HOTARARE   Nr. 0 din 26 mai 2009

în Cauza Amanalachioai împotriva Romaniei

ACT EMIS DE: CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI

ACT PUBLICAT IN: MONITORUL OFICIAL  NR. 720 din 26 octombrie 2009

(Cererea nr. 4.023/04)

In Cauza Amanalachioai împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura-Sandstrom, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis Lopez Guerra, judecători, şi din Santiago Quesada, grefier de secţie,

după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 5 mai 2009,

pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:

PROCEDU RA

1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 4.023/04) îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, domnul Valentin Amanalachioai (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 5 noiembrie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).

2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3.  Reclamantul se plânge în special de imposibilitatea de a obţine înapoierea fiicei sale minore care locuieşte în prezent la bunicii săi materni.

4.  La data de 3 mai 2006, Curtea a hotărât să îi comunice cererea Guvernului. Invocând prevederile art. 29 § 3, aceasta a hotărât să fie analizate în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

5.  Reclamantul s-a născut în anul 1968 şi locuieşte în Botoşani. Este sergent în poliţia de frontieră din Botoşani.

6. Reclamantul s-a căsătorit cu A.D. Cuplul a avut o fiică, D., născută la data de 28 august 1994. La data de 14 ianuarie 1999, A.D. a decedat în urma unei leucemii, iar copilul a rămas cu tatăl său în Botoşani.

7. La data de 27 ianuarie 2001, reclamantul şi-a dat acordul pentru ca D. să îşi petreacă vacanţa şcolară la bunicii săi materni, soţii D. (bunicii), în vârstă de 62 de ani la data respectivă, în satul Onceşti, comuna Bârsana, în judeţul Maramureş.

8.  La data de 4 februarie 2001, bunicii l-au informat pe reclamant că nu aveau de gând să i-o mai înapoieze pe D.

9.  La data de 5 februarie 2001, reclamantul a depus o plângere penală la poliţia Bârsana împotriva bunicilor, acuzându-i că o ţin pe D. fără drept.

10.  La data de 6 februarie 2001, poliţia l-a informat pe reclamant că, la o întrevedere cu bunicii, aceştia şi-au exprimat refuzul de a restitui copilul. Pe de altă parte, poliţia l-a sfătuit pe reclamant să depună o cerere la Judecătoria Sighetu Marmaţiei pentru ca aceasta să stabilească reşedinţa copilului.

11. La data de 24 noiembrie 2001, reclamantul s-a căsătorit cu B.I. Cuplul a avut un copil la data de 26 iunie 2002.

A. Cererea de ordonanţă preşedinţială a reclamantului pentru a obţine înapoierea imediată a copilului

12. La data de 7 februarie 2001, întemeindu-se pe art. 98 şi 103 din Codul familiei (CF), reclamantul a sesizat Judecătoria Sighetu Marmaţiei cu o cerere de ordonanţă preşedinţială în contradictoriu cu bunicii, prin care urmărea restituirea imediată a lui D. In subsidiar, el a cerut să aibă contacte cu fiica sa şi un drept de vizitare în fiecare săptămână. Bunicii au susţinut că reclamantul consimţise să le-o încredinţeze pe D. pentru o perioadă nedeterminată şi au arătat că ei beneficiau de condiţii materiale mai bune pentru a creşte copilul.

13.  Prin ordonanţa preşedinţială din data de 1 martie 2001, judecătoria a admis acţiunea reclamantului şi a dispus ca bunicii să înapoieze copilul tatălui său. Aceasta a constatat că reclamantul îşi dăduse acordul numai pentru ca D. să îşi petreacă vacanţa la bunici, că ea frecventa grădiniţa în Botoşani şi că, în orice caz, aceştia nu au formulat o cerere reconvenţională pentru a obţine încredinţarea copilului. Instanţa a statuat că din probele prezentate în speţă rezulta că reclamantul îi putea asigura fiicei sale condiţii de viaţă normale, că avea grijă de ea şi că refuzul bunicilor de a-i restitui copilul se datora suferinţei cauzate de decesul fiicei lor.

14.   Bunicii au introdus apel. Prin Decizia din data de 20 aprilie 2001, Tribunalul Maramureş, după ce a constatat că reclamantul nu fusese niciodată decăzut din drepturile sale părinteşti, a confirmat ordonanţa. Ordonanţa preşedinţială din data de 1 martie 2001 a rămas definitivă prin nerecurare.

15.  La data de 1 martie 2001, reclamantul a solicitat unui executor judecătoresc  să   pună   în   executare   ordonanţa preşedinţială. La data de 7 martie 2001, executorul, însoţit de reclamant şi de agenţii de poliţie din Bârsana, s-a deplasat la grădiniţa la care bunicii o înscriseseră pe D., însă aceasta era absentă. Mai mult, acesta nu a găsit pe nimeni la domiciliul bunicilor. Executorul a amânat executarea pentru data de 19 martie 2001, însă la această dată a refuzat să continue executarea. La datele de 1 şi 20 aprilie 2001, reclamantul i-a solicitat executorului, fără succes, să continue executarea.

16.  La datele de 23 şi 24 mai 2001, cu ocazia unor noi încercări de executare, executorul judecătoresc a constatat refuzul bunicilor de a restitui copilul, pe motivul că au sesizat Tribunalul Maramureş cu o acţiune privind încredinţarea copilului. La 19 şi 20 iulie 2001, executorul judecătoresc s-a deplasat la domiciliul bunicilor, însă aceştia lipseau. La data de 3 august 2001, executorul judecătoresc l-a informat pe reclamant că ordonanţa preşedinţială nu mai putea fi executată pe motivul că, prin Hotărârea din data de 8 iunie 2001, instanţa i-a respins acţiunea privind înapoierea copilului (vezi paragraful 25 de mai jos).

17.  La data de 28 august 2001, la aniversarea lui D., reclamantul s-a deplasat la domiciliul bunicilor. La insistenţele reclamantului, D. a ieşit din casă. Reclamantul a luat-o pe D. de mână şi a vrut să iasă în stradă. Bunicii s-au repezit asupra lui, au luat copilul de cealaltă mână şi au început să îl tragă înăuntru. I-au chemat pe vecini în ajutor. Reclamantul i-a dat drumul copilului şi a urcat într-un taxi care îl aştepta. Conform spuselor reclamantului, bunicul a continuat să arunce pietre înspre maşină.

18.  Cu ocazia acestui incident, D. a suferit leziuni care au necesitat 17 zile de îngrijiri medicale. Reclamantul şi bunicii au depus plângeri penale, acuzându-se reciproc de lovituri şi leziuni asupra lui D. şi de insulte. La data de 15 ianuarie 2002, Parchetul Militar Oradea a dispus neînceperea urmăririi penale în favoarea reclamantului, cu motivarea că bunicii şi-au retras plângerea penală. Reclamantul şi-a retras, de asemenea, plângerea penală împotriva bunicilor.

B. Acţiunea reclamantului împotriva bunicilor în vederea restituirii copilului

19. La data de 7 februarie 2001, întemeindu-se pe art. 98 şi 103 din CF, reclamantul a sesizat Judecătoria Sighetu Marmaţiei cu o acţiune având ca obiect înapoierea copilului, îndreptată împotriva bunicilor.

1. Procedura în faţa instanţelor de drept comun

20.  Prin Sentinţa din data de 1 martie 2001, judecătoria a admis acţiunea reclamantului. Aceasta a luat notă că reclamantul era funcţionar la Ministerul de Interne şi că beneficia de resurse financiare suficiente pentru a îi oferi copilului condiţii de viaţă normale, atât pe plan material, cât şi afectiv. Pe de altă parte, instanţa a constatat că reclamantul îşi dăduse acordul pentru ca fiica sa să locuiască la bunicii săi materni numai în perioada vacanţei.

21. Bunicii au formulat apel.

22. La dosar a fost depus un raport ce rezulta dintr-o anchetă socială efectuată la data de 27 februarie 2001 la domiciliul bunicilor de secretarul Primăriei Bârsana, medicul comunei Bârsana şi şeful poliţiei Bârsana. Raportul descria familia bunicilor şi le enumera bunurile mobile şi imobile, precum şi resursele financiare. De asemenea, acesta menţiona că bunicii nu sufereau de boli contagioase sau infecţioase. Raportul conchidea că bunicii beneficiau de venituri suficiente pentru a îi asigura copilului un nivel de viaţă normal, precum şi o bună educaţie şi propunea ca D. să fie lăsată să locuiască cu bunicii ei. In dosar nu există nicio menţiune a persoanei sau a autorităţii care a dispus această anchetă.

23. La termenul de judecată din data de 8 iunie 2001 au fost audiaţi: martorul G.I., propus de bunici, şi martorii M.R., directoarea grădiniţei lui D. din Botoşani, şi B.I., soţia reclamantului, propuşi de acesta. Martorul G.l. a declarat că reclamantul îşi dăduse acordul pentru ca copilul să locuiască la bunicii săi, în timp ce martorii M.R. şi B.I. au declarat că reclamantul îşi dăduse acordul ca minora să petreacă numai perioada vacanţei la bunicii săi.

24. Reclamantul a solicitat amânarea termenului de judecată, pe motivul că ancheta socială efectuată la domiciliul său nu fusese încă depusă la dosar. Acesta a solicitat şi audierea martorului A.V. Instanţa a respins aceste cereri fără a motiva şi a acordat cuvântul pe fond.

25.  Prin decizia pronunţată în aceeaşi zi, tribunalul a admis apelul bunicilor şi a respins acţiunea reclamantului. După ce a înlăturat declaraţia lui B.I. pentru lipsă de imparţialitate, instanţa a reţinut că reclamantul îşi dăduse acordul pentru ca D. să locuiască cu bunicii săi şi că, din acest motiv, aceştia nu o ţineau fără drept. Instanţa a statuat următoarele:

„(...) interesul minorei (...) nu este acela de a se întoarce la tatăl său în Botoşani, în apartamentul cu două camere închiriat de acesta, întrucât la această vârstă nu se poate descurca singură, atunci când tatăl lipseşte ziua sau noaptea de acasă, fiind plecat la serviciu. Intimatul nu a acţionat în interesul fiicei minore şi ca o persoană responsabilă atunci când, la 21 decembrie 1999, a vândut apartamentul cu 4 camere (...) situat în Sighetu Marmaţiei (...) şi s-a mutat în Botoşani, fără măcar să cumpere un apartament (...) pentru asigurarea unor condiţii favorabile de locuit pentru copil şi pentru sine, preferând să închirieze un apartament cu două camere în acelaşi oraş şi să îşi cheltuiască banii cu plata chiriei."

26. Tribunalul a constatat că reclamantul nu putea să îi ofere fiicei sale aceleaşi condiţii materiale şi morale ca şi bunicii acesteia, de care D. era foarte ataşată.

27. Intemeindu-se pe Decizia din 8 iunie 2001, bunica i-a solicitat Primăriei Bârsana să o numească curatoarea lui D. Prin Decizia din 28 august 2001, primarul a numit-o curatoarea copilului. Reclamantul a contestat această decizie în faţa autorităţilor administrative judeţene care l-au informat că nu sunt competente să anuleze un astfel de act şi că acesta trebuia să sesizeze în acest sens instanţele naţionale.

28.  Reclamantul a formulat recurs împotriva Deciziei din 8 iunie 2001, menţionată mai sus. Acesta arăta că, în temeiul art. 98 din Codul familiei, el avea dreptul să îşi exercite drepturile părinteşti asupra copilului, dar că era împiedicat prin reţinerea lui D. de către bunicii ei.

29.  Prin Decizia rămasă definitivă din data de 23 octombrie 2001, Curtea de Apel Cluj i-a respins recursul. Curtea de apel a statuat că D. locuia la bunicii ei din luna ianuarie 2001, că aceasta se integrase în familia lor şi în viaţa socială a satului în care aceştia locuiau şi că ea a refuzat să se întoarcă la tatăl său, aşa cum reieşea din procesul-verbal întocmit de executorul judecătoresc cu ocazia încercărilor de a asigura înapoierea copilului. Pe de altă parte, constatând că între părţi se afla pe rol şi o altă procedură referitoare la încredinţarea copilului (vezi paragrafele 37-40 de mai jos), curtea de apel a apreciat că, „pentru moment", era în interesul copilului să rămână să locuiască la bunicii săi.

30. La cererea Direcţiei Judeţene pentru Protecţia Drepturilor Copilului Botoşani (DJPDC Botoşani), o asistentă socială de la Direcţia Judeţeană pentru Protecţia Drepturilor Copilului Maramureş (DJPDC Maramureş) s-a deplasat la data de 4 septembrie 2002 la domiciliul bunicilor şi a întocmit un raport cu privire la situaţia lui D. Asistenta a observat că bunica dădea dovadă de un mare interes pentru a o creşte şi educa pe D., care frecventa şcoala cu rezultate bune. In plus, din discuţiile avute cu copilul rezulta că acesta avea reticenţe în privinţa tatălui său, pe motivul că acesta avusese un comportament violent în timpul vizitelor sale. In urma uneia dintre aceste altercaţii, copilul suferise un traumatism care a necesitat 17 zile de îngrijiri medicale, aşa cum rezultă dintr-un certificat medical (vezi paragrafele 17 şi 18 de mai sus). In ultimul rând, raportul menţiona situaţia financiară a bunicilor care puteau să îi ofere nepoatei lor condiţii de viaţă normale.

31.  La data de 6 septembrie 2002, un asistent social şi un psiholog de la DJPDC Botoşani au efectuat o anchetă socială la domiciliul reclamantului şi au estimat că din punct de vedere material, moral şi social, condiţiile în care locuia cu familia sa erau satisfăcătoare pentru a creşte un al doilea copil. Ei au notat că interesul superior al copilului era să locuiască cu tatăl său şi au subliniat că DJPDC Botoşani ceruse sprijinul DJPDC Maramureş, poliţiei şi Autorităţii Tutelare Bârsana pentru a obţine înapoierea lui D., trimiţându-se o copie a Sentinţei definitive din 30 ianuarie 2002 a Judecătoriei Botoşani (vezi paragraful 39 de mai jos). In lipsa unui răspuns în termenul de 30 de zile prevăzut de lege, a fost depusă o nouă cerere la autorităţile menţionate mai sus. Până la data redactării raportului, numai Autoritatea Tutelară Bârsana a răspuns, trimiţând o copie a Sentinţei din 22 mai 2002 a Judecătoriei Sighetu Marmaţiei (vezi paragraful 41 de mai jos).

2. Procedura în faţa Curţii Supreme de Justiţie

32. La data de 23 octombrie 2002, procurorul general de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a admis cererea reclamantului de a formula un recurs în anulare împotriva Deciziei definitive din 23 octombrie 2001. El a arătat că instanţele comiseseră grave erori de drept, ajungând astfel la o soluţionare eronată a litigiului. El a subliniat mai ales că, în temeiul art. 98 şi art. 101 alin. 1 din CF, în caz de deces al unuia dintre părinţi, celălalt părinte exercită singur drepturile părinteşti şi că reclamantul era cel care trebuie să ia deciziile în privinţa copilului său şi să aibă grijă de el. In plus, art. 103 din CF prevedea că părinţii aveau dreptul de a solicita înapoierea copilului de la orice persoană care îl reţinea fără drept. Pe de altă parte, reclamantul prezenta garanţii financiare şi morale pentru a îşi creşte fiica. S-a subliniat şi faptul că, în temeiul art. 44 alin. 1 din Constituţie, creşterea copilului nu este numai o obligaţie, ci şi un drept al părintelui. Este în primul rând de datoria părintelui de a se îngriji de dezvoltarea psihică şi de a se ocupa de educaţia copilului. De asemenea, s-a subliniat că dreptul de a cere înapoierea copilului de la persoana care îl reţine fără drept este imprescriptibil şi că, în speţă, interesul superior al copilului putea fi asigurat în acelaşi timp cu respectarea dreptului reclamantului de a îşi exercita drepturile părinteşti.

33.  La data de 13 decembrie 2002, „colectivul de sprijin" al autorităţii tutelare a Primăriei Bârsana (vezi paragraful 55 de mai jos) a efectuat o anchetă socială la domiciliul bunicilor. In dosar nu există nicio menţiune cu privire la persoana sau autoritatea care a dispus această anchetă sau cu privire la alcătuirea colectivului de sprijin. Din acest raport de anchetă, semnat de primar şi de secretarul primăriei, reieşea că copilul era foarte ataşat de bunicii săi, care îi asigurau condiţii de viaţă normale din punct de vedere material şi moral.

34.   La data de 19 mai 2003, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sighetu Marmatiei a ascultat-o pe D. Parchetul a reţinut că D. era un copil „bine crescut, cu o stare de spirit pozitivă, comunicativ, spontan şi cu un vocabular foarte bogat pentru vârsta sa". D. a declarat că, în timp ce locuia la tatăl său, petrecea foarte mult timp închisă în casă, că nu putea avea mulţi prieteni, că tatăl ei aducea femei în casă şi că uneori era violent cu ea. Aceasta mai spunea şi că cea mai fericită zi din viaţa ei a fost aceea în care a plecat să locuiască cu bunicii ei, care o iubeau foarte mult.

35.  La cererea reclamantului, la data de 21 ianuarie 2003, autoritatea tutelară a Primăriei Botoşani a efectuat o anchetă socială pentru a o depune la dosar în faţa Curţii Supreme de Justiţie. Raportul a prezentat situaţia reclamantului la locul său de muncă şi menţiona că, în anul 2000, acesta locuia cu fiica sa într-un apartament de două camere cu chirie. Raportul a luat notă şi de faptul că bunicii modificaseră numele copilului fără acordul tatălui său, înscriindu-l la şcoală cu propriul lor nume de familie. După ce a constatat că reclamantul s-a căsătorit şi că a devenit proprietarul unui apartament cu 4 camere, autoritatea tutelară a evaluat climatul psihosocial al noii sale familii şi a apreciat că ea oferea condiţiile materiale şi afective necesare pentru a creşte copilul. Autoritatea tutelară a concluzionat că interesul superior al lui D. era să locuiască împreună cu tatăl său.

36. Prin Decizia din data de 20 iunie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul în anulare. Aceasta a reţinut în primul rând complexitatea cauzei întemeiate pe art. 103 din CF, precum şi că era incontestabil că atât reclamantul, cât şi bunicii aveau un comportament social normal şi că aveau o reală afecţiune pentru copil. Totuşi, interesul superior al copilului impunea ca acesta să rămână să locuiască cu bunicii săi. Pentru a îşi motiva decizia, Curtea Supremă a considerat că reclamantul le ceruse bunicilor să se ocupe de fiica sa fără să precizeze pentru ce perioadă, că, în încercările sale de a recupera copilul, reclamantul a avut un comportament violent faţă de bunici şi faţă de copil şi că, dintr-un raport al DJPDC Maramureş, rezulta că, într-o tentativă a tatălui său de a îl recupera, copilul suferise leziuni ce au necesitat 15-17 zile de îngrijiri medicale (vezi paragraful 30 de mai sus). In plus, Curtea Supremă a constatat următoarele:

„(...) In prezent, reclamantul s-a recăsătorit, nu are în proprietate un imobil, ci locuieşte cu chirie împreună cu actuala soţie, în vârstă de 23 de ani, cu care are un copil de 11 luni (...) In prezent aşadar, dacă s-ar admite punctul de vedere al recursului în anulare, minora ar fi crescută, practic, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat, reclamantul are un program extrem de încărcat de tânăra lui soţie care mai are un copil (al ei, iar nu al altei femei) mult mai mic.

Absolut toate probatoriile administrate conduc la concluzia că minora este îngrijită în condiţii optime de către bunicii materni, afecţiunea lor deosebită fiind particularizată şi de situaţia specială în care se găsesc, aceea de a îngriji copilul singurei lor fiice, moartă foarte tânără în împrejurări dramatice.

Rezultă aşadar fără putinţă de tăgadă că, cel puţin pentru moment, este în interesul minorei ca ea să fie lăsată în mediul familial, social şi şcolar în care s-a aflat în ultimii ani şi unde climatul în care creşte este propice pentru dezvoltarea ei."

C. Acţiunea bunicilor pentru a obţine încredinţarea copilului

37. In anul 2001, bunicii au sesizat Judecătoria Botoşani cu o acţiune împotriva reclamantului, solicitând încredinţarea copilului şi plata unei alocaţii lunare.

38.   Judecătoria Botoşani a dispus anchete sociale la domiciliile celor două părţi şi a delegat o comisie rogatorie la Judecătoria Sighetu Marmatiei pentru a audia martori. La data de 27 septembrie 2001, autoritatea tutelară de pe lângă Primăria Botoşani a organizat o anchetă.

39. Prin Sentinţa din data de 30 ianuarie 2002, judecătoria a respins acţiunea bunicilor. Aceasta a apreciat că din declaraţiile martorilor şi din raportul de anchetă socială reieşea că reclamantul se ocupa foarte bine de copil. Instanţa a statuat că din probe rezultă că reclamantul consimţise ca fiica sa să îşi petreacă doar vacanţa la bunici. De asemenea, aceasta a constatat că la data de 28 august 2001 a avut loc o neînţelegere între părţi, atunci când şi-au disputat custodia şi când copilul a fost uşor vătămat. Totuşi, instanţa a constatat că faptele nu putea fi stabilite cu claritate în măsura în care martorii prezenţi erau susceptibili de parţialitate faţă de una sau cealaltă dintre părţi.

40.  Instanţa s-a exprimat în felul următor:

„Insă, aşa cum s-a statuat în practică, oricât de puternic ar fi ataşamentul faţă de nepot, acest element nu constituie temei suficient pentru a fi înlăturat un părinte de la dreptul şi obligaţia sa legală de a îl îngriji şi educa în mod direct (...).

Conform prevederilor art. 98 alin. 2 din CF, dacă unul din părinţi este mort, celălalt părinte exercită singur drepturile părinteşti.

Faţă de pârât nu s-a dispus decăderea din drepturile părinteşti şi din probele administrate în cauză nu s-a constatat existenţa unor motive temeinice pentru a se dispune neîncredinţarea minorei, în măsura în care nu este stabilit că menţinerea copilului la tatăl său ar avea consecinţe dăunătoare bunei dezvoltări fizice, creşterii şi educării acesteia, pârâtul fiind 0 persoană respectabilă, căsătorindu-se pe parcursul procesului cu martora B.I. (...), având un loc de muncă bine plătit şi preocupându-se de toate aspectele ce o privesc pe fiica sa."

Această sentinţă a rămas definitivă la data de 19 aprilie 2002, prin neapelare de către părţi.

D.  Noua cerere de ordonanţă preşedinţială a reclamantului pentru a obţine înapoierea copilului

41.   La data de 8 aprilie 2002, reclamantul a sesizat Judecătoria Sighetu Marmatiei cu o nouă cerere de ordonanţă preşedinţială împotriva bunicilor pentru a obţine înapoierea imediată a copilului. Prin Hotărârea din 22 mai 2002, instanţa a declarat cererea inadmisibilă pe motivul că condiţia de urgenţă nu era întrunită în speţă din cauză că D. începuse cursurile şcolii primare.

E. Plângerea penală împotriva bunicilor

42. Reclamantul a cerut de mai multe ori bunicilor să execute ordonanţa preşedinţială din data de 1 martie 2001, însă aceştia s-au opus.

43. La data de 8 martie 2001, reclamantul a sesizat Parchetul de pe lângă Judecătoria Sighetu Marmatiei cu o plângere penală împotriva bunicilor pentru nerespectarea unei hotărâri judecătoreşti, şi anume ordonanţa preşedinţială din data de 1  martie 2001. La o dată neprecizată, parchetul a dispus neînceperea urmăririi penale în favoarea bunicilor, aplicându-le o sancţiune administrativă. Prin Decizia din 19 ianuarie 2002, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj a confirmat neînceperea urmăririi penale, cu motivarea că minora refuza să îşi părăsească bunicii şi că, în orice caz, acţiunea reclamantului în restituirea copilului fusese respinsă de instanţele naţionale la data de 23 octombrie 2001 (vezi paragraful 29 de mai sus).

F. Acţiunea bunicilor privind decăderea reclamantului din drepturile sale părinteşti

44. In anul 2004, bunicii au sesizat instanţele naţionale cu o acţiune prin care au solicitat decăderea reclamantului din drepturile sale părinteşti. Reclamantul a formulat o cerere reconvenţională, solicitând înapoierea imediată a copilului, arătând că se află în imposibilitatea de a îşi exercita drepturile părinteşti şi, în mod special, dreptul de a creşte şi educa copilul într-un climat familial. El a subliniat că are dreptul să îşi crească copilul în noua sa familie, având în vedere că beneficia de un cadru potrivit în acest scop şi a insistat asupra faptului că nu şi-a mai revăzut copilul de mai mulţi ani.

45.   Prin încheierea de şedinţă din 26 noiembrie 2004, judecătoria a luat act de renunţarea la judecată a bunicilor. Recursul reclamantului împotriva acestei sentinţe a fost admis prin Decizia din 17 noiembrie 2005 care a trimis cauza spre rejudecare în faţa Tribunalului Botoşani.

46.  La data de 28 februarie 2006, tribunalul a solicitat din partea DJPDC Botoşani o opinie asupra situaţiei reclamantului. La termenul de judecată din 10 martie 2006, DJPDC Botoşani a informat instanţa că îi era imposibil să facă verificările impuse de lege motivat de faptul că, deşi domiciliul legal al copilului era la tatăl său, copilul trăia în fapt la bunicii săi, într-un alt departament. Aceasta a subliniat că reclamantul se afla în imposibilitatea de a îşi exercita drepturile părinteşti şi că bunicii refuzau cu rea-credinţă să colaboreze cu instituţia pentru a asigura contacte între copil şi tatăl său.

47.  Prin Sentinţa din 11 aprilie 2006, tribunalul a respins acţiunea bunicilor cu motivarea că aceştia nu aveau calitate procesuală activă. In ceea ce priveşte cererea reconvenţională, instanţa şi-a declinat competenţa în favoarea Judecătoriei Botoşani.

48. Această instanţă a delegat o comisie rogatorie pentru a asigura ascultarea lui D. de către Judecătoria Sighetu Marmaţiei. La data de 11 octombrie 2006, D. a declarat că doreşte să rămână să locuiască cu bunicii săi.

49. Prin Sentinţa din data de 26 octombrie 2006, judecătoria a respins acţiunea reclamantului. Invocând art. 103 din CF, instanţa s-a exprimat în felul următor:

„Chiar dacă atât pârâtul-reclamant, cât şi reclamanţii-pârâţi sunt persoane cu un comportament social corespunzător, iar afecţiunea lor pentru minoră este reală, cu toate acestea criteriul interesului copilului este în sensul ca fetiţa să rămână în grija bunicilor materni. De altfel, în acelaşi sens stau chiar scrisorile înaintate instanţei de către minoră prin care aceasta solicită să fie lăsată în continuare la bunicii materni, pentru care are o afecţiune aparte.

Toate probele administrate duc la concluzia că minora este îngrijită în condiţii optime de către bunicii materni, afecţiunea lor fiind particularizată şi de situaţia specială în care se găsesc, respectiv aceea de a îngriji copilul singurei lor fiice, decedată. Concluzionăm că, deşi, cel puţin pentru moment, este în interesul minorei ca ea să fie lăsată în mediul familial, social şi şcolar în care s-a aflat în ultimii ani, climatul în care creşte fiind favorabil acesteia."

50.  Reclamantul a declarat apel împotriva acestei sentinţe. Invocând art. 97 alin. 1 şi art. 98 alin. 2 din CF, acesta a subliniat că drepturile copiilor trebuie asigurate de părinţii lor şi că el trebuia să îşi exercite singur drepturile părinteşti. Prin Decizia din 7 mai 2007, Tribunalul Botoşani i-a respins apelul, cu motivarea că minora începuse să locuiască cu bunicii săi cu acordul reclamantului şi că nimeni nu era vinovat pentru faptul că, odată cu trecerea timpului, s-a dezvoltat un puternic ataşament între copil şi bunicii săi. Analizând cauza în lumina prevederilor relevante din CF şi a Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, tribunalul a statuat că, deşi reclamantul era capabil să se ocupe de copil, trebuia acordată prioritate interesului superior al copilului şi, în primul rând, voinţei sale. Tribunalul a reţinut, în fine, că o ruptură brutală a raporturilor dintre copil şi bunicii săi ar putea avea „consecinţe dezastruoase asupra psihicului copilului".

51.  Prin Decizia definitivă din data de 19 septembrie 2007, Curtea de Apel Suceava a respins recursul reclamantului.

G. Acţiunea bunicii împotriva reclamantului privind plata unei pensii alimentare

52. In anul 2007, bunica lui D. a sesizat Judecătoria Sighetu Marmaţiei cu o acţiune împotriva reclamantului privind plata unei pensii alimentare pentru copil.

53. Prin Sentinţa din data de 11 aprilie 2007, instanţa a admis acţiunea şi l-a condamnat pe reclamant să îi plătească suma de 190 lei româneşti (RON) pe lună. La data de 17 aprilie 2007, jumătate din salariul reclamantului a fost poprit pentru a asigura plata pensiei alimentare lunare până la noi ordine. Prin Decizia definitivă din data de 21 noiembrie 2007, tribunalul a respins ca neîntemeiat recursul reclamantului împotriva sentinţei menţionate mai sus.

II. Dreptul şi practica interne pertinente

54. Prevederile relevante din CF sunt următoarele:

ARTICOLUL 97 alin. 2

„Ei [părinţii] exercită drepturile lor părinteşti numai în interesul copiilor."

ARTICOLUL 98

„Măsurile privitoare la persoana şi bunurile copiilor se iau de către părinţi, de comun acord.

Dacă unul dintre părinţi este mort (...), celălalt părinte exercită singur drepturile părinteşti."

ARTICOLUL 100 alin. 1 şi 3

„Copilul minor locuieşte la părinţii săi (...).

In caz de neînţelegere între părinţi, instanţa judecătorească, ascultând autoritatea tutelară, precum şi pe copil, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani, va decide ţinând seama de interesele copilului."

ARTICOLUL 103

„Părinţii au dreptul să ceară înapoierea copilului de la orice persoană care îl ţine fără drept.

Instanţa judecătorească va respinge cererea, dacă înapoierea este contrară intereselor copilului. Acesta va fi ascultat, dacă a împlinit vârsta de 10 ani."

ARTICOLUL 108

„Autoritatea tutelară este obligată să exercite un control efectiv şi continuu asupra felului în care părinţii îşi îndeplinesc îndatoririle privitoare la persoana şi bunurile copilului.

Delegaţii autorităţii tutelare au dreptul să viziteze copiii la locuinţa lor şi să se informeze pe orice cale despre felul cum aceştia sunt îngrijiţi, în ceea ce priveşte sănătatea şi dezvoltarea lor fizică, educarea lor (...); la nevoie, ei vor da îndrumările necesare."

55. Autoritatea tutelară poate fi ajutată în activitatea sa de către colective de sprijin. Aceste colective sunt alcătuite din deputaţi, cadre didactice, jurişti, responsabili ai crucii roşii etc. Colectivele de sprijin nu au putere de decizie, aceasta aparţinând autorităţii tutelare; ele studiază doar pe teren aplicarea prevederilor legale în materie sau anumite aspecte ale problemelor cu care se confruntă autoritatea tutelară (I. Filipescu, Tratatele dreptul familiei, ediţia a 5-a, 2000, p. 536). Dacă copilul nu locuieşte la domiciliul său, autoritatea tutelară competentă este cea de la reşedinţa sa.

56.  Direcţiile judeţene pentru protecţia drepturilor copiilor sunt instituţii publice la nivel judeţean, cu personalitate juridică, aflate sub autoritatea consiliului judeţean. Rolul acestor instituţii este să le asigure copiilor în dificultate protecţia şi asistenţa necesare pentru a beneficia de drepturile lor şi de a le oferi sprijin şi consiliere pentru a preveni situaţiile care pun în pericol siguranţa şi dezvoltarea copilului.

57. Intr-o Decizie cu nr. 2.435 din 1 noiembrie 1984, Curtea Supremă de Justiţie, sesizată cu o cerere formulată de bunici pentru a li se încredinţa un copil în urma divorţului părinţilor săi, a statuat după cum urmează:

„In temeiul articolului 42 din Codul familiei, în caz de divorţ, copiii minori sunt preluaţi în îngrijire de unul dintre părinţi şi numai în mod excepţional de către un terţ, atunci când preluarea de către unul dintre părinţi este contrară intereselor sale.

Simpla afecţiune ce există între minor şi bunicii săi nu este suficientă pentru a le acorda acestora custodia şi a le înlătura astfel părinţilor obligaţia legală de a creşte şi educa direct copilul, chiar dacă părinţii şi-au dat acordul pentru ca copilul să fie ţinut de bunici. Acordul dat de părinţi nu leagă instanţa care trebuie să judece ţinând cont de interesele copilului."

58. Prevederile Codului de procedură civilă (CPC), în vigoare la data respectivă, referitoare la executarea unei hotărâri judecătoreşti, precum şi modificările ulterioare sunt descrise în Hotărârea Lafargue împotriva României, (nr. 37.284/02, § 68, 13 iulie 2006). Art. 581 din CPC, care este şi el relevant în speţă, prevede următoarele:

„Instanţa va putea să ordone măsuri vremelnice în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara, precum şi pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări (...)

Ordonanţa este vremelnică şi executorie. Instanţa va putea hotărî ca executarea să se facă fără somaţie sau fără trecerea unui termen."

59.  Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 557 din 23 iunie 2004. In temeiul art. 14 şi 16 din această lege, copilul, chiar despărţit de părinţii săi, are dreptul la un contact direct cu aceştia şi cu familia sa. Pentru a asigura relaţiile personale dintre copil şi părinte, legea prevede întâlniri cu părintele şi vizite la domiciliul acestuia, vizite prelungite, corespondenţă, precum şi transmiterea de informaţii copilului cu privire la părintele său (art. 15).

60.  Conform art. 33 din această lege, copilul nu poate fi despărţit de părinţii săi sau de unul dintre ei împotriva voinţei lor, cu excepţia situaţiilor prevăzute în mod expres de lege, sub rezerva unei hotărâri judecătoreşti şi numai dacă această despărţire este impusă de interesul superior al copilului. Orice despărţire a copilului şi a părinţilor săi trebuie precedată de aplicarea de către serviciul de asistenţă socială a unui plan de servicii pentru informarea şi consilierea părinţilor, o terapie sau o mediere al cărei scop este să prevină despărţirea copilului de părinţii săi (art. 34 şi 35). Dacă, după aplicarea planului, se constată că menţinerea copilului lângă părinţii săi nu este posibilă, direcţia generală de asistenţă socială şi protecţie a copilului poate cere luarea unei „măsuri de protecţie specială" în favoarea copilului (art. 35 alin. 5).

61. Conform art. 39 din legea menţionată mai sus, copiii care, temporar sau definitiv, nu beneficiază de protecţia părinţilor lor pot beneficia de „protecţia alternativă", cum este tutela, măsurile de protecţie specială prevăzute de aceeaşi lege sau adopţia. Măsurile de protecţie specială sunt plasamentul, plasamentul în regim de urgenţă şi supravegherea specializată. Părinţii pot contesta în justiţie măsurile de protecţie specială.

ÎN DREPT

I. Asupra obiectului litigiului

62.  Invocând art. 8 din Convenţie, reclamantul susţine că autorităţile române nu au luat măsurile adecvate pentru a asigura unitatea familială prin înapoierea imediată a lui D. şi exercitarea drepturilor sale părinteşti. Intemeindu-se pe art. 6 § 1 din Convenţie, acesta se plânge de soluţia şi de inechitatea procedurii finalizate prin Decizia din data de 20 iunie 2003 şi de neexecutarea Sentinţei din data de 1 martie 2001 a Judecătoriei Sighetu Marmaţiei.

63.   Astfel cum a fost formulat de reclamant şi în circumstanţele speţei, acest capăt de cerere necesită o analiză numai din perspectiva art. 8 din Convenţie. Statuând asupra problemei principale ridicate cu privire la dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, Curtea consideră că nu este necesar să se analizeze separat celelalte capete de cerere formulate în privinţa art. 6 din Convenţie (Kamil Uzun împotriva Turciei, nr. 37410/97, § 64, 10 mai 2007).

II. Asupra pretinsei încălcări a art. 8 din Convenţie

64.  Reclamantul invocă art. 8 din Convenţie, care prevede următoarele:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.

2.   Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora."

A. Asupra admisibilităţii

65.  Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Pe de altă parte, ea constată că nu există niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, îl declară admisibil.

B. Asupra fondului

1. Argumentele părţilor

a) Reclamantul

66. Reclamantul apreciază că autorităţile naţionale nu au luat măsurile necesare pentru a asigura respectarea vieţii sale de familie. El subliniază că este titularul drepturilor părinteşti şi că are custodia copilului, dar fără a putea să îşi exercite efectiv aceste drepturi. El consideră că bunicii îl reţin pe copil fără drept şi că îl manipulează, influenţându-l cu privire la alegerea sa de a locui sau nu cu tatăl său.

67. El arată că prin neluarea măsurilor necesare în vederea asigurării executării imediate a ordonanţei preşedinţiale din data de 1 martie 2001 ce dispunea înapoierea lui D. la el, autorităţile naţionale i-au încălcat grav drepturile părinteşti. Reclamantul subliniază lipsa de relevanţă a motivelor reţinute de instanţele naţionale pentru a refuza să dispună înapoierea copilului. De asemenea, el denunţă durata procedurii care a statuat pe fondul cererii sale de restituire a copilului, care, după părerea sa, a fost anormal de îndelungată având în vedere obiectul litigiului, şi consideră că instanţele naţionale şi-au întemeiat hotărârile pe probe ce nu erau conforme cu realitatea. Reclamantul observă că trecerea timpului din cauza lipsei de diligentă a autorităţilor l-a pus în faţa faptului împlinit şi că, în prezent, copilul, crescut de mai mulţi ani sub influenţa bunicilor săi, refuză orice contact cu el.

68.  Reclamantul constată că urgenţa unei măsuri prin care să se obţină restituirea unui copil se apreciază în raport cu calitatea terţului ce reţine copilul. Astfel, autorităţile trebuie să acţioneze cu şi mai multă diligentă atunci când copilul este reţinut de către un terţ, şi nu de către celălalt părinte.

b) Guvernul

69.   Guvernul subliniază că procedura de ordonanţă preşedinţială este o procedură specială şi excepţională prin care instanţele sesizate nu judecă fondul cauzei, ci dispun măsuri cu caracter provizoriu dacă sunt întrunite condiţiile de urgenţă. Acesta observă că, în speţă, ordonanţa preşedinţială din 1 martie 2001 dispunea o măsură provizorie valabilă până în momentul în care instanţele naţionale vor soluţiona fondul cauzei. Prin urmare, după părerea sa, perioada ce trebuie luată în considerare pentru a dezbate neexecutarea ordonanţei menţionate mai sus se încheie la data de 8 iunie 2001, dată la care instanţele naţionale au respins pe fond cererea reclamantului având ca obiect obţinerea înapoierii copilului.

70.  Guvernul mai arată că, în virtutea dispoziţiilor legale interne, principalul criteriu de luat în considerare în cadrul măsurilor luate pentru protecţia minorilor este interesul superior al copilului. Guvernul subliniază că orice schimbare în situaţia concretă a copilului poate duce la modificarea măsurilor luate în interesul său. De asemenea, acesta arată că legislaţia şi jurisprudenţa franceză şi engleză acordă un rol important bunicilor, atenuând astfel „exclusivitatea" puterii părinteşti.

71.    Guvernul observă că neexecutarea ordonanţei preşedinţiale din 1 martie 2001 şi Decizia Curţii Supreme de Justiţie din 20 iunie 2003 pot constitui o ingerinţă în dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale de familie. Totuşi, această ingerinţă este prevăzută de lege, şi anume de art. 581 din CPC care reglementează procedura ordonanţei preşedinţiale şi de art. 103 din CF. Ea urmărea un scop legitim, şi anume interesul superior al copilului de a rămâne cu bunicii săi, de care era foarte ataşat şi care îi ofereau condiţii materiale, morale şi educative adecvate.

72. In ceea ce priveşte proporţionalitatea ingerinţei, Guvernul observă că reclamantul beneficia de o singură hotărâre favorabilă care să dispună înapoierea lui D. la el, în timp ce bunicii dispuneau de 3 hotărâri favorabile. Guvernul subliniază că Curtea Supremă de Justiţie a statuat că interesul superior al lui D. era să locuiască la bunicii săi, unde beneficia de condiţii optime pentru dezvoltarea sa. De asemenea, el remarcă faptul că reclamantul avea uneori un comportament violent faţă de bunici şi de copil, aşa cum reiese dintr-un raport de expertiză realizat de DJPDC Maramureş (vezi paragraful 30 de mai sus).

2. Aprecierea Curţii

73. Curtea subliniază în primul rând că, în esenţă, legătura dintre reclamant şi copilul său minor intră în sfera vieţii de familie, în sensul art. 8 din Convenţie (vezi, în special, hotărârile Keegan împotriva Irlandei, 26 mai 1994, p. 17-18, § 44, seria A nr.   290,   Hokkanen   împotriva   Finlandei,   Hotărârea   din 23 septembrie 1994, seria A nr. 299-A, p. 19-20, §§ 54-55, şi Gnahore împotriva Franţei, nr. 40.031/98, § 49, CEDO 2000-IX). Pe de altă parte, Curtea constată că acest lucru nu este controversat. Prin urmare, are datoria de a stabili dacă, ţinând cont de principiile desprinse din jurisprudenţa sa (vezi, de exemplu, Elsholz împotriva Germaniei [MC], nr. 25.735/94, § 43, CEDO 2000-VIII, Ignaccolo-Zenide împotriva României, nr. 31.679/96, § 94, CEDO 2000-I, şi Iglesias GH şi A.U.I. împotriva Spaniei, nr. 56.673/00, § 49, CEDO 2003-V), circumstanţele arătate de reclamant dezvăluie o încălcare a dreptului său la respectarea vieţii de familie.

a) Existenţa unei ingerinţe

74. Curtea observă că reclamantul se plânge de imposibilitatea de a obţine înapoierea copilului şi de a-şi exercita drepturile părinteşti asupra lui D. Curtea apreciază că sunt aplicabile atât obligaţiile „pozitive", cât şi cele „negative" ale autorităţilor naţionale, dar că nu este cazul să insiste asupra acestei distincţii, care nu se pretează în niciun caz unei definiţii exacte şi ale cărei principii sunt comparabile cu cele reţinute de Curte anterior (Iglesias Gil şi A.U.I., menţionată mai sus, § 48, şi Bianchi împotriva Elveţiei, nr. 7.548/04, § 88, 22 iunie 2006). Hotărârile şi totalitatea procedurilor urmate de reclamant în urma refuzului bunicilor de a restitui copilul constituie o „ingerinţă" în sensul paragrafului 2 al art. 8 din Convenţie, în măsura în care ele îl împiedică pe reclamant să se bucure de exercitarea autorităţii sale părinteşti şi de dreptul de a-şi păstra fiica (vezi Schmidi împotriva Franţei, nr. 35.109/02, § 58, 26 iulie 2007).

b) Asupra justificării ingerinţei

(i) „Prevăzută de lege" şi „scop legitim"

75. In speţă, Curtea constată că Hotărârea din 20 iunie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie este întemeiată pe art. 103 din CF, conform căruia instanţa putea să nu dispună înapoierea unui copil la persoanele care au autoritatea părintească, invocând interesul superior al copilului.

76.  Fără a se preocupa de „calitatea" acestei legi (vezi Kruslin împotriva Franţei, 24 aprilie 1990, § 27, seria A nr. 176A), Curtea observă totuşi că art. 103 din CF le conferă instanţelor naţionale o putere de apreciere ale cărei întindere şi modalitate în care este exercitată nu sunt stabilite cu suficientă claritate şi precizie, având în vedere scopul legitim al măsurii. Dacă este incontestabil faptul că noţiunea de interes superior al copilului este deosebit de complexă, nu este mai puţin adevărat că textul acestui articol nu prevede, la luarea unei asemenea măsuri, garanţii pentru protejarea drepturilor principalelor părţi în cauză, şi anume ale părinţilor şi ale copilului, împotriva arbitrarului (a contrarie, Schmidt, menţionată mai sus, §§ 64-65).

77.   Totuşi, Curtea reaminteşte că a statuat deja că circumstanţele ce sunt luate în calcul atunci când se hotărăşte încredinţarea unui copil sau care privesc executarea unor astfel de hotărâri sunt atât de diverse încât nu am putea considera că o lege poate să prevadă toate cazurile posibile [OIsson împotriva Suediei (nr. 1), 24 martie 1988, § 62, seria A nr. 130]. In consecinţă, Curtea va porni de la principiul că ingerinţa în discuţie era „prevăzută de lege". Totuşi, marja de apreciere a autorităţilor interne, şi în mod deosebit cea a instanţelor, în interpretarea şi aplicarea legii, va fi luată în considerare în analiza conformităţii măsurii litigioase cu cerinţele de just echilibru.

78.  Pe de altă parte, din conţinutul art. 103 menţionat mai sus, precum şi din motivele reţinute de instanţele naţionale rezultă clar că aplicarea sa în speţă avea ca scop apărarea intereselor lui D. Măsura litigioasă urmărea aşadar un scop legitim în raport cu al doilea paragraf al art. 8, şi anume protecţia drepturilor şi libertăţilor altora.

(ii) Necesitatea ingerinţei într-o societate democratică

79.  Pentru a aprecia „necesitatea" măsurii litigioase „într-o societate democratică", Curtea va analiza, în lumina întregii cauze, dacă justul echilibru ce trebuie să existe între interesele concurente de faţă, cele ale copilului, cele ale tatălui şi, în circumstanţele speţei, cele ale bunicilor, ţinând cont în acelaşi timp şi de respectarea ordinii publice, a fost păstrat în limitele marjei de apreciere de care se bucură statele în materie {Maumousseau şi Washington împotriva Franţei, nr. 39.388/05, § 62, CEDO 2007-...). Ea nu are ca obligaţie să se substituie autorităţilor interne pentru a reglementa problemele privind încredinţarea, ci îi revine obligaţia de a aprecia din perspectiva Convenţiei hotărârile pe care acestea le-au pronunţat în exercitarea puterii lor de apreciere (Hokkanen, menţionată mai sus, § 55, şi Elsholz, menţionată mai sus, § 48).

80.  Dacă Curtea recunoaşte că autorităţile naţionale se bucură de o mare marjă în aprecierea în special a necesităţii de a încredinţa un copil unei alte persoane decât părinţilor săi, în schimb ea trebuie să exercite un control mai riguros asupra restricţiilor suplimentare. Aceste restricţii prezintă riscul de a distruge relaţiile de familie dintre părinţi şi un copil mic (Gnahore, menţionată mai sus, § 54, şi Sahin împotriva Germaniei [MC], nr. 30.943/96, § 65, CEDO 2003-VIII). Astfel de măsuri trebuie să se bazeze pe considerente inspirate de interesul copilului şi care au suficientă greutate şi soliditate (Scozzari şi Giunta împotriva Italiei [MC], nr. 39.221/98 şi 41.963/98, § 148, CEDO 2000-VIII, şi CouillardMaugery împotriva Franţei, nr. 64.796/01, § 242, 1 iulie 2004).

81. Curtea reaminteşte că, în cauzele de acest tip, interesul copiilor trebuie să aibă prioritate faţă de orice alt considerent. Curtea subliniază totuşi că acest interes prezintă un dublu aspect (Gnahore, menţionată mai sus, § 59): pe de o parte, să le garanteze copiilor o evoluţie într-un mediu sănătos; pe de altă parte, să menţină legăturile acestora cu familia, cu excepţia cazului în care aceasta s-a arătat a fi nedemnă, deoarece distrugerea acestei legături determină ruperea copilului de rădăcinile sale (Maumousseau şi Washington, menţionată mai sus, § 67). De aici rezultă că interesul copilului impune ca numai anumite circumstanţe cu totul excepţionale să poată duce la o ruptură a unei părţi a legăturii de familie şi ca să se facă tot posibilul să se păstreze relaţiile personale şi, dacă este cazul, la momentul potrivit, „să se reconstituie" familia (Schmidt, menţionată mai sus, § 84).

82.  Curtea va analiza în primul rând motivele avansate de instanţele naţionale pentru a justifica hotărârea de a o plasa pe D. la bunici şi, în al doilea rând, dacă autorităţile naţionale au dat dovadă de preocupare pentru a menţine o legătură părintească între D. şi tatăl său.

a) Asupra motivelor hotărârilor instanţelor naţionale pentru refuzul de înapoiere a copilului

83. Curtea observă încă de la început că din dosar rezultă că înainte de apariţia litigiului, încredinţându-şi copilul bunicilor săi pe perioada vacanţei, reclamantul a avut un comportament normal ce putea fi considerat ca fiind în interesul copilului, în scopul de a întări legătura de familie dintre fiica sa şi părinţii mamei sale decedate. De asemenea, Curtea observă că, dacă deplasarea lui D. la domiciliul bunicilor săi s-a făcut cu acordul reclamantului, neînapoierea copilului la domiciliul său înainte de data de 23 octombrie 2001, perioadă în care reclamantul îşi exercita drepturile părinteşti, poate îmbrăca un caracter ilicit, cu atât mai mult cu cât o ordonanţă preşedinţială dispunea înapoierea sa imediată la tatăl său.

84.  Curtea observă că, în speţă, instanţele naţionale au pronunţat soluţii contradictorii referitor la chestiunea dacă reclamantul îşi dăduse acordul pentru ca D. să rămână să locuiască la bunicii săi pentru o perioadă nedeterminată (vezi paragrafele 13, 36 şi 40 de mai sus). Totuşi, afirmaţia reclamantului conform căreia acesta îşi dăduse acordul pentru ca D. să rămână la bunicii săi numai pe perioada vacanţei este întărită de atitudinea sa. Intr-adevăr, acesta a început demersuri pentru a obţine înapoierea lui D. fără întârziere, după ce bunicii l-au informat despre refuzul lor de a o restitui. Pe de altă parte, referitor la această chestiune Curtea constată că, dacă copilul ar fi fost încredinţat bunicilor pentru o perioadă nedeterminată, aceştia nu ar mai fi avut nevoie să facă acest demers. Aşadar, Curtea apreciază că prin aceasta cauza de faţă se diferenţiază de cauzele Hokkanen, menţionată mai sus, şi Nanning împotriva Germaniei (nr. 39.741/02, §§ 67-68, 12 iulie 2007), în care s-a stabilit că părinţii îşi dăduseră acordul pentru copiii lor să rămână să locuiască la bunici şi, respectiv, la părinţii adoptivi pentru perioade foarte lungi, fără să facă demersuri să obţină înapoierea lor.

85.  Curtea observă cu titlu introductiv că toate instanţele naţionale au fost de acord cu faptul că reclamantul era capabil să îi ofere lui D. condiţii de viaţă normale şi că afecţiunea sa pentru copil era sinceră. Totuşi, pentru a refuza să dispună înapoierea lui D. la reclamant, instanţele naţionale şi-au întemeiat hotărârile pe condiţiile materiale şi comportamentul reclamantului, pe posibilele dificultăţi ale lui D. de a se integra în noua sa familie şi pe integrarea lui D. în mediul bunicilor pentru care ea avea un ataşament profund.

86.  Curtea reaminteşte că faptul că un copil poate fi primit într-un cadru mai propice pentru educaţia sa nu poate justifica, în sine, sustragerea sa din îngrijirea părinţilor săi biologici (Wallovâ şi Walla împotriva Republicii Cehe, nr. 23.848/04, § 71, 26 octombrie 2006). In speţă, reclamantul, funcţionar, beneficia de o locuinţă stabilă şi de condiţii materiale normale, cum de altfel au şi constatat instanţele naţionale. Capacităţile sale educative şi afective nu au fost aduse în discuţie [a contrarie, Rampogna şi Murgia împotriva Italiei (dec), nr. 40.753/98, 11 mai 1999, şi M.G. şi M.T.A. împotriva Italiei (dec), nr. 17.421/02, 28 iunie 2005].

87. In ceea ce priveşte pretinsul comportament violent al reclamantului, Curtea observă că toate hotărârile fac referire doar la incidentul ce a avut loc la data de 28 august 2001 (vezi paragraful 17 de mai sus) care nu a dat naştere unei anchete penale (vezi paragrafele 18 şi 40 de mai sus) sau unei anchete specializate pentru a evalua comportamentul reclamantului. In acest sens, Curtea nu poate decât să constate că din dosar reiese că, în niciun stadiu al procedurii şi în ciuda obiectului litigiului, instanţele naţionale nu au considerat necesar să solicite un raport specializat referitor la starea psihologică a tatălui şi copilului, la raporturile existente între ei sau, ţinând cont de vârsta tânără a copilului, la influenţele pe care mediul în care trăia le putea exercita asupra sa.

88. Curtea admite că noile condiţii de viaţă ale reclamantului trebuiau luate în considerare de instanţele naţionale. Totuşi, în măsura în care raportul de expertiză realizat la domiciliul reclamantului a constatat că noua familie a reclamantului oferea condiţii afective şi morale normale pentru a creşte un copil (vezi paragraful 35 de mai sus in fine), Curtea apreciază că era necesară o motivaţie mai convingătoare pentru a nu lua în considerare un astfel de raport.

89. Argumentul decisiv reţinut de instanţele naţionale pentru a respinge cererea reclamantului ce urmărea înapoierea copilului a fost marele ataşament ce exista între D. şi bunicii săi în ultimii ani; astfel, ele au apreciat că era în interesul superior al lui D. să rămână să locuiască temporar în mediul în care a trăit în ultima vreme şi în care s-a integrat. Un asemenea argument este de înţeles având în vedere capacitatea de adaptare a unui copil şi faptul că D. locuieşte la bunicii săi de la 0 vârstă foarte tânără. Totuşi, Curtea reiterează principiul bine stabilit în jurisprudenţa sa conform căruia scopul Convenţiei constă în protejarea drepturilor nu teoretice sau iluzorii, ci concrete şi efective (vezi, mutatis mutandis, Artico împotriva Italiei, Hotărârea din 13 mai 1980, seria A nr. 37, p. 16, § 33). Conform acestei logici, ea consideră că respectarea efectivă a vieţii de familie presupune ca relaţiile viitoare dintre părinte şi copil să se stabilească numai pe baza tuturor elementelor relevante, nu prin simpla trecere a timpului [Ignaccolo-Zenide, menţionată mai sus, § 102, şi Pini şi alţii împotriva României, nr. 78.028/01 şi 78.030/01, §'l75, CEDO 2004-V (extrase)].

90. Curtea apreciază că, în cauza de faţă, motivele reţinute de instanţele naţionale pentru a refuza înapoierea lui D. la tatăl său nu corespund circumstanţelor „cu totul excepţionale" ce ar putea justifica o ruptură a legăturii de familie. Totuşi, ea este de acord cu faptul că, din cauza trecerii timpului şi a integrării lui D. în familia bunicilor, instanţele naţionale au putut să refuze „pentru moment", după cum ele însele menţionează, întoarcerea copilului. Totuşi, dacă Curtea admite că o schimbare în situaţia de fapt poate justifica în mod excepţional o decizie referitoare la preluarea în grijă a copilului, ea trebuie să se asigure că schimbările esenţiale în cauză nu sunt rezultatul unei acţiuni sau inacţiuni a autorităţilor statului (Monory împotriva României şi Ungariei, nr. 71.099/01, § 83, 5 aprilie 2005, şi, mutatis mutandis, Sylvester împotriva Austriei, nr. 36.812/97 şi 40.104/98, § 59, 24 aprilie 2003) şi că autorităţile competente au depus toate eforturile să menţină relaţiile personale şi, dacă este cazul, la momentul potrivit, „să reconstituie" familia (Schmidt, menţionată mai sus, § 84).

p) Asupra măsurilor luate de autorităţile naţionale pentru a asigura legătura de familie dintre reclamant şi copilul său

91. Curtea apreciază că, în speţă, trebuie acordată o importanţă deosebită faptului că nimeni nu contestă că reclamantul are autoritatea părintească şi custodia lui D. Mai mult, instanţele naţionale sunt de aceeaşi părere, potrivit căreia copilul îşi are domiciliul la tatăl său. Totuşi, reclamantul nu îşi poate exercita drepturile părinteşti.

92. Curtea reaminteşte în primul rând că, în cauzele referitoare la înapoierea copiilor, caracterul adecvat al unei măsuri se judecă în funcţie de rapiditatea punerii sale în aplicare [Ignaccolo-Zenide, menţionată mai sus, § 102, Pini şi alţii împotriva României, nr. 78.028/01 şi 78.030/01, § 175, CEDO 2004-V (extrase), şi Monory, menţionată mai sus, § 82].

93. Sub acest aspect trebuie menţionat că, deşi reclamantul a formulat cererea de ordonanţă preşedinţială la data de 7 ianuarie 2001, ea nu a fost analizată de instanţe decât la 1  martie şi 20 aprilie 2001, adică după 10 săptămâni de la refuzul bunicilor de a restitui copilul şi de la depunerea cererii reclamantului. Or, Curtea nu este convinsă că un astfel de interval de timp este adecvat pentru esenţa unei astfel de acţiuni, care presupune urgenţă şi al cărei scop este să ferească individul de orice prejudiciu ce ar putea rezulta din simpla trecere a timpului (Ignaccolo-Zenide, menţionată mai sus, § 102). Dacă din partea autorităţilor se cere o diligentă deosebită atunci când în discuţie se află încredinţarea unui copil, Curtea este de părere că această cerinţă de celeritate este cu atât mai strictă în cazul în care, ca şi în speţă, un părinte cere înapoierea copilului său de la o persoană care îl deţine fără a avea acest drept şi fără acordul său.

94. De asemenea, Curtea reaminteşte că, în ceea ce priveşte executarea hotărârilor referitoare la înapoierea unui copil, înţelegerea şi colaborarea tuturor persoanelor în cauză reprezintă întotdeauna un factor important (Ignaccolo Zenide, menţionată mai sus, § 94). In plus, atunci când apar dificultăţi, datorate în principal refuzului persoanei la care se află copilul de a se supune executării hotărârii ce dispune înapoierea sa imediată, autorităţile competente au obligaţia să ia măsurile adecvate pentru a sancţiona această lipsă de cooperare şi dacă, în principiu, în acest domeniu delicat nu sunt de dorit măsuri coercitive în privinţa copiilor, recurgerea la sancţiuni nu poate fi înlăturată în caz de comportament vădit ilegal al persoanei cu care locuieşte copilul (Maumousseau şi Washington, menţionată mai sus, § 83).

95. Curtea observă că, în speţă, tentativele reclamantului de a-i constrânge pe bunici să execute ordonanţa preşedinţială cu ajutorul unui executor judecătoresc şi urmând calea penală s-au dovedit a fi în zadar, în special din cauza atitudinii prea puţin active a autorităţilor competente (vezi paragrafele 15 şi 16 de mai sus). Mai mult, autorităţile penale au pronunţat hotărârea lor definitivă după 2 ani şi jumătate de la depunerea plângerii de către reclamant împotriva bunicilor care refuzau să execute o hotărâre judecătorească definitivă (vezi paragraful 43 de mai sus). In plus, autorităţile specializate în protecţia drepturilor copilului nu au reuşit să coopereze în mod fructuos (vezi paragraful 31 de mai sus). Prin urmare, Curtea apreciază că, neacţionând cu diligentă, autorităţile naţionale, prin comportamentul lor, au favorizat integrarea lui D. în noul său mediu şi, în consecinţă, au contribuit într-un mod decisiv la consolidarea unei situaţii de fapt contrare dreptului reclamantului protejat de art. 8 din Convenţie.

96.  De asemenea, Curtea observă că părţile au formulat argumente similare în faţa instanţelor naţionale cu ocazia acţiunii având ca obiect înapoierea copilului şi cu ocazia celei referitoare la încredinţarea lui D. Or, dacă aceste argumente nu au fost reţinute de instanţele naţionale pentru a-i retrage reclamantului custodia lui D., ele nu au fost totuşi considerate suficiente pentru a dispune înapoierea copilului la tatăl său (vezi paragrafele 39 şi 40 de mai sus). Mai mult, instanţele naţionale au statuat că afecţiunea existentă între copil şi bunici nu era suficientă, ea singură, să justifice despărţirea unui părinte de copilul său (vezi şi paragrafele 40 şi 57 de mai sus). Prin urmare, această practică a instanţelor naţionale a afectat previzibilitatea acţiunii reclamantului ce urmărea obţinerea înapoierii copilului de la persoane care îl ţineau fără a avea acest drept.

97. In plus, Curtea consideră că, dacă instanţele naţionale refuză temporar înapoierea unui copil la tatăl său, ale cărui drepturi părinteşti nu au fost limitate, nu este mai puţin adevărat că trebuie luate măsuri pentru a crea şi asigura un just echilibru între interesul copilului şi cel al părintelui care trebuie să îşi exercite drepturile părinteşti. Acolo unde este stabilită existenţa unei legături de familie şi unde motivele ce stau la baza refuzului de înapoiere a copilului sunt datorate lipsei de contacte între părţile respective şi trecerii timpului, statul trebuie, în principiu, să acţioneze astfel încât să îi permită acestei legături să se dezvolte (Keegan, menţionată mai sus, p. 19, § 49, Hokkanen, menţionată mai sus, p. 20, § 55, şi Ignaccolo Zenide, menţionată mai sus, § 94). Obligaţiile statului nu se limitează la a veghea în sensul de a permite copilului să i se poată alătura tatălui său, ci ele cuprind şi totalitatea măsurilor pregătitoare ce permit atingerea acestui rezultat (mutatis mutandis, Kosmopoulou împotriva Greciei, nr. 60.457/00, § 45, 5 februarie 2004).

98. Curtea constată că temeiul juridic pe care şi-au întemeiat instanţele naţionale refuzul de a i-o înapoia pe D. reclamantului este art. 103 din CF. Totuşi, Curtea constată că acest articol le permite instanţelor să refuze înapoierea copilului şi să îl încredinţeze unei persoane ce nu mai avusese până atunci niciun drept asupra lui, fără să prevadă în acelaşi timp o modificare a drepturilor părinţilor asupra copilului. Or, o astfel de măsură poate duce la situaţii care, ca şi în cazul de faţă, stabilesc relaţiile viitoare dintre părinte şi copil nu pe baza tuturor elementelor relevante, ci pe simpla trecere a timpului (Ignaccolo-Zenide, menţionată mai sus, § 102). In opinia Curţii, o astfel de măsură temporară poate fi eficientă dacă este susţinută de garanţii şi măsuri prevăzute de autorităţi pentru a împiedica ruptura legăturii dintre copil şi părinte, căruia, în plus, i s-a recunoscut exercitarea drepturilor părinteşti.

99. Curtea observă că, în acţiunea sa de solicitare a înapoierii copilului, finalizată prin Hotărârea din 20 iunie 2003, întemeindu-se pe prevederile CF, reclamantul a arătat şi imposibilitatea sa de a-şi exercita drepturile părinteşti, lipsa oricărui contact cu copilul împiedicându-l să participe la educaţia şi dezvoltarea sa. Or, instanţele naţionale nu au analizat în niciun fel posibilitatea pentru reclamant de a-şi exercita într-un mod efectiv drepturile părinteşti din care nu a fost decăzut.

100.  In acest sens, Curtea dezaprobă faptul că, pe o perioadă atât de lungă de timp, autorităţile nu s-au preocupat deloc de diluarea progresivă şi chiar de ruptura relaţiilor dintre D. şi tatăl său, în special de lipsa contactelor concrete şi efective între părţile interesate; astfel, în loc să dispună măsuri pentru menţinerea şi îmbunătăţirea, dacă era cazul, a raporturilor dintre tată şi copil, instanţele naţionale au preferat să lase timpul să rezolve situaţia, ceea ce a dus, având în vedere vârsta şi atitudinea copilului, la riscul unei înstrăinări crescânde şi definitive între cei doi, care nu poate fi deloc considerată ca fiind în interesul superior al copilului (vezi, Bianchi, menţionată mai sus, § 99 şi, mutatis mutandis, Kutzner împotriva Germaniei, nr. 46.544/99, § 79, CEDO 2002-I). Instanţele naţionale nu au făcut decât să aprobe situaţia creată prin lipsa de diligentă a autorităţilor în a asigura executarea ordonanţei preşedinţiale.

101. De asemenea, Curtea consideră deosebit de regretabil faptul că, în măsura în care reclamantul beneficia de exercitarea drepturilor părinteşti şi în care D. nu era plasată la bunicii săi decât temporar, copilul nu a beneficiat în mod evident de sprijin psihologic pentru a-şi menţine şi îmbunătăţi raporturile cu tatăl său, sprijin susceptibil de a face posibilă întoarcerea sa la el. O astfel de măsură ar fi permis ca interesele reclamantului să conveargă cu cele ale copilului, şi nu să concureze, cum s-a întâmplat în cazul de faţă (mutatis mutandis, Pini şi alţii împotriva României, menţionată mai sus, § 163 in fine).

102. Curtea observă că în procedura provizorie a ordonanţei preşedinţiale reclamantul a solicitat în subsidiar un drept de vizită a copilului (vezi paragraful 12 de mai sus). După această procedură, este de înţeles că, având toate drepturile asupra copilului, spre deosebire de bunici, reclamantul a solicitat înapoierea imediată a lui D. şi nu un drept de vizită. Prin urmare, Curtea consideră că, în contextul foarte special al cauzei, reclamantul nu poate fi blamat pentru faptul că nu a cerut un drept de vizită după procedura provizorie. Curtea observă că, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 272/2004, legislaţia naţională prevede în favoarea copilului dreptul de a avea contacte cu părinţii săi. In plus, această lege implementează un sistem de măsuri pentru prevenirea despărţirii unui copil de părinţii săi, precum şi pentru a asigura relaţiile dintre copil şi părinţii săi atunci când este dispusă o măsură de plasament.

103.  In lumina celor de mai sus, Curtea consideră că pasivitatea autorităţilor se află la originea rupturii relaţiilor dintre copil şi tatăl său. Rezultă că, în cazul de faţă, nu putem spune că dreptul la respectarea vieţii de familie al reclamantului a fost protejat într-un mod efectiv, în ciuda aspiraţiilor legitime ale acestuia de a-şi vedea familia reunită, astfel cum prevede art. 8 din Convenţie.

Prin urmare, a avut loc încălcarea acestei prevederi.

III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie

104. Conform art. 41 din Convenţie,

„In cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Inaltei Părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă".

A. Prejudiciu

105.    Reclamantul solicită pentru prejudiciul material înapoierea fiicei sale, precum şi, în caz de refuz al lui D. de a reveni la el, condamnarea Guvernului să îi plătească daune cominatorii de 100 euro (EUR) pe zi de întârziere până în momentul întregirii familiei. De asemenea, el solicită un miliard de EUR pentru prejudiciul moral pe care l-a suferit din cauza despărţirii de fiica sa, din cauza neexecutării ordonanţei preşedinţiale şi a inechităţii procedurii având ca obiect înapoierea copilului.

106.  Guvernul nu contestă că imposibilitatea reclamantului de a-şi recupera fiica i-a cauzat un anumit prejudiciu moral. Totuşi, acesta subliniază că reclamantul nu a fost decăzut din drepturile sale părinteşti pe care şi le poate exercita în orice moment, inclusiv solicitând un drept de vizită. El consideră excesivă suma solicitată de reclamant pentru prejudiciul moral şi că o eventuală constatare a încălcării ar putea constitui în sine o reparaţie suficientă a prejudiciului moral pe care reclamantul susţine că l-a suferit.

107. Curtea reaminteşte că a constatat încălcarea art. 8 din Convenţie. Ea apreciază că prejudiciul material al reclamantului nu este susţinut. Totuşi, în opinia Curţii, este neîndoielnic că, păstrând totuşi o atitudine extrem de demnă, reclamantul cunoaşte, de multă vreme, o suferinţă profundă din cauza încălcării constatate în speţă. In plus, acesta a trebuit să dedice mult timp şi să depună multe eforturi pentru a încerca să obţină exercitarea efectivă a drepturilor sale părinteşti, ceea ce nu s-a întâmplat. In contextul cauzei şi ţinând cont de atitudinea actuală a lui D. care, în vârstă de 14 ani, declară că doreşte să rămână să locuiască cu bunicii săi, eforturile reclamantului ar trebui susţinute de autorităţile competente, în vederea stabilirii unui contact între copil şi tată. In această privinţă, Curtea apreciază că este în interesul superior al copilului ca autorităţile naţionale competente să ia iniţiativa şi să îşi coordoneze activitatea pentru a restabili treptat legătura părintească dintre D. şi reclamant.

Elementele menţionate nu se pretează la un calcul. Statuând în echitate, în spiritul art. 41, ea alocă pentru prejudiciul moral suma de 20.000 EUR.

B. Cheltuieli de judecată

108.  Reclamantul solicită şi suma de 6.600 EUR pentru cheltuielile de judecată angajate în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii.

109.   Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor de judecată legate de procedurile ce fac obiectul cererii în faţa Curţii, în măsura în care ele sunt susţinute cu documente justificative, iar cuantumul lor nu depăşeşte un anumit prag rezonabil.

110. Curtea reaminteşte că alocarea cheltuielilor de judecată în temeiul art. 41 presupune ca realitatea, necesitatea şi, în plus, caracterul rezonabil al cuantumului lor să fie justificate [latridis împotriva Greciei (reparaţie echitabilă) [MC], nr. 31.107/96, § 54, CEDO 2000-XI]. In plus, cheltuielile de judecată nu sunt recuperabile decât în măsura în care ele au legătură cu încălcarea constatată (Van de Hurk împotriva Olandei, Hotărârea din 19 aprilie 1994, seria A nr. 288, p. 21, § 66). Ţinând cont de elementele aflate în posesia sa şi de criteriile degajate din jurisprudenţa sa, Curtea, statuând în echitate, îi acordă reclamantului 3.000 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată.

C. Dobânzi moratorii

111. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.

PENTRU   ACESTE   MOTIVE,

In unanimitate,

CURTEA

1. declară, în unanimitate, cererea admisibilă;

2.  hotărăşte, cu 6 voturi la 1, că a avut loc încălcarea art. 8 din Convenţie;

3.  hotărăşte, cu 6 voturi la 1:

a) ca statul pârât să îi plătească reclamantului, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, conform art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, ce vor fi convertite în moneda naţională la cursul de schimb valabil la data plăţii:

(i) 20.000 EUR (douăzeci mii euro), plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, ca daune morale;

(ii) 3.000 (trei mii euro), plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit de reclamant, cu titlu de cheltuieli de judecată;

b) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale;

4.  respinge, în unanimitate, cererea de reparaţie echitabilă în rest.

Intocmită în limba franceză, ulterior comunicată în scris la data de 26 mai 2009, în conformitate cu art. 77 paragrafele 2 şi 3 din Regulament.

Josep Casadevall,                                                                         

preşedinte

Santiago Quesada,

grefier

La prezenta hotărâre este anexată, conform art. 45 § 2 din Convenţie şi art. 74 § 2 din Regulament, expunerea opiniei separate a judecătoarei Fura-Sandstrom.

J.C.M S.Q

OPINIE   SEPARATĂ

a doamnei judecător Fura-Sandstrom

1. Majoritatea a constatat încălcarea art. 8 din Convenţie. Eu nu sunt de aceeaşi părere, din următoarele motive.

2.  Punctul meu de plecare este că judecătorul naţional este mai bine plasat decât judecătorul internaţional pentru a se pronunţa în cauzele legate de viaţa de familie şi pentru a găsi justul echilibru dintre interesele şi drepturile persoanelor în cauză, în special interesul superior al copilului. Statele dispun de o mare marjă de apreciere în acest domeniu, şi acesta este un lucru binevenit, aşa cum am avut deja ocazia să constat în opiniile mele separate din cauzele Reigado Ramos împotriva Portugaliei (nr. 73.229/01, 22 noiembrie 2005) şi Kriz împotriva Republicii Cehe (nr. 26.634/03, 9 ianuarie 2007).

3. Admit că circumstanţele cauzei de faţă sunt deosebite şi că autorităţile judiciare române ar putea eventual fi criticate pentru că nu au acţionat mai mult şi mai repede. După cum constată majoritatea, autorităţile competente nu au reuşit să coopereze între ele pentru a proteja dreptul copilului (paragraful 95).

Oricât de regretabilă ar fi, nu sunt convinsă că această atitudine a autorităţilor a „contribuit într-un mod decisiv la consolidarea unei situaţii de fapt contrare dreptului reclamantului protejat de art. 8 din Convenţie" (paragraful 95).

4.  Să rememorăm faptele. La data de 27 ianuarie 2001, reclamantul şi-a dat acordul ca fiica sa, în vârstă de 6 ani, să îşi petreacă vacanţa şcolară la bunicii săi din partea mamei. La data de 4 februarie 2001, aceştia I-au informat pe reclamant că nu au de gând să îi înapoieze fiica. A doua zi, reclamantul a făcut plângere la poliţie (paragrafele 7-9). Acesta a fost începutul unei serii de acţiuni judiciare şi administrative ce nu i-au permis reclamantului, nici până astăzi, să îşi revadă fiica.

5. Totuşi, din dosar nu reiese că reclamantul a încercat şi să găsească o soluţie amiabilă cu bunicii, singur sau cu ajutorul autorităţilor competente.

6.  Autorităţile naţionale s-au aflat în faţa unei situaţii complexe şi delicate. Complexitatea este dovedită de faptul că instanţele interne au evaluat probele în mod diferit (vezi conţinutul acordului dat de reclamant, paragraful 23) şi au pronunţat sentinţe uneori contradictorii (paragrafele 16 şi 25). In plus, cu ocazia tentativelor de executare, a avut loc un incident violent între bunici şi reclamant, în care fetiţa a suferit leziuni care au necesitat 17 zile de îngrijiri medicale (paragraful 18). Consider că este cel puţin ciudat că parchetul militar a dispus neînceperea urmăririi penale în favoarea reclamantului pe motivul că bunicii şi-au retras plângerea penală, deşi în cauză erau acuzaţii referitoare la acte de violenţă comise asupra unei minore. Acest lucru îmi întăreşte impresia de complexitate a dosarului şi este probabil că acesta cuprinde fapte care ne scapă.

7. Un tată care are toate drepturile părinteşti s-a aflat în imposibilitatea de a-şi exercita drepturile şi în incapacitatea de a ţine legătura cu fiica sa din cauză că bunicii, cărora le-a încredinţat-o, i se opuneau. O situaţie de neacceptat, desigur, dar poate că răspunsul nu era nici alb, nici negru. Poate că alegerea nu se făcea între o reşedinţă permanentă la tată sau la bunici. Poate că ar fi trebuit să se caute o soluţie intermediară: drept de vizită, vizite însoţite, custodie alternativă, mediere sau sprijin psihologic? Noi, judecătorii internaţionali, nu putem să ştim acest lucru şi nu avem dreptul să speculăm.

8. Autorităţile naţionale l-au ascultat pe copil, care a explicat că preferă să locuiască cu bunicii săi (paragraful 48). Judecătorii naţionali au constatat că trebuie să primeze interesul superior al copilului şi, mai ales, voinţa sa (paragraful 50). Ei şi-au pronunţat hotărârile ţinând cont de toţi factorii relevanţi, inclusiv de dorinţa exprimată de copil. Rolul nostru este oare să refacem această evaluare a faptelor şi să revedem interpretarea dreptului intern fără a avea beneficiul audierii părţilor? Nu cred.

9.   Nu împărtăşesc concluzia majorităţii conform căreia „neacţionând cu diligentă, autorităţile naţionale, prin comportamentul lor, au favorizat integrarea lui D. în noul său mediu şi, în consecinţă, au contribuit într-un mod decisiv (am adăugat aldin) la consolidarea unei situaţii de fapt contrare dreptului reclamantului protejat de art. 8 din Convenţie" (paragraful 95). Mi se pare că şi reclamantul a contribuit la această situaţie sau cel puţin nu reuşesc să înlătur această ipoteză.

10.  Pentru toate aceste motive consider că, în această cauză, Curtea ar fi trebuit mai bine să acorde prioritate principiului subsidiarităţii.