hotărârii
definitive din 31 ianuarie 2001 a adus atingere dreptului reclamantei la un
proces echitabil.
38. In consecinţă, art. 6 alin. 1 din Convenţie a fost
încălcat.
39. Date fiind concluziile anterioare, Curtea
consideră că nu este necesar să examineze separat plângerea reclamantei
privitoare la pretinsa lipsă de independenţă şi de imparţialitate a Curţii
Supreme de Justiţie, această plângere neconstituind decât unul dintre aspectele
particulare ale dreptului la un proces echitabil consacrat prin art. 6 alin. 1
din Convenţie, care a fost deja examinat de Curte.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1
40. Reclamanta se
plânge că Decizia Curţii Supreme de Justiţie din 17 februarie 2003 a adus
atingere dreptului său de proprietate, astfel cum este recunoscut prin art. 1
din Protocolul nr. 1:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la
respectarea bunurilor sale.
Nimeni nu poate fi lipsit de
proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile
prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului
statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa
folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor
sau a altor contribuţii sau a amenzilor."
A. Asupra admisibilităţii
1. Asupra existenţei unui
bun
41. Guvernul recunoaşte că prin Hotărârea din 31
ianuarie 2001 reclamantei i s-a recunoscut o creanţă faţă de stat, reprezentând
valoarea pachetului majoritar de acţiuni ale Societăţii M.U. Totuşi, acesta
apreciază că hotărârea era greşită, pentru că reclamanta nu obţinuse înainte un
drept de proprietate asupra acestor acţiuni. In această privinţă, Guvernul
subliniază că Procesul-verbal din 31 martie 1998 nu constituia un titlu de
proprietate şi că, în plus, acţiunea reclamantei vizând obligarea A.P.A.P.S. la
încheierea unui contract de vânzare a acţiunilor susmenţionate a fost respinsă
prin Hotărârea din 1 martie 2002 a Tribunalului Bucureşti. Astfel, Guvernul
apreciază că anularea Hotărârii din 31 ianuarie 2001 era necesară pentru a
remedia o eroare de drept care dădea naştere unei îmbogăţiri fără justă cauză a
reclamantei şi, prin urmare, pentru a restabili ordinea juridică.
42. Curtea observă în primul rând că nu este contestat
că în baza Hotărârii din 31 ianuarie 2001 reclamanta avea o creanţă suficient
stabilită pentru a fi exigibilă. De altfel A.P.A.P.S. i-a plătit această sumă
de care s-a putut bucura netulburată până la Decizia Curţii Supreme de Justiţie
din 17 februarie 2003. Astfel, Curtea apreciază că reclamanta avea un
„bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
2. Asupra admisibilităţii plângerii
43. Curtea constată că această plângere nu este în
mod evident nefondată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. Ea relevă de
asemenea că aceasta nu este lovită de niciun alt motiv de inadmisibilitate.
Urmează deci să o declare admisibilă.
B. Asupra fondului
44. Curtea apreciază că a avut loc o ingerinţă în
dreptul de proprietate al reclamantei prin faptul că decizia sus-menţionată a
Curţii Supreme de Justiţie a casat Hotărârea definitivă din 31 ianuarie 2001,
deşi această hotărâre fusese executată, şi că, prin urmare, o procedură de
restituire a sumelor încasate în virtutea acestei hotărâri a fost declanşată
împotriva reclamantei. Decizia Curţii Supreme a avut deci ca efect privarea
reclamantei de bunul său, în sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1.
45. O privare de proprietate potrivit acestei norme
poate fi justificată doar dacă se demonstrează în mod special că ea a
intervenit pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de
lege. In plus, orice ingerinţă în dreptul de proprietate trebuie să răspundă
criteriului proporţionalităţii (Cauza Brumărescu, precitată, paragrafele
73-74).
46. In speţă, Curtea observă că Guvernul invocă o
eroare de drept a tribunalului pentru a justifica ingerinţa în dreptul de
proprietate al reclamantei. Or, ţinând cont de faptul că statul ar fi putut
beneficia de două căi de atac pentru a o remedia, dacă nu le-ar fi pierdut din
propria sa neglijenţă, Curtea apreciază că, în ciuda marjei de apreciere de
care dispune statul în materie, această pretinsă eroare nu putea fi suficientă
pentru a legitima privarea de un bun dobândit în deplină legalitate ca urmare a
unui litigiu civil definitiv soluţionat.
47. In plus, admiţând chiar că se poate demonstra că
privarea de proprietate ar fi servit unei cauze de interes public, Curtea
consideră că echilibrul just a fost rupt şi că reclamanta a suportat o sarcină
specială şi exorbitantă atunci când a fost privată nu numai de proprietatea
asupra acţiunilor Societăţii M.U., dar şi de orice despăgubire în această
privinţă.
48. Prin urmare, a avut loc o încălcare a art. 1 din
Protocolul nr. 1.
III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
49. In termenii art. 41 din
Convenţie:
„In cazul în care Curtea declară că a avut loc o
încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Inaltei
Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor
acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie
echitabilă."
A. Prejudiciul
50. Reclamanta solicită cu titlu de prejudiciu
material suma de 22.279.999.386 ROL sau echivalentul în euro, sumă care i-a
fost acordată prin Hotărârea Tribunalului Bucureşti la data de 31 ianuarie
2001, precum şi suma de 5.401.208.538 ROL cu titlu de penalităţi de întârziere
acordate prin Hotărârea din 21 iunie 2002 a Tribunalului Bucureşti. Reclamanta
solicită de asemenea suma de 382.275 dolari americani (USD) cu titlu de
beneficiu nerealizat datorită
imposibilităţii de a prelua controlul asupra activităţii Societăţii M.U.
Reclamanta solicită suma de 500.976 EUR cu titlu de
prejudiciu moral adus reputaţiei sale ca urmare a deschiderii unei proceduri de
lichidare judiciară.
51. Guvernul contestă aceste pretenţii. El reiterează
că suma acordată prin Hotărârea din 31 ianuarie 2001 era rezultatul unei erori
de drept a tribunalului.
In ceea ce priveşte celelalte sume reclamate, Guvernul
susţine că nu există nicio legătură directă între încălcarea invocată şi
pretinsul prejudiciu material şi moral suferit. In plus, afirmă că problemele
financiare ale reclamantei erau anterioare cererii A.P.A.P.S. de deschidere a
unei proceduri de lichidare şi că mai mulţi creditori angajaseră deja proceduri
de poprire ale conturilor reclamantei.
52. Curtea constată că, la
data de 14 noiembrie 2001, reclamantei i s-a plătit suma de 22.279.999.386 ROL,
acordată prin Hotărârea din 31 ianuarie 2001 a Tribunalului Bucureşti, sumă
aflată şi în prezent în posesia sa, în ciuda unei proceduri de executare silită
care este în curs.
53. Cu privire la celelalte sume solicitate cu titlu
de despăgubire materială, Curtea consideră că nu există o legătură de
cauzalitate între încălcarea constatată şi aceasta din urmă. In plus, în ceea
ce priveşte penalităţile de întârziere, Curtea observă că Hotărârea din 21
iunie 2002 a Tribunalului Bucureşti nu a făcut obiectul unui recurs în anulare
şi că reclamanta poate încă să ceară executarea silită pentru a recupera
creanţa stabilită în favoarea sa. In ceea ce priveşte beneficiul nerealizat,
Curtea nu poate să facă speculaţii asupra eventualei evoluţii economice a
reclamantei dacă ea ar fi preluat controlul Societăţii M.U.
54. Astfel, Curtea estimează că nicio sumă nu ar putea
să fie alocată reclamantei cu titlu de prejudiciu material în legătură directă
cu încălcarea constatată a art. 6 alin. 1 din Convenţie şi a art. 1 din
Protocolul nr. 1.
55. Cu privire la repararea prejudiciului moral,
Curtea a hotărât deja că prejudiciul, altul decât cel material, poate prezenta
pentru o societate comercială elemente mai mult sau mai puţin „obiective"
şi „subiective". Printre aceste elemente trebuie recunoscute reputaţia
întreprinderii, dar totodată şi incertitudinea în planificarea deciziilor de
luat, anomaliile cauzate în însăşi gestiunea întreprinderii, ale căror
consecinţe nu se pretează la un calcul exact, şi, în sfârşit, cu toate că
într-o foarte mică măsură, neliniştea şi neplăcerile încercate de membrii
organelor de conducere ale societăţii [Cauza Comingersoll
S.A. împotriva Portugaliei (MC), nr. 35.382/97, 35,
CEDO 2000-IV].
56. In speţă, Curtea apreciază că situaţia de
incertitudine prelungită în care a fost plasată reclamanta a cauzat în mod
obiectiv, pe de o parte, anomalii considerabile în planificarea deciziilor de
luat în privinţa gestiunii activităţii sale economice şi, pe de altă parte,
neplăceri în relaţiile reclamantei cu alte societăţi. De altfel, această
incertitudine a cauzat o atingere a reputaţiei reclamantei în ochii clienţilor
actuali şi potenţiali [a se vedea mutatis mutandis Cauza Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei (satisfacţie echitabilă), nr. 48.553/99, paragraful 80, 2 octombrie
2003].
57. Ţinând seama de ansamblul elementelor care se
găsesc în posesia sa şi statuând în echitate, în conformitate cu art. 41 din
Convenţie, Curtea decide să aloce reclamantei suma de 5.000 EUR cu titlu de prejudiciu
moral.
B. Cheltuieli de judecată
58. Reclamanta nu a solicitat cheltuielile efectuate
în faţa jurisdicţiilor interne şi în faţa Curţii.
59. In aceste condiţii, Curtea nu acordă nicio sumă cu
acest titlu.
C. Dobânzi moratorii
60. Curtea consideră adecvat să stabilească rata
dobânzilor moratorii pornind de la rata dobânzii facilităţii de împrumut
marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 procente.
Pentru aceste motive,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăşte că a avut loc o încălcare a art. 6 alin.
1 din Convenţie;
3. hotărăşte că a avut loc o încălcare a art. 1 din
Protocolul nr. 1;
4. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei,
în termen de 3 luni începând din ziua în care hotărârea va deveni definitivă în
conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, 5.000 EUR (cinci mii de euro)
pentru prejudiciul moral, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit;
b) că, începând de la expirarea respectivului termen
şi până la plată, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă având o rată
egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene,
aplicabilă în timpul acestei perioade, majorată cu 3 procente;
5. respinge cererea de satisfacţie echitabilă pentru
surplus.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris
la data de 1 decembrie 2005, în conformitate cu art. 77 alin. 2 şi 3 din
Regulament.
Bostjan M. Zupancic,
preşedinte
Vincent Berger,
grefier