HOTARARE Nr. 0
din 11 octombrie 2007
in Cauza Puscas impotriva
Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 100 din 19 februarie 2009
(Cererea nr. 30.502/03)
In Cauza Puşcaş împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia),
statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupancic, preşedinte,
C. Bîrsan, doamna A. Gyulumyan, domnii E. Myjer, David Thor Bjorgvinsson,
doamnele I. Ziemele, I. Berro-Lefevre,
judecători, şi domnul S. Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 20 septembrie 2007,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei
se află o cerere (nr. 30.502/03) îndreptată împotriva României, prin care un
cetăţean al acestei ţări, domnul Marius Traian Puşcaş (reclamantul), a sesizat Curtea la data
de 22 august 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul)
este reprezentat de agentul său, domnul R. H.
Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La data de 6
octombrie 2006, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. Invocând
prevederile art. 29 § 3 din Convenţie, aceasta a decis să analizeze în acelaşi
timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele
cauzei
4. Reclamantul s-a
născut în anul 1961 şi locuieşte în Oneşti.
5. In anul 1950,
invocând Decretul de naţionalizare nr. 92/1950, statul a intrat în posesia
imobilului situat în Braşov, Calea Stejărişului nr. 22, compus dintr-o casă şi
terenul aferent în suprafaţă de 1.569 m2, a cărui proprietară era mama reclamantului.
A. Acţiunea în
revendicare a imobilului şi vânzarea de către autorităţi a apartamentului nr. 1
6. La o dată
neprecizată, în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei
juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea
statului (Legea nr. 112/1995), mama reclamantului a solicitat comisiei administrative competente
restituirea imobilului în discuţie.
7. Printr-un contract
încheiat la data de 21 octombrie 1997 în baza Legii
nr. 112/1995, întreprinderea de stat mandatară a Primăriei Braşov, Societatea
R., a vândut două camere din imobilul respectiv, şi anume apartamentul nr. 1,
familiei M.-L., chiriaşi ai Primăriei Braşov în acest apartament.
8. Prin Sentinţa din 14
mai 1998, menţinută în ultimă instanţă prin Decizia din 5 iulie 1999 a Curţii
de Apel Braşov, Judecătoria Braşov a statuat că naţionalizarea imobilului în
discuţie fusese ilegală şi a obligat Primăria Braşov să îi restituie
reclamantului, în calitatea sa de unic moştenitor al mamei sale, casa şi
terenul aferent în suprafaţă de 1.569 m2.
9. Prin Procesul-verbal
din 9 noiembrie 1999, întocmit la sediul Societăţii R. şi semnat de reclamant,
un executor judecătoresc a constatat punerea reclamantului în posesia
imobilului situat la nr. 22, Calea Stejărişului. S-a menţionat în cadrul acestuia, la cererea Societăţii
R., că apartamentul nr. 1 îi fusese vândut familiei M.-L. şi că celelalte două
apartamente erau ocupate de chiriaşii statului. Societatea R. s-a arătat a fi
de acord cu executarea Sentinţei din 14 mai 1998 menţionate mai sus, cu
condiţia ca reclamantul să respecte drepturile chiriaşilor, conform Ordonanţei
de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea
chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe (O.U.G.
nr. 40/1999). Reclamantul şi-a înscris dreptul de proprietate
în cartea funciară şi a început să plătească impozitele aferente casei şi
terenului.
B. Anularea contractului de vânzare-cumpărare având ca obiect apartamentul nr. 1 şi recursul în
anulare formulat de procurorul general
10. Printr-o sentinţă din
14 iunie 2000, Judecătoria Braşov a admis acţiunea reclamantului în anularea
contractului de vânzare-cumpărare din 21 octombrie 1997 şi a dispus ca familia
M.-L. şi Primăria Braşov să restabilească situaţia anterioară încheierii
acestui contract. Instanţa a statuat că, din moment ce apartamentul în litigiu
fusese naţionalizat fără titlu, acesta nu era proprietatea statului şi nu putea
face obiectul unui contract de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995.
11. Printr-o decizie
definitivă din 17 septembrie 2001, judecând în ultimă instanţă, Curtea de Apel
Braşov a confirmat sentinţa menţionată mai sus, precizând că părţile la
contractul de vânzare-cumpărare încălcaseră prevederile imperative ale
Hotărârii Guvernului nr. 20/1996 pentru stabilirea Normelor metodologice
privind aplicarea Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a
unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, în
măsura în care familia M.-L., care prezentase instanţelor un contract de
închiriere din data de 2 septembrie 1996, nu beneficia de un astfel de contract
în momentul intrării în vigoare a legii menţionate anterior.
12. La data de 12
decembrie 2001, un executor judecătoresc a întocmit un proces-verbal de punere
a reclamantului în posesia apartamentului nr. 1, iar acesta s-a înscris la
autorităţile fiscale ca proprietar al acestui apartament.
13. Printr-o sentinţă
din 2 decembrie 2002, Judecătoria Braşov a admis acţiunea reclamantului în
evacuarea familiei M.-L. din apartamentul în discuţie.
14. La o dată
neprecizată, familia M.-L. a sesizat Curtea de Apel Braşov cu o cerere în
revizuire a Deciziei din 17 septembrie 2001, menţionată mai sus, susţinând că
numai după pronunţarea acestei decizii au putut obţine o copie a primului lor
contract de închiriere din anul 1976, al cărui original se afla în posesia organelor administrative. Prin Decizia din 13 mai 2002,
Curtea de Apel Braşov a respins cererea în revizuire
apreciind că, dacă contractul de închiriere din 1976 era un document nou
referitor la camerele în privinţa cărora fusese pronunţată Decizia din 17
septembrie 2001, rămânea totuşi adevărat faptul că acesta nu fusese hotărâtor,
văzând motivele pe care s-a întemeiat anularea contractului de
vânzare-cumpărare, şi că familiei M.-L. i-ar fi fost îngăduit să obţină o copie
pentru a o prezenta înainte de pronunţarea deciziei respective.
15. Printr-o decizie din
13 mai 2002, Curtea de Apel Braşov a respins
contestaţia în anulare formulată de familia M.-L. împotriva Deciziei definitive
din 17 septembrie 2001, pentru motive similare.
16. La data de 5
septembrie 2002, în temeiul art. 330 alin. 2 din Codul de procedură civilă (CPC), procurorul general al României a
sesizat Curtea Supremă de Justiţie cu un recurs în anulare împotriva Sentinţei
din 16 mai 2000 şi a Deciziei din 17 septembrie 2001, menţionate mai sus. El a
apreciat că aceste hotărâri fuseseră pronunţate în urma unei încălcări
esenţiale a legii, ceea ce condusese la o falsă apreciere asupra fondului
cauzei.
17. Prin Decizia din 7
martie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare şi, casând
hotărârile menţionate mai sus, favorabile reclamantului, a confirmat
valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare din 21 octombrie 1997,
considerând că din dosarul cauzei reieşea că familia M.-L. beneficiase de un
contract de închiriere din anul 1978 şi că fusese de bună-credinţă în momentul
încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
18. In urma acestei
decizii, prin Decizia din 27 noiembrie 2003, pronunţată în ultimă instanţă,
Curtea de Apel Braşov a respins acţiunea în evacuarea familiei M.-L. din
apartamentul nr. 1, statuând că, în temeiul Deciziei din 7 martie 2003,
menţionată anterior, această familie beneficia de un contract de
vânzare-cumpărare valabil având ca obiect bunul respectiv.
19. In prezent, o
acţiune introdusă de familia M.-L., având ca obiect radierea înscrierii
dreptului de proprietate al reclamantului asupra apartamentului în cauză în
cartea funciară, se află pe rolul instanţelor interne.
20. Pe de altă parte,
conform afirmaţiilor reclamantului, familia M.-L. ocupă în prezent, fără niciun
drept, o parcelă de 450 m2 din terenul aferent casei.
C. Punerea reclamantului în posesia apartamentelor
nr. 2 şi 3
21. După punerea sa în
posesia imobilului prin Procesul-verbal din 9 noiembrie 1999, reclamantul i-a
notificat pe chiriaşii apartamentelor nr. 2 şi 3, şi anume familiile A. şi,
respectiv, C. şi M., pentru a încheia un contract de închiriere în temeiul
O.U.G. nr. 40/1999, ceea ce chiriaşii au refuzat.
22. La o dată
neprecizată, reclamantul a sesizat Judecătoria Braşov cu o acţiune în evacuarea
acestor chiriaşi, formulată pe calea ordonanţei preşedinţiale, însă aceasta i-a
fost respinsă, nefiind dovedită urgenţa.
23. Printr-o decizie din
10 iunie 2003, pronunţată într-o nouă acţiune în evacuare, statuând în ultimă
instanţă, Tribunalul Braşov a dispus evacuarea chiriaşilor din apartamentele
nr. 2 şi 3. Reclamantul a sesizat un executor judecătoresc în vederea
executării silite a acestei decizii.
24. După 4 somaţii
rămase fără răspuns, la data de 27 octombrie 2003, executorul judecătoresc,
însoţit de agenţi de poliţie şi de reclamant, i-a evacuat pe chiriaşi din
apartamentul nr. 2, care acceptaseră, de altfel, să părăsească locuinţa, şi a
întocmit un proces-verbal în acest sens, menţionând refuzul de executare din
partea chiriaşilor din apartamentul nr. 3. Din dosar rezultă că aceştia au
continuat să împiedice accesul reclamantului în imobil, încuind uşa de la
intrare.
25. După alte 3 somaţii
ale acestora, la data de 3 februarie 2004, reclamantul, asistat de executorul judecătoresc şi de
agenţii de poliţie, a fost pus în posesia apartamentului nr. 3, după evacuarea
familiilor C. şi M. La data de 9 februarie 2004, aceştia au intrat cu forţa în
apartamentul nr. 3 şi s-au instalat în el, blocând şi uşa de la intrarea în
imobil.
26. La datele de 12
februarie şi 22 martie 2004, după o vizită la faţa locului împreună cu un agent
de poliţie, reclamantul a făcut o plângere penală, în calitate de parte civilă,
împotriva familiilor C. şi M. pentru mai multe infracţiuni, printre care
tulburarea de posesie şi nerespectarea unei hotărâri judecătoreşti definitive.
27. In ceea ce priveşte
prima infracţiune pretins săvârşită, prin Sentinţa din 21 ianuarie 2005,
Judecătoria Braşov i-a achitat pe membrii familiilor C. şi M., cu motivarea că
aceştia locuiseră în stradă, împreună cu un copil minor, şi că ocupaseră
apartamentul nr. 3 datorită frigului, fără a fi conştienţi de caracterul ilegal
al faptelor lor, având în vedere că reclamantul nu întreprinsese acţiuni pentru
a-şi exercita dreptul de folosinţă al apartamentului după evacuarea lor.
28. La data de 19
octombrie 2005, reclamantul a chemat agenţii de
poliţie, care au întocmit un proces-verbal, menţionând că familia C. refuza
accesul părţii interesate în imobil. Observând că între părţi mai existau şi
alte litigii pe rol, poliţia a considerat că acele conflicte dintre reclamant
şi foştii chiriaşi erau de competenţa instanţelor de judecată.
29. Printr-o decizie din
18 noiembrie 2005, statuând în ultimă instanţă, Tribunalul Braşov a casat
Sentinţa din 21 ianuarie 2005,
menţionată mai sus, şi i-a condamnat pe foştii chiriaşi ai apartamentului nr. 3
la plata unei amenzi penale pentru tulburare de posesie, cu excepţia lui M.V.,
recidivist, care a fost condamnat la o pedeapsă cu închisoarea de două luni.
Instanţa i-a condamnat şi la plata unor daune-interese în valoare de 180 lei
româneşti (RON) pe lună
până la data la care vor înceta tulburarea respectivă, astfel încât reclamantul
să poată reintra în posesia apartamentului său. Instanţa a luat în considerare,
printre altele, faptul că foştii chiriaşi refuzaseră să încheie un contract de
închiriere cu reclamantul şi că era de datoria autorităţilor, şi nu a
reclamantului, să le asigure o locuinţă.
30. După respingerea de
către instanţe a unei cereri de suspendare a executării şi de mutare a
familiilor C. şi M. într-un alt apartament, în temeiul unei decizii a Primăriei
Braşov din martie 2006, reclamantul asistat de executorul judecătoresc a intrat
în posesia apartamentului nr. 3 la data de 26 iunie 2006.
31. Conform
afirmaţiilor reclamantului, după punerea sa în posesie i-a solicitat
executorului judecătoresc să continue procedura de executare în ceea ce priveşte
sumele datorate de familiile C. şi M. în baza Deciziei din 18 noiembrie 2005.
Potrivit celor susţinute de reclamant, debitorii săi sunt insolvabili şi nu
poate obţine executarea silită a sumelor respective.
32. Prin Decizia din 29
noiembrie 2006, Curtea de Apel Braşov i-a achitat pe foştii chiriaşi ai
apartamentului nr. 3, în privinţa cărora reclamantul depusese o plângere penală
cu constituire ca parte civilă pentru infracţiunea de nerespectare a unei
hotărâri judecătoreşti definitive, motivat de faptul că fuseseră deja
condamnaţi pentru aceleaşi fapte prin Decizia din 18 noiembrie 2005, citată
anterior. Curtea de Apel a precizat că reclamantul putea introduce o acţiune
civilă pentru recuperarea prejudiciului pretins.
D. Procedurile
referitoare la acordarea de despăgubiri pentru o parte din terenul în litigiu
şi pentru apartamentul nr. 1
1. Procedura întemeiată pe Legea nr. 10/2001 privind
regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv
în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989
33. La o dată neprecizată,
reclamantul a trimis o adresă la Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară
al Primăriei Braşov, solicitând eliberarea unui document referitor la
calificarea funciară a terenului situat în Braşov, Calea Stejărişului nr. 22.
34. La data de 16 martie
2005, serviciul de cadastru i-a trimis o adresă reclamantului, semnată de
directorul serviciului şi de viceprimar, precizând că din cadastrul efectuat în
anul 1978 rezulta că terenul situat la nr. 22, Calea Stejărişului, era compus
din 3 parcele, de 833 m2, 433 m2 şi, respectiv, 129 m2, în total 1.395 m2. In opinia reclamantului, diferenţa de 174 m2 dintre suprafaţa înscrisă în cartea
funciară şi în Sentinţa definitivă din 14 mai 1998 a Judecătoriei Braşov (1.569
m2) şi cea
rezultată din cadastru (1.395 m2) ar fi fost folosită de autorităţi la realizarea drumului dintre
Braşov şi staţiunea montană Poiana Braşov în perioada 1950-1970, drum alăturat
terenului său.
35. La o dată
neprecizată, în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile
preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (Legea nr. 10/2001), reclamantul a
sesizat Tribunalul Braşov cu o acţiune în anularea unei decizii administrative
din 21 decembrie 2005 a Societăţii R., care îi respinsese cererea de restituire
efectivă a întregului imobil naţionalizat în anul 1950, în special a
apartamentului nr. 1, sau de acordare de despăgubiri. Reclamantul şi-a
completat acţiunea solicitând, în baza aceleiaşi legi, despăgubiri pentru
parcela de teren ocupată de drumul menţionat mai sus. Printr-o sentinţă din 5
mai 2006, Tribunalul Braşov a respins acţiunea reclamantului, statuând că legea
invocată nu era aplicabilă în speţă, având în vedere că partea interesată
devenise proprietarul casei şi al terenului aferent în baza Sentinţei
definitive din 14 mai 1998 şi că fusese pus în posesia acestora la data de 9
noiembrie 1999, înainte de intrarea în vigoare a acestei legi. Instanţa a
adăugat că, pentru a-şi valorifica pretenţiile faţă de apartamentul nr. 1 şi de
parcela în discuţie, a căror posesie nu o are, reclamantul nu putea decât să
introducă o acţiune în revendicare împotriva cumpărătorilor apartamentului şi,
respectiv, o acţiune formulată în temeiul dreptului comun.
36. Atât apelul, cât şi
recursul reclamantului împotriva sentinţei menţionate mai sus au fost respinse
ca nefondate, primul prin Decizia din 29 septembrie 2006 a Curţii de Apel
Braşov, iar al doilea prin Decizia din 25 iunie 2007 a Inaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie (fosta Curte Supremă de Justiţie), pronunţat în ultimă instanţă.
2. Procedura întemeiată pe dreptul comun
37. Prin Sentinţa din 5
decembrie 2005, judecătoria a respins acţiunea reclamantului prin care urmărea
să obţină o despăgubire pentru diferenţa de 174 m2 de teren menţionată mai sus, statuând că acţiunea fusese
îndreptată din eroare împotriva Primăriei Braşov şi a Direcţiei Finanţelor
Publice Braşov.
38. Prin Decizia din 17
noiembrie 2006, Tribunalul Braşov a admis recursul
formulat de reclamant împotriva sentinţei susmenţionate şi a dispus casarea
acesteia, trimiţând-o spre rejudecare. S-a statuat că această instanţă
încălcase principiul contradictorialităţii şi că nu analizase pe fond cererea
de despăgubiri pentru parcela în litigiu, invitându-l în acest sens pe
reclamant să precizeze temeiul juridic al cererii sale.
39. In prezent,
procedura se află pe rol în primă instanţă la Judecătoria Braşov.
II. Dreptul intern pertinent
40. Prevederile legale pertinente sunt descrise în hotărârile SC Maşinexportimport
Industrial Group SA împotriva României (nr.
22.687/03, § 22, 1 decembrie 2005), Străin şi alţii
împotriva României (nr. 57.001/00, §§ 19-26, 21
iulie 2005) şi Porteanu împotriva României (nr. 96/03, §§ 21-25, 16 februarie 2006).
41. Art. 399 şi 401 din
CPC prevăd, în materie de executare silită, că părţile interesate pot contesta
orice act de executare în cel mult 15 zile de la data la care au aflat de actul
respectiv.
Pe de altă parte, art. 674 din CPC prevede că o
instanţă poate fi sesizată cu o acţiune posesorie împotriva unei tulburări de
posesie, dacă sunt întrunite următoarele condiţii: tulburarea respectivă
durează de mai puţin de un an, partea interesată dovedeşte că s-a aflat în
posesia imobilului timp de cel puţin un an înainte ca tulburarea să fi avut loc,
iar posesia în cauză trebuie să fie utilă, adică continuă, publică şi în nume
propriu (animus sibi habendi). Totuşi, partea interesată nu trebuie să facă dovada decât a
întrunirii primei condiţii, în cazul în care a fost deposedată prin violenţă.
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei
încălcări a art. 6 § 1 din Convenţie
42. Reclamantul
pretinde că reanalizarea de către Curtea Supremă de Justiţie a Deciziei
definitive din 17 septembrie 2001 a Curţii de Apel Braşov, în urma formulării
unui recurs în anulare de către procurorul general, a dus la nerespectarea
principiului securităţii raporturilor juridice, cu încălcarea articolului 6 § 1
din Convenţie, care prevede următoarele în partea sa relevantă:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod
echitabil (...) a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială
(...), care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale
cu caracter civil (...)."
A. Asupra admisibilităţii
43. Curtea constată că
acest capăt de cerere nu este în mod vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3
din Convenţie. Mai mult, aceasta observă că nu este afectat de niciun alt motiv
de inadmisibilitate. Prin urmare, îl declară admisibil.
B. Asupra fondului
44. Făcând trimitere la
cauza Brumărescu, Guvernul admite că, în conformitate cu jurisprudenţa
constantă a Curţii, admiterea unei căi extraordinare de atac care supune unei
noi judecăţi o hotărâre judecătorească definitivă printr-o procedură de
reexaminare este considerată o încălcare a principiului securităţii raporturilor
juridice (Brumărescu împotriva României, [MC], nr. 28.342/95, § 62, CEDO
1999-VII). Totuşi, acesta subliniază că, ulterior deciziei sus-menţionate, CPC
a fost modificat în anul 2003 şi că prevederile legale ce îi permiteau
procurorului general să sesizeze Curtea Supremă de Justiţie cu un recurs în
anulare împotriva unei sentinţe definitive au fost abrogate.
45. Reclamantul contestă
argumentele Guvernului şi afirmă că anularea Deciziei definitive din 17
septembrie 2001 a Curţii de Apel Braşov a încălcat principiul securităţii
raporturilor juridice.
46. Curtea reaminteşte
că dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 § 1
din Convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului la Convenţie, care
exprimă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor
contractante.
47. Unul dintre
elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii
raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţionarea de către
instanţe în mod definitiv a oricărui litigiu să nu mai fie repusă în discuţie (Brumărescu,
citată anterior, § 61). în temeiul acestui principiu, niciuna dintre părţi
nu este abilitată să solicite reexaminarea unei sentinţe definitive şi executorii cu singurul scop de a obţine o
rejudecare a cauzei şi o nouă decizie în privinţa sa (Riabykh împotriva Rusiei, nr.
52.854/99, § 52, CEDO 2003-IX).
48. In speţă, având în
vedere concluziile sale şi observaţiile părţilor, Curtea nu întrevede niciun
motiv de a se abate de la jurisprudenţa menţionată mai sus, situaţia de fapt
fiind aproximativ aceeaşi (vezi şi SC Maşinexportimport Industrial Group SA
împotriva României, nr. 22.687/03, § 36, 1
decembrie 2005).
49. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a constata că anularea
de către Curtea Supremă de Justiţie a Deciziei din 17 septembrie 2001 a Curţii
de Apel Braşov a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice, aducând
atingere dreptului reclamantului la un proces
echitabil.
50. Prin urmare, a
avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie.
II. Asupra
pretinselor încălcări ale art. 1 din Protocolul nr. 1
51. Reclamantul invocă
mai multe încălcări ale dreptului său de a i se respecta bunurile, făcând
referire la art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la
respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât
pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de
principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului
statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa
folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata
impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."
A. Asupra
imposibilităţii de a se bucura de dreptul de
proprietate asupra apartamentului nr. 1
52. Reclamantul se
plânge de zădărnicirea dreptului său de proprietate asupra apartamentului nr. 1
ca urmare a Deciziei pronunţate la data de 7 martie 2003 de Curtea Supremă de
Justiţie asupra recursului în anulare formulat de procurorul general, care a
confirmat valabilitatea vânzării acestui apartament de către stat familiei
M.-L.
1. Asupra admisibilităţii
53. Curtea constată că
acest capăt de cerere nu este în mod vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3
din Convenţie. Mai mult, aceasta observă că nu este lovit de niciun alt motiv
de inadmisibilitate. Prin urmare, îl declară admisibil.
2. Asupra fondului
54. Referindu-se la
diferitele legi adoptate succesiv de stat ulterior anului 1989 în materie de imobile naţionalizate, printre care în special Legea nr. 10/2001 şi
Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei,
precum şi unele măsuri adiacente, Guvernul arată că procedura întemeiată pe
aceste prevederi legale era încă pe rol la data la care a formulat observaţiile
sale. Acesta susţine că o eventuală întârziere în acordarea despăgubirilor
prevăzute de aceste legi nu ar afecta justul echilibru ce trebuie păstrat între
interesul general şi respectarea dreptului de proprietate al reclamantului.
55. Reclamantul afirmă
că anularea de către Curtea Supremă de Justiţie a Deciziei definitive din 17
septembrie 2001 a Curţii de Apel Braşov, însoţită de lipsa totală de
despăgubire, a dus la o încălcare a dreptului său la respectarea proprietăţii.
56. Curtea observă că nu
se contestă faptul că reclamantul beneficiază de un „bun", în sensul
jurisprudenţei Curţii cu privire la articolul citat mai sus, având în vedere
Sentinţa definitivă din 14 mai 1998 a Judecătoriei Braşov prin care se dispunea
ca autorităţile să îi restituie acestuia imobilul situat în Braşov, Calea
Stejărişului nr. 22, inclusiv apartamentul nr. 1 aflat în litigiu.
57. Curtea constată că,
în urma recursului în anulare, Decizia din 7 martie 2003 a Curţii Supreme de
Justiţie, rejudecând fondul cauzei şi respingând acţiunea în anularea
contractului de vânzare în litigiu, ca urmare a constatării bunei-credinţe a
terţilor cumpărători, a creat o situaţie dacă nu identică, cel puţin similară
cu cea a reclamantei din Cauza Străin şi alţii împotriva României (nr.
57.001/00, § 43, 21 iulie 2005; vezi şi Sebastian
Taub împotriva României, nr. 58.612/00, §§ 38-40,
12 octombrie 2006). Prin urmare, Curtea constată că la finalizarea procedurii
în cauză coexistă două titluri de proprietate asupra apartamentului nr. 1 şi că
reclamantul se află în imposibilitatea de a obţine folosinţa bunului al cărui
proprietar a fost recunoscut.
58. Curtea s-a pronunţat
în mai multe rânduri în cauze care au ridicat probleme similare cu cele ale
cauzei de faţă şi a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 (vezi Porteanu, citată anterior, §§ 32-35).
Aceasta reaminteşte că a statuat că vânzarea de către stat a bunului altcuiva
către terţi de bună-credinţă, chiar şi atunci când este anterioară confirmării
în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al acestei alte
persoane, reprezintă o privare de bun. O astfel de privare, însoţită de lipsa
totală de despăgubire, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (Străin şi
alţii împotriva României, citată anterior, §§ 39, 43 şi 59).
59. După ce a analizat
toate elementele ce i-au fost supuse atenţiei, Curtea consideră că Guvernul nu
a expus niciun element de fapt sau argument care să poată duce la o concluzie
diferită în cazul de faţă. In special, constată că instanţele interne au
statuat că reclamantul nu putea obţine despăgubiri în temeiul legilor invocate
de Guvern (vezi paragrafele 35 şi 36 de mai sus).
60. Ţinând cont de cele
de mai sus şi de jurisprudenţa sa în materie, Curtea apreciază că, în speţă,
zădărnicirea dreptului de proprietate al reclamantului asupra apartamentului
nr. 1, însoţită de lipsa totală de despăgubire timp de peste 8 ani, l-a făcut
să sufere o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul de a
i se respecta bunurile, garantat de art. 1 din
Protocolul nr. 1.
Prin urmare, în speţă a avut loc încălcarea acestei
prevederi.
B. Asupra
tardivităţii executării Deciziei din 10 iunie 2003 care dispunea evacuarea
chiriaşilor din apartamentele nr. 2 şi 3
61. Reclamantul susţine că inacţiunea autorităţilor sesizate în vederea executării
Deciziei din 10 iunie 2003 a Tribunalului Braşov l-a împiedicat să
redobândească posesia acestor apartamente în perioada 2003-2006.
62. Curtea constată că,
în speţă, executarea deciziei litigioase impunea o obligaţie în sarcina
particularilor, şi anume aceea de a părăsi apartamentele nr. 2 şi 3. Aceasta
reaminteşte că atunci când statul nu este debitorul obligaţiei, Curtea are
exclusiv sarcina de a analiza dacă, având în vedere obligaţiile pozitive ce le
revin, măsurile adoptate de autorităţi pentru a asigura executarea deciziei în
cauză au fost adecvate şi suficiente (Ruianu
împotriva României, nr. 34.647/97, § 66, 17 iunie
2003).
63. In speţă, din dosar
rezultă că executorul judecătoresc i-a pus în întârziere de mai multe ori pe
debitori în sensul de a părăsi apartamentele respective, apelând la agenţi de
poliţie, astfel că reclamantul a fost pus în posesia efectivă a apartamentelor nr.
2 şi 3 la data de 3 februarie 2004. Pe de altă parte, după ce foştii chiriaşi
s-au întors cu forţa în apartamentul nr. 3 în luna februarie 2004, blocându-i
accesul şi la celălalt apartament, reclamantul a obţinut punerea sa efectivă în posesia apartamentului nr. 3 la data de
26 iunie 2006, cu ajutorul agenţilor de poliţie, în urma Deciziei din 18
noiembrie 2005 a Tribunalului Braşov, care i-a condamnat pe foştii locatari la
plata unei amenzi penale şi a unor despăgubiri (vezi, per a contrario, Ruianu, citată
anterior, §§ 72 şi 73).
64. Având în vedere
faptele relevante, Curtea apreciază că imposibilitatea
reclamantului de a reintra în posesia apartamentelor nr. 2 şi 3 înainte de luna
iunie 2006 se datorează în primul rând comportamentului foştilor chiriaşi în
cauză. Autorităţile au dat dovadă de promptitudine în ajutorul acordat
reclamantului în demersurile sale pentru evacuarea chiriaşilor, condamnându-i
chiar la pedepse penale pentru tulburare de posesie şi găsind o soluţie în
oferirea unei alte locuinţe.
65. In ceea ce priveşte
plata daunelor-interese acordate prin Decizia din 18 noiembrie 2005 a
Tribunalului Braşov, Curtea constată că procedura de executare silită este în
desfăşurare. Mai mult, în ceea ce priveşte observaţiile reclamantului legate de
imposibilitatea de a obţine sumele respective, reaminteşte că statul nu ar
trebui considerat responsabil pentru neplata unei creanţe executorii datorate
insolvabilităţii unui debitor „privat" (vezi, mutatis mutandis,
Sanglier împotriva Franţei, nr. 50.342/99, § 39, 27 mai 2003) şi apreciază
că reclamantul nu a prezentat niciun element care să ducă la concluzia că
executorul judecătoresc învestit cu executarea ar fi răspunzător de
întârzierile în derularea acestei proceduri.
66. Având în vedere observaţiile de mai sus, Curtea consideră că
autorităţile nu si-au neglijat obligaţiile pozitive referitoare la punerea
reclamantului în posesia apartamentelor nr. 2 şi 3 după pronunţarea Deciziei
din 10 iunie 2003 a Tribunalului Braşov.
Prin urmare, capătul de cerere al reclamantului în
această privinţă este vădit neîntemeiat şi trebuie respins în temeiul art. 35
§§ 3 şi 4 din Convenţie.
C. Asupra lipsei de restituire efectivă sau, în caz
contrar, de despăgubire pentru întregul teren identificat în Sentinţa
definitivă din 14 mai 1998
1. Asupra lipsei de restituire a parcelei în suprafaţă de 450 m2 ocupată de cumpărătorii apartamentului nr. 1
67. In observaţiile sale
ca răspuns la observaţiile Guvernului, reclamantul se plânge de faptul că nu se
află în posesia efectivă a terenului în suprafaţă de 1.395 m2, din moment ce o parcelă de 450 m2 din acesta este
ocupată fără niciun drept de cumpărătorii apartamentului nr. 1, care au un
comportament ostil faţă de el, urmând a le fi atribuită de către autorităţi.
Invocând obligaţiile pozitive ale autorităţilor, el consideră că acestea sunt
răspunzătoare de imposibilitatea sa de a redobândi posesia asupra acestei
parcele.
68. Curtea observă că în
Contractul din 21 octombrie 1997, a cărui validitate a fost confirmată prin
Decizia din 7 martie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, nu s-a prevăzut ca
obiect decât vânzarea apartamentului nr. 1, cu excluderea oricărei parcele din
terenul reclamantului, şi că în dosar nu există niciun element care să susţină
afirmaţia părţii interesate conform căreia parcela în cauză urmează a fi
atribuită de către autorităţi cumpărătorilor apartamentului sus-menţionat. De
altfel, din dosar şi din afirmaţiile părţii interesate rezultă că nici
autorităţile, nici chiar cumpărătorii apartamentului nr. 1 nu contestă dreptul
său de proprietate asupra parcelei în discuţie, în suprafaţă de 450 m2; aceştia din urmă ar ocupa această
parcelă în prezent fără niciun titlu, prin stăpânire de fapt.
69. Curtea apreciază,
aşadar, că nu există nicio ingerinţă a autorităţilor în dreptul de proprietate
al reclamantului în această privinţă.
De asemenea, aceasta constată că reclamantul nu a sesizat autorităţile cu nicio
acţiune vizând încetarea aşa-zisei încălcări din partea terţilor asupra
parcelei în discuţie, fie prin intermediul unei plângeri penale cu constituire
de parte civilă pentru tulburare de posesie, fie printr-o acţiune civilă în
revendicare sau chiar, în special dacă tulburarea respectivă este caracterizată
prin violenţă din partea unor terţi, prin intermediul unei acţiuni posesorii
(vezi paragraful 41 in fine de mai sus), aceste căi fiind căi de recurs
efective.
70. Prin urmare, acest
capăt de cerere al reclamantului este vădit neîntemeiat şi trebuie respins
pentru aplicarea art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
2. Asupra lipsei de restituire sau de despăgubire
pentru o parcelă de teren în suprafaţă de 174 m2
71. Reclamantul se
plânge de faptul că, în pofida prevederilor Sentinţei definitive din 14 mai
1998 a Judecătoriei Braşov, autorităţile nu i-au restituit decât 1.395 m2 din terenul de 1.569 m2
la care are dreptul, restul terenului fiind ocupat de
un drum construit de autorităţi în perioada 1950-1970.
72. Guvernul susţine
că acest capăt de cerere al reclamantului este prematur şi că trebuie respins,
ca urmare a neepuizării căilor de atac interne.
73. Mai întâi, Guvernul
apreciază că, dacă acesta ar fi considerat că nu a
fost pus în posesia întregului teren în suprafaţă de 1.569 m2, nu ar fi trebuit să semneze
Procesul-verbal întocmit la data de 9 noiembrie 1999, ci ar fi trebuit să
sesizeze instanţele cu o contestaţie la executare, în temeiul art. 399 şi 401
din CPC. Printr-o astfel de acţiune reclamantul ar fi putut obţine efectuarea
unei expertize tehnice şi executarea conformă a sentinţei respective.
Considerând că o astfel de acţiune era adecvată, eficace şi accesibilă
reclamantului, Guvernul oferă ca exemplu două sentinţe susceptibile de recurs,
datate din anii 2005 şi 2006, prin care nişte procese-verbale de punere în
posesie au fost anulate de instanţele interne din cauza neconformităţii lor cu
deciziile definitive ce trebuiau executate. Instanţele în cauză au precizat că,
în cadrul procedurilor de executare silită, executorii judecătoreşti nu sunt
competenţi să modifice dispozitivul unei decizii definitive.
74. In continuare,
Guvernul consideră că înainte de a sesiza Curtea cu acest capăt de cerere,
reclamantul ar trebui să aştepte finalizarea procedurii în despăgubire aflate
pe rol, pe care el a pornit-o în faţa instanţelor naţionale în temeiul
dreptului comun. In acest sens, consideră că în acest stadiu al procedurii
interne afirmaţiile reclamantului nu se bazează pe o sentinţă sau pe un act
administrativ definitiv, ci reprezintă mai degrabă o interpretare personală a
diferitelor acte.
75. Reclamantul susţine
că executarea conformă a Sentinţei din 14 mai 1998 era imposibilă din cauza
existenţei drumului dintre Braşov şi Poiana Braşov. Pe de altă parte, el nu a
intrat în posesia efectivă a celor 1.395 m2 de teren decât în iunie 2006, deoarece până la această dată foştii
chiriaşi i-au împiedicat accesul în imobil, numeroase proceduri aflându-se pe
rol. In ceea ce priveşte procedura în despăgubire, reclamantul observă că
Guvernul, ca şi instanţele care i-au considerat acţiunea întemeiată pe Legea
nr. 10/2001, consideră că a acceptat punerea în posesie realizată în anul 1999.
76. Curtea observă că
reclamantul se plânge de faptul că, în pofida dispozitivului din Sentinţa
definitivă din 14 mai 1998 a Judecătoriei Braşov, autorităţile nu i-au
restituit în realitate decât 1.395 m2 din terenul de 1.569 m2 la care are dreptul, restul terenului fiind ocupat de un drum. In susţinerea afirmaţiilor sale
prezintă o adresă din 16 martie 2005 a Serviciului de Cadastru din Braşov, care precizează suprafaţa
parcelelor ce compun terenul situat la nr. 22, Calea Stejărişului, din Braşov.
77. In acest sens trebuie menţionat că, dacă o primă acţiune în despăgubire
întemeiată pe Legea nr. 10/2001 a fost respinsă fără o analiză pe fondul
cauzei, reclamantul a formulat pe rolul instanţelor interne şi o acţiune în
despăgubire întemeiată pe dreptul comun, care se află pe rol în primă instanţă
în aşteptarea unei analize pe fond, aşa cum reiese din Decizia de casare cu
trimitere spre rejudecare pronunţată la data de 17 noiembrie 2006 de Tribunalul
Braşov (vezi paragrafele 38 şi 39 de mai sus). Curtea nu poate specula asupra
modului de soluţionare a acestei din urmă proceduri, care este în măsură să
clarifice problemele referitoare la parcela asupra căreia reclamantul nu şi-a
recăpătat niciodată posesia din cauza construirii unui drum de către autorităţi
şi la dreptul părţii interesate la o despăgubire în temeiul dreptului comun.
Prin urmare, excepţia Guvernului trebuie admisă, iar capătul de cerere trebuie respins
ca prematur formulat.
78. Rezultă că această
parte a cererii trebuie respinsă ca urmare a constatării neepuizării căilor de
atac interne, în virtutea art. 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie.
III. Asupra aplicării
art. 41 din Convenţie
79. Conform art. 41 din
Convenţie:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a
Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi
contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei
încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie
echitabilă."
A. Prejudiciu
80. Reclamantul
solicită, cu titlu de daune materiale pe care le-ar fi
suferit, restituirea apartamentului nr. 1 sau, în lipsa restituirii, suma de
80.850 euro (EUR) reprezentând contravaloarea
acestuia, precum şi suma de 18.240 EUR cu titlu de chirii neîncasate în
perioada 2000-2007 pentru acest apartament. De asemenea, el solicită şi alte
sume pentru nerestituirea întregului său teren şi pentru lipsa de folosinţă a
apartamentelor nr. 2 şi 3. De asemenea, reclamantul solicită suma de 51.500 EUR
cu titlu de daune morale cauzate de suferinţele şi neplăcerile produse de
starea de incertitudine şi de imposibilitatea recuperării întregului imobil.
81. Constatând că
contractul de vânzare-cumpărare în litigiu nu se referea decât la apartamentul
nr. 1, Guvernul consideră, sprijinindu-se pe un raport de evaluare a preţurilor
de pe piaţa imobiliară realizat de Camera Notarilor Publici din Braşov în anul
2005, că valoarea apartamentului nr. 1 este de 18.957 EUR. Pe de altă parte, în
ceea ce priveşte cererea referitoare la chiriile neîncasate, acesta solicită
respingerea sa, făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii, care a statuat că ea
nu poate specula asupra estimării valorii acestor chirii când a dispus restituirea
bunului în cauză, şi consideră că existenţa unei atingeri aduse dreptului de
proprietate al reclamantului ar putea fi luată în considerare la acordarea
reparaţiei pentru prejudiciul moral. In acest sens, Guvernul consideră totuşi
că partea interesată solicită sume care nu au nicio legătură de cauzalitate cu
capetele de cerere comunicate de Curte şi că suma solicitată este, în orice
caz, excesivă având în vedere jurisprudenţa Curţii.
82. Curtea reaminteşte
că a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 datorită împiedicării
exercitării dreptului de proprietate al reclamantului asupra apartamentului nr.
1, însoţită de lipsa totală de despăgubire timp de mai mult de 8 ani. Aceasta
constată că cererile părţii interesate întemeiate pe acelaşi articol
referitoare la terenul în cauză şi la apartamentele nr. 2 şi 3 au fost declarate inadmisibile. Prin urmare, nu este
cazul să statueze asupra cererilor de reparaţie echitabilă formulate de
reclamant în privinţa acestor ultime capete de cerere.
83. Având în vedere
situaţia de fapt, Curtea consideră că restituirea apartamentului nr. 1 l-ar
pune pe reclamant, pe cât posibil, într-o poziţie echivalentă cu cea în care
s-ar fi aflat dacă cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost
încălcate.
84. In cazul în care
statul pârât nu procedează la această restituire, Curtea hotărăşte ca statul să
îi plătească reclamantului, cu titlu de daune materiale, o sumă care să
corespundă valorii actuale a bunului.
85. Având în vedere
informaţiile de care dispune cu privire la preţurile de pe piaţa imobiliară
locală şi de elementele furnizate de părţi, Curtea apreciază că valoarea
actuală de circulaţie a bunului este de 55.000 EUR.
86. In ceea ce priveşte
sumele solicitate cu titlu de chirii neîncasate pentru apartamentul respectiv,
Curtea nu poate aloca nicio sumă cu acest titlu, având în vedere, pe de o
parte, faptul că a dispus restituirea bunului ca reparaţie în temeiul art. 41
din Convenţie şi, pe de altă parte, că acordarea unei sume cu acest titlu ar
avea, în speţă, un caracter speculativ, posibilitatea şi randamentul unei
închirieri depinzând de mai multe variabile. Cu toate acestea, ea va ţine cont
de privarea de proprietate suferită de reclamant cu ocazia acordării daunelor
morale (vezi, mutatis mutandis, Radu împotriva
României, nr. 13.309/03, § 49, 20 iulie 2006, şi Penescu împotriva României, nr.
13.075/03, § 41, 5 octombrie 2006).
87. Curtea consideră
că încălcarea gravă a dreptului reclamantului la respectarea proprietăţii şi a
dreptului la un proces echitabil nu ar putea fi suficient compensată prin
simpla constatare a încălcării art. 6 § 1 din Convenţie şi a art. 1 din
Protocolul nr. 1. Statuând în echitate, îi acordă suma de 7.000 EUR cu titlu de
reparaţie a prejudiciului moral suferit.
B. Cheltuieli de
judecată
88. Reclamantul
solicită şi suma de 1.122 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată suportate în
faţa instanţelor interne, precum şi, în general, pentru costurile diferitelor
servicii (fotocopii, autentificare de documente etc.) şi furnizează documente
justificative privind ansamblul procedurilor interne.
89. Guvernul nu se opune
achitării cheltuielilor de judecată, cu condiţia ca acestea să fie dovedite,
necesare şi să aibă legătură cu cauza.
90. Conform
jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor
sale de judecată decât în măsura în care li s-a stabilit realitatea,
necesitatea şi caracterul rezonabil. In speţă, ţinând cont de elementele aflate
în posesia sa şi de criteriile menţionate mai sus, în special de necesitatea
cheltuielilor ocazionate pentru remedierea încălcărilor constatate, Curtea
consideră rezonabilă suma totală de 400 EUR, cu toate cheltuielile incluse, pe
care i-o acordă reclamantului.
C. Dobânzi moratorii
91. Curtea consideră
potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii
de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte
procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
In unanimitate,
CURTEA:
1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte
capetele de cerere întemeiate pe art. 6 § 1 din Convenţie referitor la
încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice şi pe art. 1 din
Protocolul nr. 1 referitor la încălcarea dreptului de proprietate asupra
apartamentului nr. 1 şi inadmisibilă în rest;
2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din
Convenţie;
3. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1;
4. hotărăşte:
a) ca statul pârât să îi restituie reclamantului
apartamentul nr. 1 din casa situată în Braşov, Calea Stejărişului nr. 22, în
cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, conform
art. 44 § 2 din Convenţie;
b) ca în lipsa acestei restituiri statul pârât să îi
plătească reclamantului, în acelaşi termen de 3 luni, 55.000 EUR (cincizeci şi
cinci mii euro) cu titlu de daune materiale;
c) ca, în orice caz, statul pârât să îi plătească
reclamantului suma de 7.000 EUR (şapte mii euro) cu titlu de daune morale şi
400 EUR (patru sute euro) cu titlu de cheltuieli de judecată;
d) ca sumele respective să fie convertite în moneda
statului pârât, la cursul de schimb valabil la data plăţii, la care să fie
adăugată orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit;
e) ca, începând de la expirarea termenului menţionat
mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă
simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii
Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte
procentuale;
5. respinge cererea de reparaţie echitabilă în rest.
Intocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris
la data de 11 octombrie 2007 în aplicarea art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Bostjan M. Zupancic,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier