HOTARARE Nr. 0
din 7 octombrie 2008
în Cauza Barb împotriva
Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 304 din 8 mai 2009
(Cererea nr. 5.945/03)
In Cauza Barb împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia),
statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte,
Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta
Ziemele, Ann Power, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 16
septembrie 2008,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o
cerere (nr. 5.945/03) îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al
acestui stat, domnul Ioan Barb (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 21 martie 2001,
în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamantul, căruia i-a fost
admisă acordarea asistenţei judiciare din oficiu, este reprezentat de doamna
Diana-Olivia Călinescu, avocat în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul
său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul, ziarist de
profesie, invocă o încălcare a dreptului său la libertatea de exprimare ca
urmare a condamnării sale penale pentru un articol publicat.
4. La 7 noiembrie 2005,
preşedintele Secţiei a treia a decis să comunice cererea Guvernului. Astfel cum
permite art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a decis să se analizeze în acelaşi
timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele
cauzei
5. Reclamantul s-a
născut în anul 1960 şi locuieşte în Călan.
A. Originea cauzei
6. La data de 25
noiembrie 1999, reclamantul, ziarist de profesie, a publicat într-un ziar
naţional un articol intitulat „O familie hunedoreană dă o ţeapă de 300.000.000
lei", cu subtitlul „Preşedintele Forumului German, P.D., a promis, fără
bază legală, 700 de locuri de muncă în Germania; 700 de persoane au fost
păcălite până acum".
7. In acest articol, reclamantul
arăta că P.D. promisese locuri de muncă în Germania, dar că, potrivit
Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale, acesta nu avea
„(...) nicio bază legală pentru a recruta forţă de
muncă pentru Germania. Oamenii cărora Ie-a promis slujbe nu vor putea pleca
niciodată dacă nu sunt selectaţi de partea germană (...)
(...) pentru a fi valabil în Germania, un contrat de
muncă trebuie să aibă ştampila MMPS [Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale
din România], precum şi pe cea a Centralei de Mediere [din Bonn]. (...) Aşadar,
cursanţii săi au aruncat banii pe fereastră şi s-au ales doar cu promisiuni
imposibil de onorat. Poate că P.D. aşteaptă ca Parlamentul să voteze proiectul de lege privind
protecţia cetăţenilor români care lucrează în străinătate. Proiectul a fost
finalizat (...), dar se pare că nu figurează printre priorităţile
parlamentarilor noştri.
Deocamdată, s-a constatat că P.D. nu îndeplineşte
condiţiile cerute de lege pentru susţinerea cursurilor, el neavând nici măcar
atestat de predare a limbii germane. Din nefericire, nu a încălcat nicio lege
scrisă, ci doar a exploatat credibilitatea sa şi disperarea celor care doreau
să muncească, deci nu va putea fi tras la răspundere."
8. Reclamantul a mai arătat că
P.D. informase circa 700 de persoane interesate că trebuie să urmeze un curs de
limba germană şi de pregătire profesională. P.D. şi soţia sa asigurau cursuri
de limba germană cu plată şi, prin intermediul societăţii sale, P.D. organiza
cursurile de pregătire profesională. Reclamantul estima că P.D. încasase astfel
aproximativ 300.000.000 de lei româneşti (ROL) ca urmare a acestor cursuri.
B. Cercetarea penală
împotriva lui P.D.
9. La 28 ianuarie 2000,
poliţia a efectuat o anchetă cu privire la cursurile de limbă [germană] şi de
pregătire profesională organizate de P.D. Astfel, ancheta stabilise că P.D. ar
fi promis unui număr de 71 de persoane care au participat la cursurile de limbă
şi de pregătire profesională că va interveni pe lângă funcţionarii Ministerului
Muncii şi Protecţiei Sociale, în schimbul unei contribuţii de 50 mărci germane
(DEM) de persoană, în scopul de a obţine în cel mai scurt timp ştampila
ministerului pe contractele lor de muncă în Germania. Anchetatorii estimau că
faptele de mai sus puteau constitui infracţiunea de trafic de influenţă şi,
prin urmare, au trimis dosarul la parchet.
10. La 20 aprilie 2000, poliţia
a trimis un nou dosar la parchet, care cuprindea o anchetă pentru fapte
similare pretins a fi fost comise de către P.D.
11. La 21 iulie 2000, parchetul
a emis o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale, considerând că faptele
comise nu constituiau infracţiunea de trafic de influenţă. Totuşi, s-a
considerat că ancheta trebuia continuată pentru a se stabili dacă faptele
respective puteau constitui infracţiunea de înşelăciune şi a trimis dosarul la
poliţie.
12. La 12 ianuarie 2001, poliţia a finalizat ancheta şi
a propus parchetului pronunţarea unei soluţii de neîncepere a urmăririi penale
pentru infracţiunea de înşelăciune.
13. Prin Rezoluţia din 7 martie
2001, parchetul de pe lângă Judecătoria Deva a confirmat propunerea organelor
de poliţie.
C. Condamnarea penală
a reclamantului pentru insultă
14. Prin Sentinţa din 14 iulie
2000, Judecătoria Deva l-a declarat pe reclamant vinovat de săvârşirea
infracţiunilor de insultă şi de calomnie şi l-a condamnat la o amendă penală de
10.000.000 ROL, cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, şi la plata
de daune-interese reprezentând repararea prejudiciului moral în cuantum de
75.000.000 ROL. Instanţa a arătat că reclamantul publicase articolul menţionat
mai sus, în care afirma că P.D. păcălise 700 de persoane, promiţându-le că vor
avea contracte de muncă în Germania. De asemenea, s-a apreciat că P.D. a fost
de bună-credinţă când a organizat cursurile cu acordul organelor administrative
de specialitate şi în baza consimţământului participanţilor. Instanţa a
concluzionat că reclamantul a comis infracţiunile de insultă şi de calomnie
împotriva lui P.D.
15. Prin Decizia din 26
septembrie 2000, tribunalul a admis parţial recursul reclamantului: a casat
parţial sentinţa, l-a achitat pe reclamant pentru infracţiunea de calomnie,
însă a confirmat condamnarea sa la plata unei amenzi penale, redusă la 500.000
ROL, fără suspendare, pentru săvârşirea infracţiunii de insultă. Tribunalul a
respins cererile lui P.D. formulate pe latură civilă.
16. Tribunalul a reţinut următoarele:
„In articol, [reclamantul] a
arătat că partea civilă P.D., în calitatea sa de preşedinte al Forumului
German, a luat legătura cu diferite instituţii din ţară şi din Germania şi
societăţi comerciale care se ocupă cu plasarea forţei de muncă în vederea
angajării românilor la lucru în Germania.
In acest sens, fiind necesară
cunoaşterea limbii germane, acesta a deschis (...) cursuri de iniţiere în
această limbă [germană], percepând taxe (...), iar valuta [DEM] a fost dată de
cursanţi, fără însă a le fi fost solicitată de [P. D.].
(...) [P. D.] a luat legătura cu reprezentanţi din
Germania pentru a facilita ocuparea de către români a unor locuri de muncă în
străinătate, însă n-a avut bază legislativă necesară (...), sperând că până la
terminarea cursurilor situaţia se va rezolva. Rezultă deci că [P. D.] a
acţionat cu bună-credinţă.
In articol sunt inserate două capitole, unul intitulat
„700 de persoane au fost păcălite până acum", în care [reclamantul] a
făcut un calcul din care rezultă că [P. D.] a beneficiat de pe urma acestora de
circa 300.000.000 lei [ROL], în realitate fiind doar 244 de cursanţi.
Titlul şi conţinutul articolului (...), coroborate cu
celelalte probe existente în dosarul de fond sau depuse în recurs, constituie
infracţiunea de insultă (...).
Pentru existenţa infracţiunii de calomnie, este
necesară afirmarea sau imputarea în public, trebuie să se facă cu privire la o
faptă determinată şi privind o anumită persoană. Or, din actele dosarului
reiese că tocmai fapta determinată şi persoana anume lipsesc, fiind vorba de o
„familie hunedoreană". In această situaţie, faptele [reclamantului] (...)
întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de insultă, prevăzută de
articolul 205 din Codul Penal, text de lege în baza căruia va rămâne
condamnat."
17. Condamnarea reclamantului
pentru infracţiunea de insultă a fost înscrisă în cazierul judiciar.
18. La 6 martie 2001, reclamantul a plătit amenda
penală.
II. Dreptul intern pertinent
19. Articolele relevante din
Codul penal erau astfel redactate la data evenimentelor din cauza de faţă:
ARTICOLUL 205
„Atingerea adusă onoarei ori reputaţiei unei persoane
prin cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte mijloace, ori prin expunerea la
batjocură, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 2 ani sau cu amendă
(...)"
Acest articol a fost modificat prin Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 58/2002, în sensul că insulta nu mai este pedepsită
decât cu amendă. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului a fost publicată la data de
27 mai 2002 în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 351.
ARTICOLUL 206
„Afirmarea ori imputarea în public, prin orice
mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi
adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau
disciplinară ori dispreţului public, se pedepseşte cu închisoare de la 2 luni
la 2 ani sau cu amendă."
ARTICOLUL 207
„Proba verităţii celor afirmate sau imputate este
admisibilă, dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârşită pentru apărarea unui
interes legitim. Fapta cu privire la care s-a făcut proba verităţii nu constituie
infracţiunea de insultă sau calomnie."
20. Articolele relevante din Codul civil prevăd
următoarele:
ARTICOLUL 998
„Orice faptă a omului, care
cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat,
a-l repara."
ARTICOLUL 999
„Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a
cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau
imprudenţa sa."
ÎN DREPT
1. Asupra pretinsei
încălcări a art. 10 din Convenţie
21. Reclamantul se
plânge de faptul că, prin condamnarea sa la plata unei amenzi penale pentru
insultă, i-a încălcat în mod nejustificat libertatea de exprimare, garantată de
art. 10 din Convenţie, care prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de
exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi
sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi
fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică Statele să
supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui
regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor
libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor
formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care
constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea
naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi
prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor
altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a
garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti."
A. Asupra
admisibilităţii
22. Curtea constată că
cererea nu este vădit neîntemeiată în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Pe de
altă parte, Curtea observă că nu este incident niciun alt motiv de
inadmisibilitate. Prin urmare, cererea trebuie declarată admisibilă.
B. Asupra fondului
1. Argumentele
părţilor
23. Guvernul nu contestă că
această condamnare a reclamantului constituie o ingerinţă, însă consideră că
aceasta era prevăzută de lege, urmărea scopul legitim al protecţiei reputaţiei
altora şi era necesară într-o societate democratică. Cu privire la acest ultim
aspect, evidenţiază că reclamantul a făcut afirmaţii grave împotriva unui
simplu particular care beneficiază, conform jurisprudenţei Curţii, de o
protecţie mai mare a vieţii sale private.
24. In plus, Guvernul consideră că afirmaţiile
reclamantului nu aveau o bază factuală suficientă şi că partea interesată nu a
acţionat cu bună-credinţă. Pe de altă parte, atrage atenţia asupra faptului că
cercetarea penală pornită împotriva lui PD. se referea
la fapte diferite de cele din articolul litigios.
25. în fine, acesta consideră că, folosind cuvinte
precum „jaf şi „a păcălit" cu privire la P.D., reclamantul a depăşit doza
de exagerare permisă, dând dovadă de o lipsă de etică profesională.
26. în ceea ce îl priveşte pe reclamant, acesta
obiectează că ingerinţa pe care a suferit-o era prevăzută de lege în sensul
jurisprudenţei constante a Curţii, în măsura în care instanţele interne nu au
explicat prin ce anume faptele comise, analizate în lumina comportamentului
său, constituiau infracţiunile pentru care a fost condamnat.
27. In opinia sa, PD. era o
persoană publică: era preşedintele secţiei locale a unui partid politic
reprezentat atât în Parlament, cât şi în instituţiile locale şi era cunoscut şi
pe plan local în calitatea sa de pastor. Aşadar, limitele acceptabile ale unei
critici care îl vizează pe PD. trebuie să fie mai largi, incluzând şi o anumită
doză de exagerare.
28. De asemenea, reclamantul
susţine că a făcut cercetări amănunţite asupra subiectului înainte de
publicarea articolului şi că a fost de bună-credinţă, cuvintele sale
înscriindu-se în etica profesională care se impune unui ziarist.
29. In fine, reclamantul argumentează că o amendă
similară cu a sa a fost considerată de Curte ca fiind severă în Cauza Sabou
şi Pîrcălab împotriva României, nr. 46.572/99, §§ 17 şi 42, 28 septembrie
2004.
2. Aprecierea Curţii
30. Curtea doreşte să reamintească principiile
fundamentale care se desprind din jurisprudenţa sa cu privire la libertatea de exprimare (vezi, printre multe altele, Sabou şi Pîrcălab, menţionată mai sus,
§§ 33-36; Cumpănă şi Mazăre împotriva României [MC],
nr. 33.348/96, §§ 88-91, 93, 98-99 CEDO 2004-XI; Nikula împotriva Finlandei,
nr. 31.611/96, §§ 44^6, CEDO 2002-II; Boldea împotriva României, nr. 19.997/02, §§ 44-47, 54-55, CEDO 2007-... (extrase); şi Guja împotriva Moldovei [MC], nr.
14.277/04, § 69-78, CEDO 2008-...).
31. In speţă, Curtea constată în primul rând că
existenţa unei ingerinţe în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare nu
face obiectul unei controverse între părţi. In continuare, reaminteşte că a
constatat deja că textele pe care s-au întemeiat instanţele interne constituie
o „lege" în sensul jurisprudenţei Curţii (Sabou şi Pîrcălab, citată anterior, § 37) şi constată că
aceasta urmărea un scop legitim, şi anume protecţia reputaţiei altor persoane.
32. In ceea ce priveşte proporţionalitatea ingerinţei,
Curtea observă că instanţele interne I-au condamnat pe reclamant pe latură
penală, apreciind că, prin intermediul articolului său, a adus atingere onoarei
lui PD. Prin urmare, rămâne de analizat dacă motivele invocate de autorităţile
naţionale pentru a justifica condamnarea erau pertinente şi suficiente (Boldea, citată anterior, §§ 53-54).
33. Curtea constată că
articolul litigios aborda subiecte de interes general şi deosebit de actuale
pentru societatea românească, şi anume şomajul, posibilităţile de a găsi un loc
de muncă în străinătate şi pretinsa corupţie din administraţie. Aceasta mai
observă că afirmaţiile reclamantului nu se refereau la aspecte din viaţa
privată a lui P.D., ci la acţiunile sale în domeniile menţionate mai sus (Sabou
şi Pîrcălab, §§ 38-39; şi Nikula, § 51, hotărâri menţionate mai sus). Pe de altă parte, constată că
activităţile lui PD. criticate de reclamant şi care au dus la condamnarea sa
vizează strict aceste subiecte de interes general.
34. In plus, indiferent că afirmaţiile reclamantului reprezintă
imputări ale unor fapte sau judecăţi de valoare, faptele relatate de reclamant
nu erau lipsite de bază factuală suficientă, lăsând la o parte greşeala privind
numărul participanţilor la cursurile organizate de PD. (Boldea, citată anterior, §§ 54-55).
Or, această eroare în sine nu poate duce la concluzia că reclamantul a acţionat
cu rea-credinţă. In plus, instanţele interne nu au reţinut niciodată
reaua-credinţă a reclamantului în această privinţă. Pe de altă parte, Curtea
observă că instanţele nu au analizat elementele subiective ale infracţiunilor
imputate reclamantului; concret, acestea nu au explicat de ce acţiunile
reclamantului constituiau una sau ambele infracţiuni menţionate, mulţumindu-se
să stabilească faptele şi să tragă direct concluzia vinovăţiei sale.
35. Curtea mai constată că termenii folosiţi de
reclamant în articolul său nu au fost consideraţi de partea lezată sau de
instanţele interne ca vădit ofensatori (Mamere împotriva Franţei, nr. 12.697/03, § 25, CEDO 2006-...).
36. Pentru aceste motive,
Curtea apreciază că atitudinea reclamantului analizată global demonstrează că a
acţionat cu bună-credinţă şi că afirmaţiile sale se înscriu în doza de
exagerare şi de provocare acceptabilă (vezi Prager şi Oberschlick împotriva
Austriei, Hotărârea din 26 aprilie 1995, seria A nr. 313, p. 19, § 38; şi, per a contrarie, Cumpănă şi Mazăre, citată anterior, § 104; Stângu şi Scutelnicu împotriva României,
Hotărârea din 31 ianuarie 2006, nr. 53.899/00, § 51; Ivanciuc împotriva României (dec), nr.
18.624/03, 8 septembrie 2005; şi Titei împotriva
României (dec), nr. 1.691/03, 23 mai 2006).'
37. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a
constata că soluţia de condamnare a reclamantului a fost disproporţionată faţă
de scopul legitim urmărit şi că autorităţile naţionale nu au oferit motive
pertinente şi suficiente pentru a o justifica. Prin urmare, ingerinţa suferită de reclamant nu poate fi
considerată „necesară într-o societate democratică", In consecinţă, a avut
loc încălcarea art. 10.
II. Asupra aplicării
art. 41 din Convenţie
38. Conform art. 41 din
Convenţie,
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a
Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi
contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei
încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie
echitabilă."
A. Prejudiciu
39. Din perspectiva art. 46 din
Convenţie, reclamantul solicită redeschiderea procesului său, achitarea sa şi
rectificarea cazierului său judiciar. Or, Curtea observă că aceste cereri se
referă la executarea acestei hotărâri, care intră în competenţa Comitetului de
Miniştri.
40. Reclamantul mai solicită,
din perspectiva art. 41, suma de 19,88 euro (EUR) cu titlu de daune materiale, reprezentând valoarea în euro a
amenzii penale, şi 5.000 EUR cu titlu de daune morale pe care Ie-a suferit.
41. In ceea ce priveşte
prejudiciul material, Guvernul nu contestă valoarea amenzii plătite de
reclamant şi consideră că o constatare a încălcării ar fi suficientă pentru a
acoperi prejudiciul moral.
42. Curtea apreciază oportun să
îi acorde reclamantului 19,88 EUR cu titlu de daune materiale şi 1.000 EUR cu
titlu de daune morale.
B. Cheltuieli de
judecată
43. Reclamantul mai solicită şi
suma de 2.631 EUR pentru cheltuielile angajate în faţa Curţii, reprezentând
onorarii de avocat, sumă care să fie plătită direct avocatului său. Au fost
depuse la dosar o copie a contractului de asistenţă încheiat de reclamant şi
apărătorul său, precum şi o prezentare detaliată a activităţii avocatului.
44. Guvernul nu se opune
acordării către reclamant a unei sume care să corespundă cu cheltuielile
necesare şi observă că avocatul a trimis pretenţiile reclamantului, făcând
trimitere la o altă cerere, şi că a fost nevoie ca Guvernul să verifice
documentele din cele două dosare pentru a deduce că observaţiile se refereau
într-adevăr la dosarul de faţă.
45. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu
poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care
li s-au stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil. In speţă,
ţinând cont de elementele aflate în posesia sa şi de criteriile menţionate mai
sus, Curtea îi alocă avocatului reclamantului, pentru procedura de la Strasbourg,
suma de 2.631 EUR, mai puţin 850 EUR care i-au fost deja plătiţi de Consiliul
Europei pentru asistenţa judiciară, adică în total 1.781 EUR.
C. Dobânzi moratorii
46. Curtea consideră potrivit
ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de
împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
In unanimitate,
CURTEA:
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăşte că a avut loc
încălcarea art. 10 din Convenţie;
3. hotărăşte:
a) ca statul pârât să îi plătească reclamantului, în
cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, conform
art. 44 § 2 din Convenţie:
(i) 19,88 EUR (nouăsprezece
euro şi optzeci şi opt cenţi), sumă care va fi convertită în moneda statului
pârât, pentru daunele
materiale, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit;
(ii) 1.000 EUR (una mie euro),
sumă care va fi convertită în moneda statului pârât, pentru daunele morale,
plus orice sumă care ar putea
fi datorată cu titlu de impozit;
b) ca statul pârât să îi plătească avocatului
reclamantului suma de 1.781 EUR (una mie şapte sute optzeci şi unu euro) pentru
cheltuieli de judecată;
c) ca, începând de la expirarea termenului menţionat
mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă
simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii
Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte
procentuale;
4. respinge cererea de
reparaţie echitabilă în rest.
Intocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris
la data de 7 octombrie 2008, pentru aplicarea art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier