HOTARARE Nr. 0
din 15 noiembrie 2007
in Cauza Belasin impotriva
Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 63 din 3 februarie 2009
(Cererea nr. 15.402/04)
In Cauza Belasin împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia),
statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupancic, preşedinte,
C. Bîrsan, doamnele E. Fura-Sandstrom, A. Gyulumyan, domnul E. Myjer, doamnele I. Ziemele, I. Berro-Lefevre, judecători,
şi din domnul S. Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 18 octombrie 2007,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o
cerere (nr. 15.402/04) îndreptată împotriva României, prin care doi cetăţeni
germani, doamna Helene Belasin şi domnul Peter Belasin (reclamanţii), au sesizat Curtea la
data de 26 aprilie 2004, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de doamna Andrea-Eva
Pal, avocat în Leverkusen. Guvernul român (Guvernul)
este reprezentat de agentul său, domnul
Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La data de 5 octombrie 2006,
Curtea a hotărât să comunice cererea Guvernului. Invocând prevederile art. 29 §
3 din Convenţie, aceasta a hotărât să fie analizate în acelaşi timp
admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
4. In temeiul art. 44 § 1 a) din Regulamentul Curţii,
aceasta a comunicat o copie a cererii şi Guvernului german, care nu a dorit să
îşi prezinte punctul de vedere asupra cauzei.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele
cauzei
5. Reclamanţii, soţ şi
soţie, s-au născut în anul 1941 şi, respectiv, în anul 1945 şi locuiesc la
Bonn.
6. Ei erau coproprietarii unui
bun imobil alcătuit din construcţie şi terenul aferent în suprafaţă de 1.600 m2, situat în Str. Republicii
nr. 35, Buziaş, România, înscris în cartea funciară la nr. 293. In anul 1988,
statul a intrat în posesia bunului în temeiul Decretului nr. 223/1974, conform
căruia persoanele care emigrau în străinătate erau obligate să transfere
statului imobilele pe care le deţineau, în schimbul unei compensaţii (Decretul nr. 223/1974). Din dosar
reiese că, cu această ocazie, statul Ie-a acordat reclamanţilor suma de 9.731
lei româneşti, cu titlu de reparaţie, reprezentând valoarea unei jumătăţi a
bunului. Statul şi-a transcris dreptul de proprietate în cartea funciară.
7. La data de 22 ianuarie 1997, statul Ie-a vândut
construcţia soţilor M.
8. La data de 22 decembrie 2001, reclamanţii au
introdus pe rolul Judecătoriei Lugoj o acţiune împotriva Consiliului Local
Buziaş şi a soţilor M. în vederea constatării nevalabilităţii titlului statului
asupra bunului în cauză şi nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, precum
şi pentru a dispune transcrierea dreptului lor de proprietate în cartea
funciară. Prin Sentinţa din 11 martie 2002, instanţa a respins acţiunea
reclamanţilor. Prin Decizia din 1 iulie 2002, Tribunalul Timiş Ie-a respins
apelul.
9. Reclamanţii au formulat
recurs împotriva acestei decizii. Prin Decizia rămasă irevocabilă la data de 25
septembrie 2002, Curtea de Apel Timişoara le-a admis recursul şi a constatat că
bunul a fost trecut ilegal în proprietatea statului. Curtea de Apel Timişoara a
apreciat că statul nu avea un titlu valabil asupra bunului în cauză, în măsura
în care partea din bunul respectiv ce îi aparţinea reclamantei a fost trecută
în patrimoniul statului în schimbul unei compensaţii derizorii, iar cea care îi
aparţinea reclamantului a fost trecută în patrimoniul statului fără nicio
compensaţie. In aceste circumstanţe, bunul în litigiu nu putea face obiectul
unui contract de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 ce
reglementează situaţia bunurilor pentru care statul avea un titlu valabil. Pe
de altă parte, Curtea de Apel Timişoara a reţinut că soţii M. au fost de
rea-credinţă în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Prin
urmare, aceasta a constatat ca fiind afectat de nulitate contractul de
vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 1997, dispunând radierea dreptului de
proprietate al soţilor M. şi transcrierea dreptului de proprietate al
reclamanţilor în cartea funciară.
10. In anul 2003, procurorul general al României a
formulat în faţa Curţii Supreme de Justiţie un recurs în anulare împotriva
acestei decizii. Acesta a arătat că, la interpretarea legislaţiei interne,
Curtea de Apel Timişoara comisese grave erori de drept, ducând la o greşită
soluţionare a litigiului. Acesta a susţinut că imobilul fusese trecut legal în
patrimoniul statului în temeiul Decretului nr. 223/1974 prin decizia
consiliului local. In orice caz, pretinsa nelegalitate a naţionalizării nu
afecta valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare în măsura în care a fost
încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar soţii M. au fost
de bună-credinţă în momentul încheierii sale.
11. Prin Decizia din 20
octombrie 2004, redactată la 6 decembrie 2004, Inalta Curte de Casaţie şi
Justiţie (fosta Curte Supremă de Justiţie) a admis recursul în anulare, a casat
Decizia din 25 septembrie 2002 şi a respins acţiunea reclamanţilor. Aceasta a
apreciat că prevederile Legii nr. 10/2001 erau aplicabile în speţă şi că
imobilul a fost trecut în mod nelegal în patrimoniul statului. Totuşi, făcând
aplicarea art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, instanţa a constatat
valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 1997, în măsura
în care respecta prevederile Legii nr. 112/1995 şi în care soţii M. au fost de
bună-credinţă în momentul încheierii sale.
12. Prin Decizia din data de 26
iunie 2006, Primăria a constatat dreptul reclamanţilor de a obţine o
despăgubire în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul naţionalizat. Din
dosar rezultă că, până în prezent, nu Ie-a fost plătită nicio despăgubire.
II. Dreptul intern pertinent
13. Prevederile legale
pertinente sunt descrise în hotărârile S.C. Maşinexportimport Industrial Group S.A. împotriva României (nr. 22.687/03, § 22, 1 decembrie 2005), Străin şi alţii împotriva României (nr.
57.001/00, §§ 19-26, 21 iulie 2005), Păduraru
împotriva României (nr. 63.252/00, §§ 38-53, 1
decembrie 2005) şi Radu
împotriva României (nr. 13.309/03, §§ 18-20, 20
iulie 2006).
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei
încălcări a art. 6 § 1 din Convenţie
14. Reclamanţii susţin
că rejudecarea Deciziei definitive din 25 septembrie 2002 a Curţii de Apel
Timişoara a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice. Din acest
motiv, ei susţin că a avut loc o încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie, care
prevede următoarele în partea sa relevantă:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod
echitabil (...) a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială
(...), care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale
cu caracter civil (...)"
A. Asupra
admisibilităţii
15. Curtea constată că
acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din
Convenţie. Mai mult, Curtea constată că nu este lovit de niciun alt motiv de
inadmisibilitate. Prin urmare, îl declară admisibil.
B. Asupra fondului
1. Argumentele părţilor
16. După ce a făcut trimitere
la principiile desprinse din Hotărârea Brumărescu împotriva României ([MC],
nr. 28.342/95, CEDO 1999-VII), Guvernul consideră că prezenta cauză diferă de
Cauza SC Maşinexportimport Industrial Group S.A. împotriva României (nr.
22.687/03, 1 decembrie 2005), în măsura în care, în speţă, pe lângă consiliul
local, în litigiu erau implicaţi particulari care au obţinut de altfel hotărâri
favorabile în prima şi în a doua instanţă. In opinia Guvernului, recursul în
anulare introdus de procurorul general urmărea să garanteze respectarea
principiului legalităţii, în măsura în care Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie
a apreciat că instanţa de recurs, singura care a statuat în favoarea
reclamanţilor, apreciase greşit probele.
17. In fine, Guvernul
reaminteşte modificarea Codului de procedură civilă, şi anume eliminarea căii
extraordinare a recursului în anulare în materie civilă.
18. Reclamanţii nu au prezentat observaţii în răspuns
la cele ale Guvernului.
2. Aprecierea Curţii
19. Curtea reaminteşte
că dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 § 1
din Convenţie, trebuie să se interpreteze în lumina preambulului Convenţiei,
care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor
contractante.
20. Unul dintre elementele
fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor
juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată de către instanţe în
mod definitiv oricărui litigiu să nu mai fie pusă în discuţie (Brumărescu, citată
anterior, § 61). Conform acestui principiu, niciuna dintre părţi nu este
abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive şi executorii cu
unicul scop de a obţine o reanalizare a cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa
sa. Reexaminarea nu trebuie să devină un apel deghizat, iar simplul fapt că pot
exista două puncte de vedere asupra chestiunii respective nu este un motiv
suficient de a rejudeca o cauză. Acestui principiu nu i se poate aduce derogare
decât dacă o impun motive
substanţiale şi imperioase (Riabykh împotriva
Rusiei, nr. 52.854/99, §52, CEDO 2003-IX).
21. Curtea observă că desfiinţarea unei hotărâri
judecătoreşti definitive nu a fost motivată, în speţă, prin existenţa unor noi
probe care nu le fuseseră disponibile părţilor înainte şi care erau apte de a
influenţa soluţionarea cauzei (Pravednaya împotriva
Rusiei, nr. 69.529/01, § 27, 18 noiembrie 2004).
Această desfiinţare a fost întemeiată în speţă numai pe pretinsa apreciere
greşită a probelor de către instanţa de recurs. Or, acest argument nu este
suficient pentru a justifica desfiinţarea unei hotărâri definitive, în pofida
faptului că în procedură erau implicaţi şi particulari (vezi, printre multe
altele, Raicu împotriva României, nr. 28.104/03, § 25, 19 octombrie 2006, şi Popea împotriva României, nr. 6.248/03,
§§ 33-37, 5 octombrie 2006).
22. Pe de altă parte, Curtea constată că, în cauza de
faţă, se regăsesc elementele care au determinat-o, în Cauza SC Maşinexportimport
Industrial Group S.A. menţionată mai sus, să constate încălcarea
principiului securităţii raporturilor juridice şi, prin urmare, încălcarea art.
6 § 1 din Convenţie, şi anume intervenţia într-un litigiu civil a unei
autorităţi, în speţă procurorul general, care nu era parte în procedură, şi
rejudecarea unei hotărâri definitive care a dobândit autoritate de lucru
judecat.
23. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a
constata că anularea de către Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a Deciziei
definitive din data de 25 septembrie 2002 a încălcat principiul securităţii
raporturilor juridice, aducând astfel atingere dreptului reclamanţilor la un
proces echitabil.
Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din
Convenţie.
II. Asupra pretinsei
încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
24. Reclamanţii se plâng
de faptul că Decizia Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din data de 20
octombrie 2004 a avut ca efect încălcarea dreptului lor la respectarea
bunurilor, astfel cum este acesta recunoscut la art. 1 din Protocolul nr. 1 la
Convenţie, care prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la
respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât
pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de
principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc
atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare
pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru
a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
A. Asupra
admisibilităţii
25. Curtea constată că
acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din
Convenţie. Pe de altă parte, Curtea observă că nu este lovit de niciun alt
motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, el trebuie declarat admisibil.
B. Asupra fondului
1. Argumentele părţilor
26. Guvernul consideră
că ingerinţa în dreptul de proprietate al reclamanţilor determinată de admiterea
recursului în anulare era, la data evenimentelor, prevăzută de lege şi urmărea
un scop legitim, şi anume buna administrare a justiţiei, în măsura în care
instanţa de recurs a făcut o apreciere greşită a probelor. In ceea ce priveşte
proporţionalitatea ingerinţei, Guvernul observă că, pe lângă autorităţile de
stat, în litigiu erau implicaţi şi particulari. In plus, în opinia Guvernului,
reclamanţii vor primi o despăgubire în temeiul Legii nr. 10/2001.
27. Guvernul subliniază dificultăţile legate de reglementarea
problemei imobilelor naţionalizate şi face o prezentare a legilor adoptate succesiv de stat în materie după
anul 1989. Cu acest titlu, el rezumă obiectivele Legii nr. 112/1995 şi ale
Legii nr. 10/2001, aceasta din urmă fiind prima lege care reglementează în mod
global problema imobilelor naţionalizate, urmărind să asigure echilibrul între
cerinţa existenţei reparaţiei şi securitatea raporturilor juridice, şi, în
fine, Legea nr. 247/2005, care a modificat şi completat Legea nr. 10/2001,
implementând cadrul instituţional şi financiar pentru o aplicare mai eficientă
a acestei legi.
28. Guvernul arată că
autorităţile naţionale beneficiază de o mare putere discreţionară, nu numai în
ceea ce priveşte alegerea măsurilor menite să garanteze respectarea drepturilor
patrimoniale sau să reglementeze în materie de drept al proprietăţii, ci şi
pentru a asigura timpul necesar implementării lor. Guvernul afirmă că ultima
reformă în materie, şi anume Legea nr. 247/2005, stabileşte principiul
acordării unei despăgubiri echitabile şi neplafonate, stabilită printr-o
decizie a comisiei administrative centrale pe baza unei expertize, şi
accelerează procedura de restituire sau de despăgubire. Această lege prevede
că, în cazul în care restituirea imobilului nu este posibilă, despăgubirea se
va face prin emisiune de titluri de participare la un organism colectiv de
valori mobiliare (Proprietatea), la nivelul valorii bunului, stabilită prin expertiză.
29. Guvernul concluzionează că despăgubirea prevăzută
de legislaţia română răspunde cerinţelor art. 1 din Protocolul nr. 1 şi că
întârzierea înregistrată în acordarea despăgubirii nu aduce atingere justului
echilibru ce trebuie păstrat între interesele de faţă, ţinând seama şi de
circumstanţele excepţionale ale reglementării în materie.
30. Reclamanţii nu au prezentat observaţii în răspuns
la cele ale Guvernului.
2. Aprecierea Curţii
31. Curtea reaminteşte că
dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra imobilului în litigiu a fost
stabilit prin Decizia definitivă din data de 25 septembrie 2002 şi constată că
dreptul astfel recunoscut nu era revocabil. Aşadar, reclamanţii aveau „un
bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (vezi Brumărescu,
citată anterior, § 70).
32. In continuare, Curtea
observă că Decizia din 20 octombrie 2004 a Inaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, rejudecând fondul cauzei şi respingând acţiunea în anulare a
contractului de vânzare-cumpărare, creează o situaţie dacă nu identică, cel
puţin similară cu cea a reclamanţilor din Cauza Străin şi alţii împotriva
României (nr. 57.001/00, § 43, 21 iulie 2005; vezi şi Sebastian Taub împotriva României, nr.
58.612/00, §§ 38-40, 12 octombrie 2006). Prin urmare, Curtea constată că la
finalul procedurii în cauză coexistă două titluri de proprietate asupra aceluiaşi
bun şi că reclamanţii se află în imposibilitatea de a obţine posesiunea asupra
bunului ai cărui proprietari au fost recunoscuţi.
33. Curtea a analizat cu mai
multe ocazii cauze ce ridicau probleme similare cu cele ale cauzei de faţă şi a
constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (vezi, printre
altele, Porţeanu împotriva României, nr. 4.596/03, §§ 32-35, 16 februarie 2006).
34. După ce a analizat toate elementele ce i-au fost
supuse atenţiei, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun element de fapt
sau argument care să poată duce la o concluzie diferită în cazul de faţă.
Curtea reafirmă în special că, în contextul legislativ român ce reglementează
acţiunile în revendicare imobiliară şi restituirea bunurilor naţionalizate de
regimul comunist, vânzarea de către stat a bunului altuia către terţi de bună-credinţă, chiar dacă
aceasta a fost anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului
de proprietate al altuia, reprezintă o privare de bunuri. O astfel de privare,
combinată cu lipsa totală de despăgubire, este contrară art. 1 din Protocolul
nr. 1 la Convenţie.
35. Curtea observă că Ordonanţa
de urgenţă a Guvernului nr. 81/2007, adoptată recent, urmăreşte accelerarea
procedurii de despăgubire pentru bunurile preluate abuziv de către stat.
Totuşi, aceasta observă că nici astăzi fondul „Proprietatea" nu
funcţionează într-un mod susceptibil să ducă la acordarea efectivă a unei
despăgubiri.
36. Ţinând cont de cele de mai sus şi de jurisprudenţa
sa în materie, Curtea apreciază că, în speţă, zădărnicirea dreptului de
proprietate al reclamanţilor asupra bunului lor i-a făcut să sufere o sarcină
disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul de a li se respecta
bunurile, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Prin urmare, a avut loc încălcarea acestei prevederi.
III. Asupra aplicării art.
41 din Convenţie
37. Conform art. 41 din
Convenţie:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a
Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi
contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei
încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie
echitabilă."
A. Prejudiciu
38. Reclamanţii solicită
restituirea imobilului în litigiu, compus din construcţie şi terenul aferent.
Ei nu solicită reparaţia eventualului lor prejudiciu moral.
39. Guvernul observă că, deşi restitutio in integrum este cea mai
bună modalitate de a repara un prejudiciu, Curtea poate acorda o despăgubire
atunci când această restituire se dovedeşte a fi imposibilă. In acest sens, el
constată că bunul în litigiu este ocupat în prezent de titularii contractului
de vânzare-cumpărare. Guvernul apreciază că valoarea bunului compus din
construcţie şi terenul aferent este de 45.047 euro (EUR) şi prezintă în acest
scop un raport de expertiză din luna aprilie 2007. El consideră în acelaşi timp
că reclamanţii trebuie să restituie suma de circa 700 dolari americani (USD) pe
care au primit-o în anul 1988 cu ocazia naţionalizării (vezi paragraful 6 de
mai sus).
40. Curtea reaminteşte că o
hotărâre care constată o încălcare atrage pentru statul pârât obligaţia
juridică de a pune capăt încălcării şi de a-i corecta consecinţele astfel încât
să refacă pe cât posibil situaţia anterioară acesteia (latridis împotriva Greciei [reparaţie
echitabilă] [MC], nr. 31.107/96, § 32, CEDO 2000-XI). Aceasta constată că
singurul fundament ce trebuie reţinut pentru acordarea unei reparaţii
echitabile constă, în speţă, în anularea unei decizii definitive ce încalcă
principiul securităţii juridice şi dreptul reclamanţilor la respectarea
bunurilor.
41. Curtea apreciază că, în
circumstanţele speţei, restituirea bunului în litigiu reclamanţilor, al căror
drept de proprietate a fost confirmat prin Decizia definitivă din 25 septembrie
2002 a Curţii de Apel Timişoara, i-ar repune pe reclamanţi, pe cât posibil,
într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerinţele art. 6
din Convenţie şi cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nu ar fi
fost încălcate. In cazul în care statul pârât nu procedează la această
restituire în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei
hotărâri, Curtea hotărăşte ca statul să le plătească reclamanţilor, ca daune
materiale, o sumă care să corespundă valorii actuale a bunului.
42. In speţă, în ceea ce
priveşte stabilirea valorii despăgubirii ce poate fi plătită reclamanţilor,
Curtea observă că numai Guvernul a prezentat un raport de expertiză referitor
la valoarea bunului compus din construcţie şi terenul aferent. Ţinând cont de
informaţiile de care dispune referitor la preţurile de pe piaţa imobiliară
locală, precum şi de informaţiile părţilor, ea apreciază că valoarea de piaţă
actuală a bunului este de 45.047 EUR. Totuşi, trebuie scăzută suma deja primită
de reclamanţi cu titlu de despăgubire în anul 1988, a cărei valoare actuală a
fost stabilită cu echitate. Prin urmare, suma ce trebuie plătită împreună
reclamanţilor pentru prejudiciul material este de 40.000 EUR.
B. Cheltuieli de judecată
43. Reclamanţii nu au
solicitat rambursarea cheltuielilor de judecată.
44. Conform
jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor
sale de judecată decât în măsura în care Ie-a solicitat. Prin urmare, Curtea nu
le alocă reclamanţilor nicio sumă cu acest titlu.
C. Dobânzi moratorii
45. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii
moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a
Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
In unanimitate,
CURTEA
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăşte că a avut loc
încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie;
3. hotărăşte că a avut loc
încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
4. hotărăşte:
a) ca statul pârât să le restituie
reclamanţilor imobilul situat în Str. Republicii nr. 35, Buziaş, compus din
construcţie şi terenul aferent, în cel mult 3 luni de la data rămânerii
definitive a prezentei hotărâri, conform art. 44 § 2 din Convenţie;
b) ca, în lipsa unei astfel de restituiri, statul pârât
să le plătească împreună reclamanţilor, în acelaşi termen de 3 luni, suma de
40.000 EUR (patruzeci mii euro) cu titlu de daune
materiale;
c) ca suma respectivă să fie convertită în moneda
statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii, la care să fie
adăugată orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit;
d) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, această sumă
să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de
împrumut marginal a Băncii Centrale Europene valabilă în această perioadă,
majorată cu 3 puncte procentuale.
Intocmită în limba franceză,
apoi comunicată în scris la data de 15 noiembrie 2007, în aplicarea art. 77 §§
2 şi 3 din Regulament.
Bostjan M. Zupancic,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier