HOTARARE Nr. 0
din 28 iulie 2009
definitiva la 28 octombrie
2009, în Cauza Dumitras împotriva Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 165 din 15 martie 2010
(Cererea nr. 17.979/05)
In Cauza Dumitraş împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia
a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall,
preşedinte, Elisabet Fura-Sandstrom, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic,
Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis Lopez Guerra, judecători, şi
Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la data
de 7 iulie 2009,
pronunţă următoarea hotărâre,
adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr.
17.979/05) îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean
german, domnul Dan Lucian Marius Dumitraş (reclamantul), a sesizat
Curtea la data de 16 mai 2005, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamantul este reprezentat de doamna Stanca Ioana
Gidro, avocat în Cluj-Napoca. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat
de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul
Ministerului Afacerilor Externe.
3. La data de 11 octombrie 2007, preşedintele
Secţiei a treia a decis să îi comunice cererea Guvernului. Astfel cum
prevede art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a mai decis să se analizeze
în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
4. Guvernul german, căruia i-a fost
comunicată o copie a cererii, în temeiul art. 44 § 1 a) din Regulamentul
Curţii, nu a dorit să îşi prezinte punctul de vedere asupra
cauzei.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamantul s-a născut în anul 1947
şi locuieşte în Cluj-Napoca.
6. Reclamantul şi soţia sa, D.D.E., au fost
proprietarii unui apartament situat în Cluj-Napoca, Str. Plopilor nr. 6. In
anul 1988, aceştia au optat pentru un regim de separare a bunurilor,
împărţind apartamentul în două părţi egale.
7. In anii 1988 şi 1989, statul a intrat în
posesia bunului reclamantului şi a celui al lui D.D.E., în temeiul
Decretului nr. 223/1974 privind reglementarea situaţiei unor bunuri.
8. La data de 11 noiembrie 1996, societatea C, în
calitatea sa de administrator al bunurilor statului, Ie-a vândut lui B.N.
şi lui B.E. cele două părţi ale apartamentului pe care îl
ocupau în calitate de chiriaşi.
9. In anul 2003, reclamantul şi D.D.E. au introdus
împotriva municipiului Cluj-Napoca, a lui B.N. şi a lui B.E. o acţiune
în revendicare a celor două părţi ale apartamentului, în
anularea contractului de vânzare-cumpărare şi în rectificarea
cărţii funciare, arătând că naţionalizarea fusese
nelegală. Prin Sentinţa din data de 28 mai 2003, Judecătoria
Cluj-Napoca a respins acţiunea, constatând legalitatea
naţionalizării şi a contractului de vânzare-cumpărare
şi buna-credinţă a părţilor în momentul încheierii
sale. Prin Decizia din data de 10 februarie 2004, Tribunalul Cluj a admis
parţial acţiunea, constatând nelegalitatea naţionalizării
şi a contractului de vânzare-cumpărare a bunului reclamantului
şi a dispus înscrierea în cartea funciară a dreptului său de
proprietate asupra bunului. Prin Decizia definitivă din data de 19 noiembrie
2004, Curtea de Apel Cluj a constatat nelegalitatea naţionalizării
celor două părţi ale apartamentului şi a contractului de
vânzare-cumpărare referitor la bunul lui D.D.E., adică la
jumătate din apartament, a dispus înscrierea în cartea funciară a
dreptului de proprietate al lui D.D.E. asupra bunului său şi a
respins acţiunea în rest.
10. La data de 2 august 2001, reclamantul şi
D.D.E. au adresat o notificare către municipiul Cluj, solicitând
restituirea bunului, în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al
unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie
1989.
11. Prin Dispoziţia din data de 4 februarie 2008,
municipiul Cluj a dispus restituirea apartamentului către reclamant
şi D.D.E.
12. Prin Procesul-verbal de restituire din data de 3
aprilie 2008, municipiul Cluj Ie-a restituit formal apartamentul reclamantului
şi lui D.D.E. Aceasta din urmă a intrat în posesia bunului său.
In schimb, reclamantul nu a intrat încă efectiv în posesia bunului
său.
13. La data de 4 aprilie 2008, B.N. şi B.E. au
introdus împotriva municipiului Cluj şi a reclamantului o acţiune în
anularea Dispoziţiei din data de 4 februarie 2008 ce dispunea restituirea,
arătând că contractul lor de vânzare-cumpărare era încă
valabil. Această procedură se află încă pe rolul
instanţelor naţionale.
II. Dreptul şi practica internă pertinente
14. Prevederile legale (inclusiv cele ale Legii
nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în
perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările ulterioare)
şi jurisprudenţa internă relevante sunt descrise în
hotărârile Brumărescu împotriva României ([MC], nr. 28.342/95,
§§ 31-33, CEDO 1999-VII), Străin şi alţii împotriva României (nr.
57.001/00, §§ 19-26, CEDO 2005-VII), Păduraru împotriva României (nr.
63.252/00, §§ 38-53, 1 decembrie 2005) şi Tudor împotriva României (nr.
29.035/05, §§ 15-20, 11 decembrie 2007).
15. Din observaţiile Guvernului român trimise
Curţii la data de 8 iulie 2008 în alte cauze referitoare la bunuri imobile
scoase din patrimoniul foştilor proprietari prin decrete de
naţionalizare rezultă că, recent, autorităţile
naţionale au luat măsuri de accelerare a procedurii de acordare a
despăgubirilor prin Fondul de investiţii „Proprietatea", în
special în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 81/2007
pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente
imobilelor preluate în mod abuziv. Guvernul face trimitere în special la o
scrisoare a autorităţilor care conduc acest fond, prin care se
subliniază faptul că acest fond funcţionează de acum
înainte sub forma unei societăţi de investiţii de tip închis
şi că va fi înregistrată la Comisia Naţională a
Valorilor Mobiliare ca organism de plasament colectiv, după evaluarea
activelor aflate în patrimoniul Fondului „Proprietatea". Guvernul arată
că persoanele ce deţin acţiuni la Fondul „Proprietatea" au,
de acum înainte, două opţiuni, şi anume să păstreze
plasamentul în acţiuni la Fond şi să beneficieze de un venit sub
formă de dividende sau să solicite conversia lor în numerar, sume ce
vor putea de acum înainte să fie încasate. Guvernul precizează
că până la data de 1 februarie 2008 au fost înregistrate 2.440 de
cereri ce exprimă astfel de opţiuni, dintre care 855 au fost
soluţionate, valoarea totală a despăgubirilor plătite de
acest fond ridicându-se la 72.000.000 lei noi româneşti (RON), adică
circa 20.400.000 euro (EUR). In plus, începând cu data de 1 noiembrie
2007, Fondul a început să distribuie dividende.
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din
Protocolul nr. 1 la Convenţie
16. Reclamantul susţine că a suferit
o încălcare a dreptului la respectarea bunurilor sale din cauza
vânzării apartamentului în cauză şi a refuzului instanţelor
naţionale de a anula vânzarea, deşi acestea au recunoscut caracterul
nelegal al naţionalizării. El invocă art. 1 din Protocolul nr.
1, care prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are
dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de
proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în
condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale
dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului
statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a
reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a
asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
A. Asupra admisibilităţii
17. Guvernul invocă o excepţie de
incompatibilitate ratione personae a acestui capăt de cerere cu
Convenţia. Acesta consideră că reclamantul nu mai are calitatea
de victimă în măsura în care, prin dispoziţia din data de 4
februarie 2008 şi prin Procesul-verbal din data de 3 aprilie 2008,
municipiul Cluj a dispus restituirea bunului către reclamant.
18. Reclamantul se opune acestui argument. El
arată că, în ceea ce priveşte contractul de
vânzare-cumpărare încheiat de B.N. şi B.E. referitor la bunul
său, acesta a fost validat prin decizia definitivă a Curţii de
Apel Cluj din data de 19 noiembrie 2004. El subliniază că, până
în prezent, nu a fost pus în posesia efectivă a bunului său, în ciuda
procesului-verbal încheiat la data de 3 aprilie 2008, şi că,
după această dată, B.N. şi B.E. au introdus o acţiune
în anularea dispoziţiei de restituire dată de municipiul Cluj.
19. Curtea reaminteşte că o decizie sau o
măsură favorabilă reclamantului nu este suficientă, în
principiu, pentru a-i înlătura calitatea de victimă, decât dacă
autorităţile naţionale au recunoscut, în mod explicit sau în
esenţă, şi apoi au reparat încălcarea Convenţiei
(vezi, printre altele, Ludi împotriva Elveţiei, 15 iunie 1992, §
34, seria A nr. 238). Or, aceasta observă în speţă că, în
prezent, reclamantul se află în aceeaşi situaţie ca la data de
19 noiembrie 2004 (vezi Bacso împotriva României, nr. 9.293/03, §§
49-51, 4 noiembrie 2008).
20. Intr-adevăr, deşi autorităţile
au dispus restituirea bunului către reclamant prin dispoziţia din
data de 4 februarie 2008 şi deşi i s-a restituit în mod formal acest
bun, nici la ora actuală acesta nu se poate bucura de el, deoarece B.N.
şi B.E. sunt în continuare proprietari şi deţin posesia
efectivă a acestui apartament. In plus, aceştia au introdus împotriva
reclamantului şi a municipiului Cluj o acţiune în anularea
dispoziţiei de restituire. Prin urmare, în lumina acestor elemente şi
fără a specula cu privire la modul de finalizare a acestei proceduri,
dispoziţia din data de 4 februarie 2008 şi procesul-verbal din data
de 3 aprilie 2008, invocate de Guvern, nu pot înlătura în întregime
consecinţele deciziei menţionate mai sus a Curţii de Apel Cluj
pentru exercitarea de către reclamant a dreptului său de proprietate.
21. In aceste circumstanţe, Curtea apreciază
că reclamantul poate să se pretindă victimă, în sensul art.
34 din Convenţie.
Prin urmare, excepţia Guvernului trebuie
respinsă şi se constată că acest capăt de cerere nu
este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie şi
că nu este incident niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare,
acesta trebuie declarat admisibil.
B. Asupra fondului
22. Guvernul îşi reiterează argumentele
prezentate în cauze similare anterioare (vezi, printre altele, Cîrstoiu
împotriva României, nr. 22.281/05, § 22, 4 martie 2008).
23. Reclamantul se opune acestui punct de vedere.
24. Curtea a analizat în mai multe rânduri cauze care
ridicau probleme similare cu cea de faţă şi a constatat
încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (vezi cauzele
citate mai sus, în special Străin, menţionată mai sus, §§
39, 43 şi 59, şi Porteanu împotriva României, nr. 4.596/03, §§
32-35, 16 februarie 2006).
25. După ce a analizat toate elementele ce i-au
fost supuse atenţiei, Curtea consideră că Guvernul nu a expus
niciun fapt sau argument care să poată duce la o altă concluzie
în cazul de faţă. Curtea reafirmă în special că în
contextul legislativ român ce reglementează acţiunile în revendicare
imobiliară şi restituirea bunurilor naţionalizate de regimul
comunist, vânzarea de către stat a bunului altuia către terţi de
bună-credinţă, chiar şi atunci când este anterioară
confirmării în justiţie a dreptului de proprietate al celuilalt,
reprezintă o privare de acel bun. O astfel de privare, combinată cu
lipsa totală de despăgubire, este contrară art. 1 din Protocolul
nr. 1 (Vodă şi Bob împotriva României, nr. 7.976/02, § 23, 7
februarie 2008).
26. In măsura în care Guvernul arată că
reclamantul este îndreptăţit să primească o
despăgubire prin intermediul organismului de plasament colectiv în valori
mobiliare Fondul „Proprietatea" pe baza Legii nr. 10/2001, la nivelul
valorii bunului stabilită prin expertiză, Curtea îşi
reiterează constatarea anterioară conform căreia Fondul
Proprietatea nu funcţionează în prezent într-un mod susceptibil de a
fi privit ca şi cum ar echivala cu acordarea efectivă a unei
despăgubiri (vezi, printre altele, Petrini împotriva României, nr.
3.320/05, § 34, 24 februarie 2009).
27. Această concluzie nu înlătură
dinainte orice evoluţie pozitivă pe care ar putea să o aibă
în viitor mecanismele de finanţare prevăzute de această lege
specială în vederea despăgubirii persoanelor cărora, ca şi
reclamantul, li s-a recunoscut calitatea de proprietari printr-o hotărâre
judecătorească definitivă. In acest sens, Curtea observă cu
satisfacţie evoluţia recentă care pare să se
evidenţieze în practică şi care se îndreaptă în
direcţia bună în materie (paragraful 15 de mai sus).
28. Ţinând cont de jurisprudenţa sa în
materie, Curtea consideră că, în speţă, nerespectarea
dreptului de proprietate al reclamantului cu privire la bunul său,
combinată cu lipsa totală de despăgubire, l-a făcut să
suporte o sarcină disproporţionată şi excesivă,
incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului său, garantat de art.
1 din Protocolul nr. 1.
Prin urmare, în speţă, a avut loc
încălcarea acestei prevederi.
II. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 §
1 din Convenţie
29. Reclamantul se plânge de o încălcare a
dreptului său la un proces echitabil din cauza hotărârilor date de
instanţele naţionale în procedura în anulare a contractului de
vânzare-cumpărare. El invocă art. 6 § 1 din Convenţie, ale
cărui prevederi relevante sunt următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod
echitabil (...) de către o instanţă (...), care va hotărî
(...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu
caracter civil (...)".
30. Ţinând cont de concluziile sale din
paragrafele 22-25 de mai sus, Curtea apreciază că nu se impune
să statueze cu privire la admisibilitatea şi temeinicia acestui
capăt de cerere (vezi, mutatis mutandis şi, printre altele, Laino
împotriva Italiei [MC], nr. 33.158/96, § 25, CEDO 1999-1, Zanghî
împotriva Italiei, 19 februarie 1991, § 23, seria A nr. 194-C, şi Biserica
Catolică din Cania împotriva Greciei, 16 decembrie 1997, § 50, Culegere
1997-VIII şi Denes şi alţii împotriva României nr.
25.862/03, § 59, 30 martie 2009).
III. Asupra pretinsei încălcări a art. 14
din Convenţie, coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
31. Citând art. 14 din Convenţie,
coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, reclamantul
susţine că ar fi făcut obiectul unei discriminări
faţă de B.N. şi B.E. din cauza validării contractului de
vânzare-cumpărare al acestora şi a nerestituirii bunului său de
către instanţele interne.
32. Având în vedere totalitatea elementelor aflate în
posesia sa, Curtea nu a distins în speţă, în raţionamentul
Curţii de Apel Cluj, nicio urmă de încălcare a drepturilor
garantate prin art. 14 din Convenţie, coroborat cu art. 1 din Protocolul
nr. 1 la Convenţie.
33. Rezultă că acest capăt de cerere
trebuie respins ca vădit neîntemeiat, făcând aplicarea art. 35 §§ 3
şi 4 din Convenţie.
IV. Asupra aplicării art. 46 din
Convenţie
34. Art. 46 din Convenţie prevede
următoarele:
„1. Inaltele părţi contractante se
angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale
Curţii în care ele sunt părţi.
2. Hotărârea definitivă a Curţii este
transmisă Comitetului Miniştrilor care supraveghează executarea
ei."
35. Concluzia încălcării art. 1 din
Protocolul nr. 1 dezvăluie o problemă la scară largă ce
rezultă din caracterul defectuos al legislaţiei privind restituirea
imobilelor naţionalizate şi vândute de stat unor terţi. Prin
urmare, Curtea apreciază că statul trebuie să ajusteze în cel
mai scurt timp procedura introdusă prin legile de reparaţie (în
prezent Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005 privind reforme în domeniile
proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri
adiacente), astfel încât să devină cu adevărat coerentă,
accesibilă, rapidă şi previzibilă (vezi hotărârile Viaşu
împotriva României, nr. 75.951/01, § 83, 9 decembrie 2008, Katz
împotriva României, nr. 29.739/03, §§ 30-37, 20 ianuarie 2009, şi Faimblat
împotriva României, nr. 23.066/02, §§ 48-54, 13 ianuarie 2009).
V. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
36. Conform art. 41 din Convenţie,
„Dacă Curtea declară că a avut loc o
încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă
dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o
înlăturare incompletă a consecinţelor acestei
încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este
cazul, o reparaţie echitabilă."
A. Prejudiciu
37. Reclamantul solicită, pentru
prejudiciul material pe care susţine că l-ar fi suferit, restituirea
a jumătate din apartament. In lipsa unei astfel de restituiri, el
solicită suma de 58.455 EUR, reprezentând valoarea de piaţă actuală
a bunului său. Acesta trimite Curţii o expertiză a
apartamentului, întocmită în luna ianuarie 2008. De asemenea, el
solicită suma de 15.000 EUR pentru prejudiciul moral cauzat prin lipsa de
folosinţă a bunului.
38. Guvernul consideră că valoarea de
piaţă a unei jumătăţi a apartamentului este de 44.321
EUR şi prezintă opinia unui expert, întocmită în luna mai 2008.
39. In ceea ce priveşte prejudiciul moral pretins,
Guvernul consideră că nu se impune a fi reţinut, deoarece acest
prejudiciu nu a fost dovedit şi nu a fost stabilită nicio legătură
de cauzalitate între procedura ce face obiectul prezentei cereri şi
suferinţele pretinse de reclamant.
40. Curtea reaminteşte că a constatat
încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie din cauza
vânzării de către stat a bunului reclamantului către terţi,
combinată cu lipsa totală de despăgubire.
41. Curtea apreciază, faţă de
circumstanţele speţei, că restituirea bunului litigios l-ar
repune pe reclamant, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă cu
cea în care s-ar fi aflat dacă cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1
nu ar fi fost încălcate.
42. Dacă statul pârât nu procedează la
această restituire, Curtea hotărăşte ca acesta să îi
plătească reclamantului, ca daune materiale, o sumă care să
corespundă valorii actuale a bunului.
43. In speţă, pentru stabilirea cuantumului
prejudiciului material, ţinând cont de informaţiile de care dispune
cu privire la preţurile de pe piaţa imobiliară locală
şi de elementele furnizate de părţi, Curtea estimează
că valoarea bunului este de 50.000 EUR.
44. In ceea ce priveşte cererea de daune morale
formulată de reclamant, Curtea consideră că evenimentele în
cauză i-au produs neplăceri şi incertitudini şi că
suma de 1.000 EUR reprezintă o reparaţie echitabilă a
prejudiciului moral suferit.
B. Cheltuieli de judecată
45. Reclamantul mai solicită şi suma
de 6.488,11 RON pentru cheltuielile de judecată şi depune la dosar
mai multe facturi şi contracte de asistenţă judiciară
reprezentând valoarea cheltuielilor angajate în procedura internă
(notificare transmisă Primăriei Cluj-Napoca, onorarii
avocaţiale, taxă de timbru şi autentificare documente), şi
anume 4.420,68 RON, şi în procedura în faţa Curţii (onorarii
avocaţiale, timbre poştale, traducere, autentificare şi
fotocopii ale documentelor), şi anume 2.067,5 RON.
46. Guvernul arată că suma solicitată
de reclamant pentru cheltuielile angajate în procedura internă a fost
compensată de Curtea de Apel Cluj prin decizia definitivă din data de
19 noiembrie 2004. De asemenea, acesta observă că în contractele de
asistenţă judiciară nu se menţionează numerele
dosarelor din procedura judiciară naţională şi că nu a
fost stabilită nicio legătură între aceste contracte şi
cauza de faţă. In ceea ce priveşte cheltuielile de judecată
legate de procedura în faţa Curţii, Guvernul consideră că
reclamantul nu a transmis o chitanţă referitoare la cheltuielile de
fotocopiere a documentelor şi că nu a dovedit legătura dintre
cheltuielile de autentificare a documentelor şi procedura în faţa
Curţii.
47. Conform jurisprudenţei Curţii, un
reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată
decât în măsura în care li s-a stabilit efectivitatea, necesitatea şi
caracterul rezonabil al cuantumului lor. In speţă, ţinând cont
de faptul că Curtea a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr.
1 şi de elementele aflate în posesia sa, precum şi de criteriile
menţionate mai sus, aceasta consideră rezonabilă suma de 1.500
EUR, cu toate cheltuielile incluse, pe care i-o acordă reclamantului.
C. Dobânzi moratorii
48. Curtea consideră potrivit ca rata
dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de
împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte
procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
In unanimitate,
CURTEA:
1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte
capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 şi
inadmisibilă în rest;
2. hotărăşte că a avut loc
încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
3. hotărăşte că nu este necesar
să analizeze separat nici admisibilitatea, nici temeinicia capătului
de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenţie;
4. hotărăşte:
a) ca statul pârât să îi restituie reclamantului
jumătate din apartamentul din imobilul situat în Cluj-Napoca, Str.
Plopilor nr. 6, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a
prezentei hotărâri, conform art. 44 § 2 din Convenţie;
b) ca, în lipsa unei astfel de restituiri, statul
pârât să îi plătească reclamantului, în acelaşi termen de 3
luni, suma de 50.000 EUR (cincizeci mii euro), plus orice sumă ce ar putea
fi datorată cu titlu de impozit, ca daune materiale;
c) ca, în orice caz, statul pârât să îi
plătească reclamantului, în acelaşi termen, următoarele
sume:
(i) 1.000 EUR (una mie euro), plus orice sumă ce
ar putea fi datorată cu titlu de impozit, ca daune morale; (ii) 1.500 EUR
(una mie cinci sute euro), plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu
titlu de impozit, pentru toate cheltuielile;
d) ca sumele menţionate la lit. b) şi c)
să fie convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la
data plăţii;
e) ca, începând de la expirarea termenului
menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste
sume să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată
egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii
Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu
3 puncte procentuale;
5. respinge cererea de reparaţie echitabilă
în rest.
Intocmită în limba franceză, ulterior fiind
comunicată în scris la data de 28 iulie 2009, în conformitate cu art. 77
§§ 2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier