HOTARARE Nr. 0
din 4 noiembrie 2008
în Cauza Gingis împotriva
Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 458 din 2 iulie 2009
(Cererea nr. 35.955/02)
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia),
statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte,
Elisabet Fura-Sandstrom, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Alvina
Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis Lopez Guerra, judecători, şi din Santiago Quesada,
grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 14
octombrie 2008,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr.
35.955/02) îndreptată împotriva României, prin care 2 cetăţeni ai acestui stat,
domnul Orhan Geauzar şi doamna Mariana Geauzar (reclamanţii), au sesizat
Curtea la data de 15 august 2002, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia). In
anul 1992, ei şi-au modificat numele în Rifat Orhan Gingis şi, respectiv,
Joanna Marianna Gingis.
2. Reclamanţii au fost reprezentaţi în faţa Curţii de
domnul Gheorghe Rusen, avocat în Buzău. Prin scrisoarea din data de 18 mai
2008, transmisă ulterior schimbului de observaţii între părţi, reclamanţii au
informat grefa că nu mai sunt reprezentaţi de domnul Gheorghe Rusen. Guvernul
român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu
Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La data de 25 ianuarie 2007, Curtea a hotărât să
comunice cererea Guvernului. Potrivit prevederilor art. 29 § 3 din Convenţie,
aceasta a hotărât, de asemenea, să se analizeze simultan admisibilitatea şi
temeinicia cauzei.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamanţii, soţ şi
soţie, s-au născut în anul 1948 şi, respectiv, în anul 1955, şi locuiesc în New
Jersey (Statele Unite).
5. Prin Decizia din 24 martie 1987 a consiliului
municipal, dată în temeiul Decretului nr. 223/1974, statul a naţionalizat
apartamentul nr. 25 care aparţinea reclamanţilor, cu motivarea că aceştia au
părăsit ţara pentru a-şi stabili reşedinţa în străinătate. Apartamentul era
situat în Constanţa, str. Mircea cel Bătrân nr. 172, bl. MD 14, sc. B, et. 3,
şi era compus din 3 camere şi dependinţe, având suprafaţa totală de 65,03 m2.
6. La data de 12 septembrie 1996, statul a vândut
apartamentul în cauză terţilor D.M. şi D.N., care locuiau acolo în calitate de
chiriaşi (cumpărătorii).
1. Acţiunea în revendicare
7. In anul 1998, reclamanţii au sesizat Judecătoria
Constanţa (judecătoria) cu o acţiune în revendicare îndreptată împotriva
cumpărătorilor şi a consiliului municipal.
8. Prin Sentinţa din data de 27 octombrie 1999,
instanţa a respins acţiunea, reţinând că statul avea un titlu asupra
apartamentului.
9. Prin Decizia din data de 22 martie 2000,
Tribunalul Constanţa (tribunalul) a admis apelul reclamanţilor şi a
admis acţiunea, statuând că preluarea apartamentului de către stat nu a fost
conformă cu legea, în măsura în care decizia de naţionalizare nu Ie-a fost
comunicată reclamanţilor.
10. Cumpărătorii au formulat recurs în faţa Curţii de
Apel Constanţa (curtea de apel).
11. Prin Decizia definitivă din data de 8 noiembrie
2000, curtea de apel a admis recursul şi a respins acţiunea, statuând că titlul
statului asupra apartamentului în cauză era valabil, dat fiind faptul că din
probele administrate reieşea că reclamanţii luaseră cunoştinţă de decizia
menţionată mai sus.
2. Acţiunea în revendicare şi în anularea contractului
de vânzare-cumpărare
12. In cursul anului 2002, reclamanţii au învestit
tribunalul cu soluţionarea unei acţiuni în revendicare şi în anularea
contractului de vânzare-cumpărare îndreptate împotriva cumpărătorilor şi a
primăriei.
13. La data de 14 ianuarie 2003, tribunalul a constatat
că nu era competent să se pronunţe asupra acţiunii în anularea contractului şi,
prin urmare, şi-a declinat competenţa în favoarea judecătoriei. La data de 11
martie 2003, tribunalul a decis suspendarea judecării acţiunii în revendicarea
apartamentului până la soluţionarea definitivă a acţiunii în anularea
contractului. Din documentele depuse la dosar nu reiese dacă analiza cauzei a
fost reluată până astăzi.
14. Prin sentinţa din data de 21 iunie 2004,
judecătoria a respins acţiunea, statuând că naţionalizarea apartamentului a
fost ilegală, reţinând însă buna-credinţă a cumpărătorilor. In ceea ce priveşte
caracterul ilegal al naţionalizării, instanţa a statuat astfel:
„Faptul că în considerentele Deciziei civile nr. 1.550/2000
(din 8 noiembrie 2000) a Curţii de Apel Constanţa s-a reţinut valabilitatea
deciziei de preluare a imobilului litigios în proprietatea statului nu
împiedică reexaminarea titlului statului. In procesul iniţial, acest titlu a
fost cercetat, în cadrul unei acţiuni în revendicare pe cale incidentală, iar
posibilitatea cercetării în acelaşi mod a valabilităţii titlului statului în
prezenta cauză este dincolo de orice îndoială (...), care a prevăzut în mod
expres criteriile în raport de care bunurile dobândite de stat în perioada
1945-1989 au ca fundament un titlu valabil de proprietate, şi anume:
respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte
şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
Decretul nr. 223/1974, în baza căruia a fost emisă
decizia de preluare a imobilului ce a aparţinut reclamanţilor, era inadmisibil
contrar legii supreme - Constituţia din 1965 (...).
Pentru toate aceste considerente, se reţine că statul
nu are un titlu valabil asupra imobilului în cauză, măsura de preluare în baza
Decretului nr. 223/1974 având în mod vădit caracter abuziv."
15. Sentinţa a fost confirmată prin deciziile din 21
decembrie 2004 şi 21 decembrie 2005 ale Curţii de Apel Constanţa, care a
respins apelul şi recursul reclamanţilor.
3. Cererea în restituirea apartamentului în temeiul
Legii nr. 10/2001
16. In anul 2001, reclamanţii au solicitat primăriei
restituirea apartamentul în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic
al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie
1989.
17. La data de 9 martie 2007, primăria a informat
Guvernul că notificarea reclamanţilor nu a fost încă analizată, întrucât
aceştia nu au depus anumite documente la dosar, şi că aceasta le-a trimis în
aceeaşi zi o adresă reclamanţilor pentru a le solicita.
18. Prin adresa din data de 20 aprilie 2007, primăria
a informat Guvernul că a solicitat informaţii din partea autorităţilor despre
apartamentul în cauză.
II. Dreptul şi practica internă pertinente
19. Prevederile legale
şi jurisprudenţa internă relevante sunt descrise în cauzele Brumărescu
împotriva României ([MC], nr. 28.342/95, §§ 31-44, CEDO 1999-VII), Străin
şi alţii împotriva României (nr. 57.001/00, §§ 19-27, CEDO 2005-VII), Păduraru
împotriva României (nr. 63.252/00, §§ 23-53, 1 decembrie 2005) şi Tudor
împotriva României (nr. 29.035/05, §§ 15-20, 17 ianuarie 2008).
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din
Protocolul nr. 1 la Convenţie
20. Reclamanţii susţin
că au suferit o încălcare a dreptului lor de proprietate asupra apartamentului
în litigiu din cauza vânzării acestuia către chiriaşi şi a refuzului
instanţelor naţionale de a anula contractul de vânzare-cumpărare. Ei consideră
că statul nu putea vinde bunul, deoarece naţionalizarea acestuia a fost
ilegală. Ei invocă art.1 din Protocolul nr. 1, care prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la
respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât
pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de
principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului
statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa
folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata
impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."
A. Asupra admisibilităţii
21. Guvernul ridică mai
multe excepţii de inadmisibilitate.
22. Astfel, el invocă nerespectarea termenului de 6
luni în ceea ce priveşte prima acţiune în revendicare.
23. De asemenea, Guvernul invocă şi excepţia de
inadmisibilitate a unei eventuale cereri întemeiate pe a doua acţiune în
revendicare, considerând că reclamanţii nu au sesizat Curtea cu o astfel de
cerere, ci doar au informat-o despre existenţa procedurii respective.
24. Tot referitor la cea de-a doua procedură, el
susţine că cererea este prematură, în măsura în care procedura nu era
soluţionată definitiv la nivel naţional în momentul sesizării Curţii, în
condiţiile în care aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de
atac interne. In plus, reclamanţii nu au solicitat reluarea examinării acţiunii
în revendicare după soluţionarea definitivă a acţiunii în anularea
contractului. Rezultă că procedura în discuţie este încă pendinte.
25. In continuare, Guvernul invocă excepţia
incompatibilităţii ratione materiae, estimând că, în absenţa
recunoaşterii dreptului lor de proprietate printr-o hotărâre judecătorească
definitivă, reclamanţii nu dispuneau de un „bun" în sensul art. 1 din
Protocolul nr. 1. In acest sens, el arată că, în cadrul primei proceduri,
acţiunea reclamanţilor a fost respinsă cu motivarea că naţionalizarea a fost
conformă cu legea. In opinia Guvernului, faptul că instanţele naţionale au
reţinut, în cea de-a doua procedură şi în considerentele hotărârilor lor,
caracterul ilegal al naţionalizării nu este suficient pentru a le oferi
reclamanţilor o speranţă legitimă cu privire la restituirea bunului respectiv,
deoarece, în dreptul român, numai dispozitivul unei hotărâri judecătoreşti
beneficiază de autoritate de lucru judecat.
26. Reclamanţii contestă argumentele Guvernului. Ei
consideră că au epuizat căile de atac interne şi precizează că dreptul lor de
proprietate asupra apartamentului în litigiu nu a fost niciodată anulat. In
ceea ce priveşte acţiunea în revendicare introdusă de reclamanţi, a cărei
examinare a fost suspendată în aşteptarea soluţionării acţiunii în anularea
contractului, ei consideră că acţiunea respectivă a rămas fără obiect, având în
vedere concluziile instanţelor.
27. In ceea ce priveşte excepţia întemeiată pe
nerespectarea termenului de 6 luni invocată în legătură cu prima procedură,
Curtea observă că cererea a fost comunicată Guvernului, sub aspectul art. 1 din
Protocolul nr. 1, numai în legătură cu cea de-a doua procedură, şi anume
acţiunea în revendicare şi în anularea contractului de vânzare-cumpărare,
astfel cum a fost soluţionată prin Decizia din data de 21 decembrie 2005 a
Curţii de Apel Constanţa. Prin urmare, Curtea consideră că nu este necesar să
se pronunţe asupra excepţiei Guvernului.
28. In ceea ce priveşte excepţia de inadmisibilitate pe
care Guvernul o întemeiază pe faptul că reclamanţii nu au formulat nicio cerere
în legătură cu cea de-a doua procedură, Curtea observă că părţile interesate au
învederat încălcarea dreptului lor de proprietate din cauza vânzării
apartamentului lor şi a refuzului instanţelor naţionale de a anula contractul
de vânzare-cumpărare. Prin urmare, această excepţie trebuie respinsă.
29. Referitor la excepţia caracterului prematur al
cererii, în partea referitoare la cea de-a doua procedură, Curtea achiesează la
opinia Guvernului potrivit căreia această procedură nu era încă soluţionată la
nivel naţional în momentul în care ea a fost sesizată. Ţinând cont totuşi de
faptul că procedura respectivă a fost soluţionată definitiv prin Decizia din
data de 21 decembrie 2005 a Curţii de Apel Constanţa, Curtea respinge excepţia
Guvernului. In plus, ea apreciază că, în speţă, faptul că reclamanţii nu au
solicitat reluarea examinării acţiunii în revendicare după soluţionarea
definitivă a acţiunii în anularea contractului de vânzare-cumpărare nu este
decisiv.
30. In ceea ce priveşte excepţia de incompatibilitate ratione
materiae, Curtea consideră că aceasta este strâns legată de fondul
capătului de cerere pe care reclamanţii îl întemeiază pe art. 1 din Protocolul
nr. 1, astfel încât ea trebuie conexată cu fondul. De altfel, Curtea constată
că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din
Convenţie şi că nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate.
Aşadar, trebuie declarat admisibil.
B. Asupra fondului
31. Guvernul acordă o
importanţă deosebită prevederilor Legii nr. 10/2001, astfel cum au fost
modificate prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi
justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, al căror obiectiv este accelerarea
procedurii de restituire a bunurilor naţionalizate şi, în situaţiile în care o
astfel de restituire se dovedeşte a fi imposibilă, acordarea unei despăgubiri
constând în acţiuni la un organism de plasare a valorilor mobiliare,
„Proprietatea", organizat sub forma unei societăţi pe acţiuni. In opinia
Guvernului, reparaţia prevăzută de legislaţia română corespunde exigenţelor jurisprudenţei
Curţii.
32. Reclamanţii insistă asupra faptului că apartamentul
lor a fost naţionalizat abuziv şi apoi vândut chiriaşilor, care au fost de
rea-credinţă. De aceea, ei consideră că instanţele naţionale au refuzat pe
nedrept să anuleze contractul de vânzare-cumpărare. Referitor la notificarea
vizând restituirea bunului în temeiul Legii nr. 10/2001, ei susţin că primăria
a amânat analizarea acestei cereri de o manieră excesivă.
33. Curtea arată că Judecătoria Constanţa a stabilit
caracterul ilegal al naţionalizării bunului prin Sentinţa sa din 21 iunie 2004.
Prin urmare, ea apreciază că această constatare a ilegalităţii care, de altfel,
nu a fost infirmată de o instanţă superioară are ca efect recunoaşterea, în mod
indirect şi cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate al reclamanţilor
asupra bunului în cauză. In plus, Curtea constată că acest drept nu era
revocabil şi că nu a fost nici contestat, nici infirmat până astăzi (vezi,
printre multe altele, Străin şi alţii menţionată mai sus, § 38; Sebastian
Taub împotriva României, nr. 58.612/00, § 37, 12 octombrie 2006; Gabriel
împotriva României, nr. 35.951/02, §§ 25-26, 8 martie 2007; Aldea
împotriva României, n r. 36.992/03, § 24, 24 ianuarie 2008). Având în
vedere cele de mai sus, Curtea apreciază că argumentul Guvernului conform
căruia ilegalitatea naţionalizării nu a fost reţinută în dispozitivul
sentinţei, ci în motivele sale, nu poate determina o abordare diferită în
speţă.
34. Prin urmare, Curtea apreciază că reclamanţii aveau
un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
35. Ea reaminteşte că a examinat în mai multe rânduri
cauze care ridicau probleme similare cu cele ale speţei de faţă şi că a
constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (vezi, printre
altele, Porteanu împotriva României, nr. 4.596/03, §§ 32-35, 16
februarie 2006). Curtea reafirmă în special că, în contextul legislativ român
care reglementează acţiunile în revendicare imobiliară şi restituirea bunurilor
naţionalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a bunului altuia
către terţi de bună-credinţă, chiar dacă aceasta a fost anterioară confirmării
în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, reprezintă o
privare de bunuri (Porteanu, menţionată mai sus, § 32). O astfel de
privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirilor, este contrară art. 1 din
Protocolul nr. 1 (Străin, menţionată mai sus, §§ 39, 43 şi 59). In plus,
nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005 care o modifică nu iau în
considerare prejudiciul suferit din cauza absenţei îndelungate a acordării
despăgubirilor, de către persoane care, la fel ca reclamanţii, au fost lipsite
de bunurile lor (Porteanu, menţionată mai sus, § 34).
36. După ce a analizat toate elementele ce i-au fost
supuse atenţiei, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt sau
argument care să poată conduce la o concluzie diferită în cazul de faţă.
37. Ţinând cont de jurisprudenţa sa în materie, Curtea
apreciază că, în speţă, zădărnicirea dreptului de proprietate al reclamanţilor
asupra bunului lor, asociată cu o lipsă totală de despăgubire, i-a făcut pe
aceştia să suporte o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu
dreptul la respectarea bunului lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
38. Prin urmare, Curtea respinge excepţia Guvernului
şi constată că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.
II. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 § 1 din
Convenţie
39. Sub aspectul art.
6 § 1 din Convenţie, reclamanţii se plâng de procedurile judiciare desfăşurate
la nivel naţional, considerându-le inechitabile. In această privinţă, ei
consideră că instanţele naţionale nu au apreciat corect probele administrate şi
că nu au dat dovadă de imparţialitate.
40. Ţinând cont de toate elementele aflate în posesia
sa şi în măsura în care este competentă să fie sesizată cu pretenţiile
formulate, Curtea nu a reţinut nicio încălcare a drepturilor garantate de art.
6 § 1 din Convenţie.
41. Rezultă că acest capăt de cerere trebuie respins ca
vădit neîntemeiat, în conformitate cu prevederile art. 35 §§ 3 şi 4 din
Convenţie.
III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
42. Conform art. 41 din
Convenţie,
„In cazul în care Curtea declară că a avut loc o
încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al
înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a
consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul,
o reparaţie echitabilă."
A. Prejudiciu
43. Reclamanţii
solicită, cu titlu de daune materiale, restituirea apartamentului ori, dacă
acest lucru nu este posibil, suma de 100.000 EUR pentru valoarea de circulaţie
a bunului; în plus, ei solicită suma de 8.000 EUR pentru „contravaloarea lipsei
de folosinţă a bunului" din momentul introducerii primei acţiuni în
revendicare până în prezent.
44. Guvernul arată că reclamanţii nu au prezentat
niciun raport de expertiză asupra apartamentului. Acesta depune un raport de
expertiză din luna septembrie 2007, conform căruia valoarea apartamentului este
de 45.647 EUR.
45. In ceea ce priveşte suma solicitată pentru lipsa
de folosinţă a bunului, Guvernul invită Curtea să respingă această cerere.
46. De asemenea, acesta arată că părţile interesate nu
au solicitat nicio sumă cu titlu de daune morale. El consideră, prin urmare, că
nu ar trebui să li se acorde nicio sumă cu acest titlu.
47. Faţă de circumstanţele speţei, Curtea apreciază că
restituirea apartamentului nr. 25, situat în Constanţa, str. Mircea cel Bătrân
nr. 172, bl. MD 14, sc. B, et.3, i-ar repune pe reclamanţi, pe cât posibil,
într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerinţele art. 1
din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate.
48. Dacă statul pârât nu procedează la această
restituire în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei
hotărâri, Curtea hotărăşte ca Guvernul să le plătească părţilor interesate, cu
titlu de daune materiale, o sumă care să corespundă valorii actuale a bunului.
49. In speţă, în ceea ce priveşte stabilirea
cuantumului acestei sume, Curtea observă că Guvernul a prezentat un raport de
expertiză care permite stabilirea valorii apartamentului. Conform acestui
raport, această valoare este de 45.647 EUR. Deoarece reclamanţii nu au furnizat
niciun raport de expertiză, Curtea estimează valoarea de circulaţie actuală a
bunului la suma de 46.000 EUR.
50. In ceea ce priveşte suma solicitată pentru lipsa
de folosinţă a bunului, Curtea reaminteşte că ea nu poate specula asupra
posibilităţii unei închirieri a bunului în discuţie şi asupra profitabilităţii
acesteia (Buzatu împotriva României (reparaţie echitabilă), nr.
34.642/97, § 18, 27 ianuarie 2005) şi că ea a dispus restituirea bunului, cu
titlu de satisfacţie echitabilă în baza art. 41 din Convenţie. Prin urmare, ea
respinge această cerere.
51. Curtea observă alături de Guvern că reclamanţii nu
au solicitat nicio sumă cu titlu de daune morale.
B. Cheltuieli de judecată
52. Reclamanţii
solicită suma de 5.000 EUR pentru cheltuielile angajate la nivel intern şi în
faţa Curţii şi consideră că
această sumă cuprinde onorariile de avocat, cheltuielile
de transport şi pentru telefon, precum şi cheltuielile de traducere şi
fotocopiere a documentelor. Ei depun la dosar anumite documente justificative.
53. Guvernul arată că reclamanţii au prezentat
documente justificative pentru o sumă totală de aproximativ 1.017 EUR şi că, în
orice caz, din aceste documente justificative nu reiese clar care erau
procedurile la care se referă.
54. Curtea reaminteşte că un reclamant nu poate obţine
rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care li s-au
stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil. In speţă, ţinând cont
de criteriile menţionate mai sus şi de documentele justificative furnizate de
reclamanţi, precum şi de gradul relativ redus de complexitate al cauzei de
faţă, Curtea consideră rezonabil să le acorde părţilor interesate suma de 450
EUR, cu titlu de cheltuieli.
C. Dobânzi moratorii
55. Curtea consideră
potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii
de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte
procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
In unanimitate,
CURTEA:
1. conexează cu fondul excepţia preliminară a
Guvernului întemeiată pe incompatibilitatea ratione materiae şi o
respinge;
2. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte
capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 şi inadmisibilă în
rest;
3. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 1 din
Protocolul nr. 1;
4. hotărăşte:
a) ca statul pârât să le restituie reclamanţilor
apartamentul nr. 25 situat în Constanţa, str. Mirceacel Bătrân nr. 172, bl. MD
14, sc. B, et. 3, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a
prezentei hotărâri, conform art. 44 § 2 din Convenţie;
b) ca, în lipsa acestei restituiri, statul pârât să le
plătească ambilor reclamanţi, în acelaşi termen de 3 luni, suma de 46.000 EUR
(patruzeci şi şase mii euro), la care se adaugă orice sumă care ar putea fi
datorată cu titlu de impozit, cu titlu de daune materiale;
c) ca, în orice caz, statul pârât să le plătească
ambilor reclamanţi, în acelaşi termen, suma de 450 EUR (patru sute cincizeci
euro) plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit de către
reclamanţi, cu titlu de cheltuieli;
d) ca sumele menţionate la lit. b) şi c) să fie
convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii;
e) ca, începând de la expirarea termenului menţionat
mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă
simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii
Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte
procentuale;
5. respinge cererea de satisfacţie echitabilă în rest.
Intocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris
la data de 4 noiembrie 2008, în conformitate cu prevederile art. 77 paragrafele
2 şi 3 din regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier