HOTARARE Nr. 0 din 9
noiembrie 2005
in Cauza Croitoriu impotriva
Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 422 din 16 mai 2006
STRASBOURG (Cererea nr. 54.400/00)
In Cauza Croitoriu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a II-a),
reunită într-o cameră formată din domnii: J.-P. Costa, preşedinte, A. B. Baka,
L. Loucaides, C. Bîrsan, K. Jungwiert, V. Butkevych, doamna A. Mularoni, judecători, şi domnul T. L. Early,
grefier adjunct de secţie, după
ce a deliberat în secret în data de 19 octombrie 2004,
pronunţă următoarea hotărâre, ce a fost adoptată la
această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o Cerere (nr. 54.400/00)
împotriva României, depusă la Curte în temeiul art. 34 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale (Convenţia) de către un cetăţean român, domnul
Viorel T. Croitoriu (reclamantul), la data de 3
iulie 1999.
2. Guvernul României (Guvernul) a fost reprezentat iniţial de către doamna C.I. Tarcea, căreia i-au
urmat domnul B. Aurescu, subsecretar de stat, şi doamna R. Rizoiu, agenţi.
3. La data de 22 octombrie 2002, Curtea a hotărât să
comunice cererea Guvernului.
4. La data de 13 noiembrie 2003, în temeiul
dispoziţiilor art. 29 alin. 3 din Convenţie, Curtea a hotărât să analizeze
fondul cauzei în acelaşi timp cu admisibilitatea acesteia.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamantul s-a
născut în 1929 şi locuieşte în Bucureşti.
6. La data de 26 septembrie 1991, comisia locală din
Pătrăuţi pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 (comisia locală) a emis o adeverinţă
reclamantului, prin care s-a recunoscut dreptul de proprietate al acestuia
asupra unui teren în suprafaţă de 1.500 m2.
7. In 1993, comisia judeţeană Suceava pentru aplicarea
Legii nr. 18/1991 (comisia judeţeană) a emis titluri de
proprietate pe numele vecinilor reclamantului pentru mai multe suprafeţe de
teren care intraseră în proprietatea statului în 1944.
8. In 1993, reclamantul a introdus o acţiune la
Judecătoria Suceava, prin care a solicitat restituirea terenului mai sus
menţionat, pe care îl moştenise înainte de colectivizare. La data de 9 iunie
1993, instanţa a dispus restituirea unei părţi din terenul revendicat, în
suprafaţă de 3.087 m2, în zona cunoscută sub numele de „Acasă". Ambele părţi în litigiu au
formulat apel împotriva acestei sentinţe. La data de 25 februarie 1994,
Tribunalul Municipiului Bucureşti a desfiinţat hotărârea şi a remis cauza
Judecătoriei Suceava. La data de 13 martie 1995, Judecătoria Suceava a dispus
aceeaşi restituire parţială către reclamant. Nu s-a formulat recurs, drept care
decizia a rămas definitivă.
9. La data de 9 noiembrie 1993, reclamantul
introdusese o acţiune la Tribunalul Municipiului Bucureşti, solicitând
obligarea comisiei locale să pună în executare Hotărârea din 9 iunie 1993 şi
Adeverinţa din 26 septembrie 1991. De asemenea, reclamantul a mai cerut
despăgubiri pentru profitul rezultat din cultivarea terenului de către terţi.
10. La data de 25 ianuarie 1996, Tribunalul
Municipiului Bucureşti a obligat comisia locală să-l
pună în posesie pe reclamant cu privire la cele două suprafeţe de teren (3.087
m2 şi 1.500 m2) conform dispozitivului Sentinţei
definitive din 13 martie 1995 şi Adeverinţei din 26 septembrie 1991. Prin aceeaşi sentinţă, Tribunalul Municipiului
Bucureşti a respins capătul de cerere al reclamantului referitor la profitul
rezultat din cultivare, deoarece dovezile aduse au fost insuficiente pentru a
se putea face o evaluare. Nu s-a formulat recurs, drept care sentinţa a rămas
definitivă.
11. La data de 29 mai 1998, ca urmare a plângerilor
reclamantului referitoare la neexecutarea hotărârii de mai sus, prefectul
judeţului Suceava l-a informat pe reclamant că, atât timp cât există un titlu
de proprietate valabil asupra terenului în discuţie (emis în favoarea vecinilor
reclamantului) şi care nu a fost anulat, hotărârea nu poate fi executată.
Prefectul a propus ca reclamantul să introducă o acţiune în acest scop la
instanţa competentă.
12. La data de 16 martie 1999, reclamantul a introdus o acţiune prin care a solicitat instanţei anularea
titlului de proprietate emis la data de 24 mai 1993 în favoarea lui H.M., unul
dintre vecini.
13. într-o hotărâre din data de 28 iunie 1999,
pronunţată de Judecătoria Suceava, menţinută prin Decizia irevocabilă din
24 aprilie 2001, pronunţată de Curtea de Apel
Suceava, acţiunea a fost respinsă pe motiv că reclamantul nu a făcut dovada
dreptului său de proprietate asupra terenului în litigiu.
14. In 2000, reclamantul a introdus o acţiune la
Judecătoria Suceava pentru a obliga comisia locală să execute Hotărârea din 13
martie 1995. La data de 15 mai 2001, Judecătoria Suceava a respins acţiunea,
constatând existenţa autorităţii de lucru judecat a Sentinţei Tribunalului
Municipiului Bucureşti din
25 ianuarie 1996.
15. Din probele administrate de părţi reiese că
hotărârile din 13 martie 1995 şi 25 ianuarie 1996 nu au fost încă executate.
II. Dreptul intern pertinent
16. Dreptul intern
pertinent şi jurisprudenţa instanţelor interne în materie sunt precizate în Cauza Sabin Popescu împotriva României (nr.
48.102/99, §§ 42-46, 2 martie 2004)1).
ÎN DREPT
I. Pretinsa încălcare
a art. 6 alin. 1 din Convenţie
17. Reclamantul s-a
plâns că dreptul său la un proces echitabil a fost încălcat de autorităţi prin
neexecutarea hotărârilor definitive din 13 martie 1995 şi 25 ianuarie 1996. El
şi-a întemeiat cererea pe art. 6 alin. i din Convenţie, care prevede următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod
echitabil ... a cauzei sale, de către o instanţă ..., care va hotărî asupra
încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]."
A. Admisibilitatea
18. In primul rând, Curtea observă faptul că pretinsa
încălcare a dreptului de acces la instanţă reprezintă o situaţie continuă ce
persistă până la executarea respectivei hotărâri (a se vedea hotărârea din
Cauza Sabin Popescu, citată
mai sus, § 50). Prin urmare, termenul de 6 luni nu începe să curgă mai înainte
de încetarea situaţiei continue ce a dat naştere pretinsei încălcări.
1. Excepţia
preliminară a Guvernului bazată pe neepuizarea căilor de atac interne
19. Guvernul a afirmat că reclamantul nu a epuizat
căile de atac interne în materie prin faptul că nu a introdus o acţiune
împotriva tuturor vecinilor, prin care să solicite
anularea titlurilor de proprietate ce le-au fost emise în 1993. Guvernul a
afirmat că o asemenea acţiune este o condiţie
preliminară pentru ca autorităţile să poată pune în executare hotărârile în
favoarea reclamantului. Unica acţiune pe care acesta a introdus-o a fost
respinsă din cauză că nu a prezentat dovezi în favoarea sa. Drept care Guvernul
a concluzionat că statul nu poate fi considerat responsabil pentru lipsa de
acţiune a reclamantului.
20. Reclamantul a contestat acest argument.
21. Curtea observă că a mai
respins o excepţie similară ridicată de Guvernul pârât, deoarece un asemenea
remediu nu conduce în mod direct la repararea pretinsei încălcări, iar
obligaţia de a executa hotărârile iniţiale a revenit autorităţilor, nu
reclamantului (hotărârea din Cauza Sabin Popescu, citată mai sus, §§ 56-60).
22. Curtea nu vede nici un motiv să ajungă la o altă
concluzie în cauza de faţă. Intr-adevăr, ca şi în Cauza Sabin Popescu, plângerea reclamantului
se referă la neexecutarea hotărârilor irevocabile pronunţate în favoarea sa.
Acţiunea prin care s-a solicitat anularea titlurilor de proprietate emise pe
numele terţilor este o problemă separată de cea a neexecutării şi nu reprezintă
un remediu care să conducă direct la executarea hotărârilor respective.
23. In consecinţă, excepţia
preliminară a Guvernului trebuie respinsă.
1) Nota
traducătorului: Hotărârea Sabin Popescu împotriva
României a fost publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 770 din 24 august 2005.
2. Dacă plângerea este în mod evident neîntemeiată
24. Curtea observă că această plângere nu este în mod
evident neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea,
Curtea reţine că plângerea nu este inadmisibilă pe nici un alt temei. Drept
care trebuie declarată ca admisibilă.
B. Fondul cauzei
25. Guvernul a repetat că autorităţile nu puteau fi
considerate responsabile pentru neexecutarea hotărârilor pronunţate în favoarea
reclamantului, de vreme ce executarea depindea de iniţiativa reclamantului, şi
anume de introducerea unei acţiuni prin care să solicite anularea titlurilor de
proprietate emise pe numele terţilor.
26. Reclamantul a arătat că era obligaţia
autorităţilor naţionale să anuleze titlurile şi să-i permită să intre în
posesia terenurilor conform hotărârilor irevocabile.
27. Curtea menţionează că, în conformitate cu
jurisprudenţa sa, executarea unei hotărâri pronunţate de orice instanţă trebuie
privită ca o parte integrantă a „procesului", în sensul art. 6 alin. 1 din
Convenţie, şi că dreptul de acces la instanţă ar fi iluzoriu dacă sistemul
juridic intern al statului contractant ar permite ca o hotărâre definitivă şi
irevocabilă să rămână fără efect în detrimentul uneia dintre părţi (vezi Hornsby împotriva Greciei, Hotărârea
din 19 martie 1997, rapoartele hotărârilor şi deciziilor 1997-II, p.
510-511, § 40; Hotărârea Burdov împotriva Rusiei, nr. 59.498/00 din 7 mai 2002, §§ 34-35; Jasiuniene împotriva
Lituaniei nr. 41.510/98, § 27, din 6 martie 2003
şi Sabin Popescu, citată
mai sus, § 64).
28. Curtea reţine că în cauza de faţă, deşi
autorităţile aveau obligaţia de a executa hotărârile din 13 martie 1995 şi 25
ianuarie 1996 prin restituirea terenului respectiv reclamantului, hotărârile
menţionate mai sus au rămas neexecutate până în prezent (a se vedea paragraful
15 de mai sus). Cu toate acestea, ele sunt încă valabile, având în vedere că nu
s-a iniţiat nici o procedură, în baza legislaţiei române, pentru modificarea
sau anularea lor de către instanţele naţionale.
29. Consideraţiile de mai sus sunt suficiente pentru
a permite Curţii să concluzioneze că, prin neluarea măsurilor necesare pentru a
respecta hotărârile din 13 martie 1995 şi 25 ianuarie 1996, autorităţile române
au lipsit dispoziţiile art. 6 alin. 1 din Convenţie de orice efect util.
30. Prin urmare, a fost
încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie. II. Pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
31. Reclamantul s-a
plâns de o încălcare a dreptului său de proprietate asupra terenurilor, ca o
consecinţă a neexecutării hotărârilor definitive din 13 martie 1995 şi 25
ianuarie 1996. El a invocat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, care
prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la
respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa, decât
pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de
principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului
statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa
folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata
impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."
32. Guvernul a contestat acest argument. In opinia sa,
doar hotărârile definitive nu puteau constitui o bază suficientă pentru a
transfera titlul. Pentru a avea acest efect, ele ar fi trebuit să fie însoţite
de o hotărâre care să anuleze titlurile de proprietate emise pe numele
terţilor.
33. Curtea reţine că acest capăt de cerere este legat
de cel analizat mai sus şi trebuie, de asemenea, declarat admisibil.
34. Pe fond, Curtea menţionează că o „creanţă"
poate constitui un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la
Convenţie dacă este suficient de certă pentru a fi exigibilă (a se vedea
hotărârea în Cauza Jasiuniene citată mai sus, § 44 şi Rafinăriile Greceşti Stran şi Stratis
Andreadis împotriva Greciei, Hotărârea din 9 decembrie 1994, seria A nr. 301-B, p. 84, § 59). In cauza de faţă s-a
constatat deja faptul că autorităţile aveau obligaţia să restituie
reclamantului anumite suprafeţe de teren (a se vedea paragraful 28 de mai sus)
conform hotărârilor definitive din 13 martie 1995 şi 25 ianuarie 1996. Prin
urmare, reclamantul are creanţe exigibile ce rezultă din acestea.
35. In acest context, Curtea a reţinut anterior că,
dacă autorităţile au recunoscut dreptul reclamantului, el nu încetează a fi o
victimă a pretinsei încălcări până când autorităţile naţionale nu au oferit un
remediu efectiv în această privinţă (a se vedea, printre alte autorităţi,
hotărârea în Cauza Brumărescu împotriva României din 28 octombrie 1999 [MC], nr. 28.342/95, § 50, ECHR 1999-VII).
36. Curtea consideră că neexecutarea hotărârilor din
13 martie 1995 şi 25 ianuarie 1996 constituie o ingerinţă în dreptul de
proprietate a reclamantului în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
37. Prin nerespectarea hotărârilor definitive,
autorităţile l-au lăsat pe reclamant într-o stare de incertitudine în ceea ce
priveşte reintrarea în posesia proprietăţii sale şi, din anul 1995, l-au
împiedicat să se bucure efectiv de bunurile sale. Guvernul nu a oferit o
justificare plauzibilă pentru ingerinţă, care ar putea fi pertinentă din punctul
de vedere al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
38. In consecinţă, Curtea consideră că în cauza de
faţă a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie prin neexecutarea
hotărârilor definitive din 13 martie 1995 şi 25 ianuarie 1996.
III. Alte pretinse
încălcări ale Convenţiei
39. Reclamantul s-a
plâns, în temeiul art. 6 alin. 1 din Convenţie şi al art. 1 din Protocolul nr.
1 la Convenţie, de inechitatea procedurilor în privinţa despăgubirii pentru
profitul nerealizat rezultat din cultivarea terenului în litigiu şi a
despăgubirii pentru casa demolată care ar fi existat pe acel teren. El a
considerat că Judecătoria Suceava, respingând printr-o hotărâre definitivă, la
data de 15 mai 2001, o nouă acţiune prin care a solicitat obligarea comisiei
locale să execute Hotărârea din 13 martie 1995, i-a încălcat dreptul la un
proces echitabil, aşa cum prevede art. 6 alin. 1 din Convenţie. In sfârşit, el
a considerat că rezultatul procedurilor judiciare referitoare la cererea sa de
despăgubire şi refuzul autorităţilor de a executa hotărârile definitive
pronunţate în favoarea sa i-au încălcat drepturile prevăzute de art. 13 şi 17
din Convenţie.
40. Curtea a examinat restul capetelor de cerere ale
reclamantului, aşa cum au fost ele formulate. Cu toate acestea, ţinând cont de
întregul material aflat la dispoziţia sa şi în măsura în care obiectul
plângerii intră în competenţa sa, Curtea consideră că nu poate sesiza nici o
încălcare a drepturilor şi libertăţilor stabilite în Convenţie sau în protocoalele
la aceasta. Rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă ca vădit
neîntemeiată, conform art. 35 alin. 3 şi 4 din Convenţie.
IV. Aplicarea art. 41 din
Convenţie
41. Art. 41 din
Convenţie prevede următoarele:
„In cazul în care Curtea declară
că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul
intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a
consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul,
o reparaţie echitabilă."
A. Prejudiciul
42. Reclamantul a solicitat executarea hotărârilor
definitive pronunţate în favoarea sa. In plus, el a cerut 60.000 euro drept
daune materiale pentru demolarea unei case (a se vedea paragraful 39 de mai
sus) şi 15.000 euro pentru valoarea recoltelor pe care le-ar fi putut obţine
prin cultivarea terenului pe care autorităţile nu i l-au restituit. Mai mult,
el a cerut 100.000 euro drept daune morale pentru faptul că Ie-a fost
imposibil, lui şi mamei lui, să folosească terenul în urma evacuării din casă
şi de pe teren. Ulterior, reclamantul a mărit suma solicitată la 300.000 euro,
considerând că această sumă este mai potrivită pentru suferinţa pe care au
îndurat-o de la data exproprierii până în prezent.
43. Guvernul a afirmat că reclamantului nu i se pot
acorda nici un fel de daune materiale sau morale pentru casa demolată, având în
vedere că nu are legătură cu neexecutarea hotărârilor definitive prin care s-a
dispus restituirea terenurilor reclamantului. Prin urmare, Guvernul a considerat
despăgubirile cerute, în valoare de 60.000 euro şi 100.000 euro, ca fiind
nejustificate.
44. De asemenea, Guvernul a afirmat că, după părerea
sa, Curtea nu s-a pronunţat în favoarea acordării unor despăgubiri pentru lipsa
de folosinţă, drept care cererea privind acordarea sumei de 15.000 euro ar
trebui, de asemenea, respinsă. Guvernul a citat Cauza Papamichaiopoulos şi
alţii împotriva Greciei [Hotărârea din 30 octombrie 1995 (fostul art. 50),
seria A nr. 330-B, p. 60-61, §§ 38-39], si Anghelescu
împotriva României (nr. 29.411/95, §§ 75-77, 9
aprilie 2002).
45. In măsura în care reclamantul a solicitat punerea
în executare a hotărârilor definitive pronunţate în favoarea sa, Curtea
reiterează că hotărârea prin care constată o încălcare a Convenţiei sau a
protocoalelor la aceasta impune statului pârât obligaţia legală nu numai de a
plăti celor interesaţi sumele acordate cu titlu de reparaţie echitabilă, ci şi
de a stabili măsurile generale şi/sau individuale, dacă este cazul, sub
supravegherea Comitetului de Miniştri, ce trebuie adoptate în ordinea juridică
internă pentru a pune capăt încălcării constatate de Curte şi pentru a asigura
toate remediile adecvate astfel încât să restabilească, pe cât posibil,
situaţia existentă anterior încălcării (a se vedea Ilascu si alţii împotriva Moldovei si Rusiei [MC], nr. 48.787/99, § 487, 8 iulie 2004, si Scozzari si Giunta
împotriva Italiei [MC], nr. 39.221/98 şi
41.963/98, §§ 249-250, ECHR 2000-VIII). In cauza de faţă se va adopta o
abordare similară.
46. In ceea ce priveşte
despăgubirea cerută de reclamant, Curtea reiterează faptul că a constatat
încălcarea art. 6 alin. 1 din
Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie datorită neexecutării
hotărârilor definitive prin care autorităţile au fost obligate să restituie
reclamantului anumite suprafeţe de teren. Prin urmare, nu pot fi luate în
considerare decât daunele materiale şi morale ce au o legătură cauzală cu
această încălcare.
47. Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi
suferit un prejudiciu material din cauza faptului că hotărârile din 13 martie
1995 şi 25 ianuarie 1996 nu au fost executate până în prezent, precum şi stres
şi frustrare ca urmare a neexecutării acestora, cu atât mai mult cu cât are o
vârstă înaintată.
48. Statuând în echitate,
conform dispoziţiilor art. 41 din Convenţie, Curtea acordă reclamantului suma
de 5.000 euro cu titlu de daune materiale şi morale.
B. Cheltuieli de judecată
49. Reclamantul a solicitat, de asemenea, suma de
10.000 euro cu titlu de cheltuieli de judecată
suportate în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii.
50. Guvernul a fost de acord să restituie acele
cheltuieli de judecată pe care reclamantul le poate dovedi ca efectiv
suportate.
51. Conform art. 60 alin. 2 din Regulamentul Curţii, reclamantul
trebuie să transmită pretenţiile sale, cuantificate şi însoţite de documentele
doveditoare aferente, fără de care Camera poate respinge cererea în tot sau în
parte.
52. Deoarece reclamantul nu a transmis aceste
informaţii, Curtea decide să nu acorde nici o sumă cu titlu de cheltuieli de
judecată (a se vedea Amihalachioie împotriva
Moldovei, nr. 60.115/00, § 48, 20 aprilie 2004).
C. Dobânda moratorie
53. Curtea consideră potrivit ca dobânda moratorie să
se bazeze pe rata marginală de împrumut a Băncii Centrale Europene, la care să
se adauge trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
IN UNANIMITATE:
1. declară capetele de cerere formulate în temeiul
art. 6 alin. 1 din Convenţie şi al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie,
referitoare la neexecutarea hotărârilor definitive pronunţate în favoarea
reclamantului, ca admisibile, iar restul cererii ca inadmisibilă;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 alin. 1 din
Convenţie;
3. hotărăşte că a fost încălcat art. 1 din Protocolul
nr. 1 la Convenţie;
4. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului,
în termen de 3 luni de la data la care această hotărâre rămâne definitivă,
conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, suma de 5.000 (cinci mii) euro cu titlu
de daune materiale şi morale, ce va fi convertită în moneda naţională a
statului pârât la rata de schimb valabilă la data plăţii, plus orice impozit ce
ar putea fi datorat;
b) că de la expirarea celor 3 luni menţionate mai sus
şi până la data plăţii, la suma de mai sus se va plăti o dobândă simplă, la o
rată egală cu rata marginală de împrumut a Băncii Centrale Europene din
perioada de întârziere plus trei puncte procentuale;
5. respinge restul capetelor de cerere ale
reclamantului pentru satisfacţie echitabilă.
Redactată în limba engleză şi
comunicată în scris la data de 9 noiembrie 2004, conform art. 77 alin. 2 şi 3
din Regulamentul Curţii.
J.-P.
Costa,
T.L. Early,
preşedinte grefier
adjunct