HOTARARE   Nr. 0 din 1 decembrie 2009

definitiva la 1 martie 2010, în Cauza Velcea si Mazare împotriva Romaniei

ACT EMIS DE: CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI

ACT PUBLICAT IN: MONITORUL OFICIAL  NR. 373 din 7 iunie 2010

(Cererea nr. 64.301/01)

In Cauza Velcea şi Mazăre împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ann Power, judecători, şi din Santiago Quesada, grefier de secţie,

după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 10 noiembrie 2009,

pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:

PROCEDURA

1.   La originea cauzei se află o cerere (nr. 64.301/01) îndreptată împotriva României, prin care 2 cetăţeni ai acestui stat, domnul Ştefan Velcea (reclamantul) şi doamna Florica Mazăre (reclamanta), au sesizat Curtea la datele de 11 aprilie 2000 şi 12 aprilie 2002, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).

2.  Reclamanţii, cărora li s-a acordat asistenţă judiciară din oficiu, sunt reprezentaţi de doamna N. Popescu, avocat în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, domnul R.-H. Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3. In cererea lor, reclamanţii susţineau în mod special că li s-ar fi încălcat drepturile garantate de art. 2 şi 8 din Convenţie.

4.  La data de 24 martie 2006, preşedintele Secţiei a treia a decis să comunice Guvernului cererea. Astfel cum prevede art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a decis să se analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.

ÎN   FAPT

I. Circumstanţele cauzei

5.  Reclamantul s-a născut în anul 1919, iar reclamanta în 1949; amândoi locuiesc în Bucureşti.

A. Drama din 7 ianuarie 1993

6.  La data evenimentelor, Tatiana A., fiica reclamantului şi sora reclamantei, introdusese acţiune de divorţ. Dat fiind comportamentul violent al soţului său, Aurel A., ea s-a mutat la domiciliul reclamantului.

7. In seara zilei de 7 ianuarie 1993, în jurul orei 18,00, Aurel A. şi fratele său, George L., agent de poliţie, s-au deplasat la domiciliul reclamantului. Aurel A. avea de gând să o convingă pe soţia lui să renunţe la procesul de divorţ şi să se întoarcă la domiciliul familial. Aceştia au lovit cu putere în uşă şi au strigat „Deschideţi! Poliţia!". In apartament se aflau reclamantul, soţia sa, Georgeta V, şi fiica lor, Tatiana A.

8.  Reclamantul le-a permis lui Aurel A. şi lui George L. să intre în apartament. După o scurtă conversaţie cu soţul său, Tatiana A. Ie-a cerut să plece şi i-a condus spre ieşirea din apartament.

9. Nemulţumit că nu a putut să o convingă pe soţia lui să se întoarcă în căminul familial, Aurel A. s-a înfuriat şi a scos un cuţit cu care a atacat-o pe soţia sa. Aceasta a ieşit din apartament şi s-a grăbit spre uşa apartamentului aflat la acelaşi etaj cu cel al părinţilor ei.

10. Reclamantul şi soţia sa au ieşit din apartament pentru a o ajuta pe fiica lor. Aurel A. l-a înjunghiat pe reclamant, care s-a prăbuşit pe pragul apartamentul aflat vizavi de apartamentul său. Reclamantul l-a văzut pe Aurel A. sărind peste corpul soţiei sale lungite pe podea şi fugind pe scări. Conform relatărilor reclamantului, George L. l-a urmat pe Aurel A.

11.   Fiica şi soţia reclamantului au decedat pe loc. Reclamantul a fost dus la spital.

12.  George L. l-a dus pe fratele său la domiciliul acestuia. Două ore mai târziu, Aurel A. s-a sinucis. Acesta a lăsat două scrisori în care mărturisea că le ucisese pe soţia şi pe soacra sa.

13.  Această versiune a faptelor este reluată în deciziile autorităţilor de urmărire penală şi nu este infirmată de Guvern. Aceasta în ciuda versiunii diferite date de George L. în timpul anchetei.

B. Ancheta penală îndreptată împotriva lui Aurel A. (Dosarul penal nr. 48/P/1993)

14.  După dramă, George L., în calitatea sa de agent de poliţie, a informat biroul de poliţie nr. 2 din Bucureşti despre cele întâmplate. In aceeaşi seară, o echipă formată dintr-un procuror, 3 poliţişti şi un medic legist s-a deplasat la apartamentul reclamantului. Aceste persoane au fost înlocuite ulterior de procurorul Florin C, care a procedat la o verificare a locului faptelor şi a luat depoziţiile membrilor familiei B., vecini de palier cu reclamantul. Au fost efectuate şi fotografii. Cu această ocazie a fost întocmit un proces-verbal în prezenţa a 2 martori, care însă nu l-au semnat. In acest proces-verbal nu figura nicio menţiune referitoare la eventualele acte îndeplinite de prima echipă de anchetă.

15.  In aceeaşi seară, 2 agenţi ai Poliţiei Bucureşti s-au deplasat la domiciliul lui Aurel A. şi au aplicat sigiliu pe apartament în prezenţa unui martor.

16.  La data de 8 ianuarie 1993, procurorul Florin C. a procedat la vizitarea apartamentului lui Aurel A. şi al Tatianei A. şi a întocmit un proces-verbal în prezenţa mai multor martori, printre care Constantin T, cumnatul lui Aurel A. In acesta se consemna faptul că în apartament nu se aflau decât o masă şi două scaune. Pe masă erau mai multe ceşti de cafea, pahare şi 3 sticle de vin. Procurorul a ridicat un cuţit găsit pe podea, a cărui lamă avea 12 cm lungime şi 1,5 cm lăţime şi al cărui mâner măsura 11 cm. Cuţitul era pătat cu o substanţă de culoare roşie despre care bănuia că este sânge. Au fost efectuate şi fotografii. Procurorul a dispus şi un examen dactiloscopic al cuţitului.

17.  La data de 8 ianuarie 1993, corpurile lui Aurel A., Georgetei V şi al Tatianei A. au fost autopsiate de medicii Institutului Naţional de Medicină Legală din Bucureşti (INML). In ceea ce o priveşte pe Georgeta V, examenul a relevat în special prezenţa unei leziuni de circa 18-20 cm lungime şi 1,8-2 cm lăţime, cauzată de o lovitură violentă aplicată cu un obiect tăios şi ascuţit. La data de 13 martie 1993, comisia de control a INML a aprobat rapoartele de autopsie care au fost trimise parchetului la 23 februarie, 16 martie şi, respectiv, 4 august 1993.

18.  La datele de 11 şi 25 ianuarie 1993, cei 3 membri ai familiei B. au fost audiaţi de procuror. Gheorghe B., tatăl, a declarat că l-a văzut pe Aurel A. înjunghiind-o pe Tatiana A., pe care părinţii ei încercau să o apere. El a încercat să îl imobilizeze pe Aurel A. înainte ca fiul său să îl ia de la locul crimei. Aurelia B., mama, a declarat că l-a văzut pe Aurel A. aplicându-le lovituri de cuţit Tatianei A. şi Georgetei V., după care s-a închis în apartament. Ceva mai târziu, când a ieşit din apartament, a văzut corpurile Tatianei A. şi Georgetei V. şi pe reclamant, rănit în abdomen. Ştefan B., fiul, a declarat că a ieşit din apartament atunci când Tatiana A. era deja lungită pe jos şi reclamantul înjunghiat. L-a luat pe tatăl său de acolo şi l-a introdus în apartament. Mai târziu, când a ieşit din nou din apartament, a descoperit corpul Georgetei V. Nu l-a văzut pe Aurel A. fugind, dar a aflat de la tinerii aflaţi la parterul clădirii că Aurel A. coborâse însoţit de o altă persoană. Conform declaraţiilor tinerilor, numai Aurel A. avea cuţit.

19. La datele de 18 ianuarie, 3 şi 12 februarie 1993, Măria T, sora lui Aurel A., Antoniu T, fiul Mariei T, o colegă de serviciu de-a Tatianei A., vecinii reclamantului şi Lucreţia I., o persoană aflată pe palierul etajului de deasupra celui unde a avut loc drama, au fost audiaţi de procuror.

20.   La data de 18 ianuarie 1993, poliţia a rupt sigiliul apartamentului ce aparţinea Tatianei A. şi lui Aurel A. Cu această ocazie, Lucian L., fratele lui Aurel A., a luat cele două scrisori lăsate de acesta, în care mărturisea că îşi ucisese soţia şi soacra, însă nu Ie-a predat poliţiei decât abia la data de 24 iunie 1993. Una dintre scrisori conţinea următoarele:

„In atenţia parchetului

Subsemnatul Aurel N., născut la data de 14 februarie 1952, în Bucureşti, dau următoarea declaraţie:

Am luat şi am vândut toate bunurile aflate în casă şi am plătit datoriile cu banii obţinuţi din această vânzare. Nu este vina nimănui. Ceea ce vedeţi în faţa ochilor (cele două cadavre) este opera mea. Nici asta nu este vina nimănui. Membrii familiei mele nu erau la curent cu decizia mea. Nimeni nu ştia nimic."

21.  La data de 20 ianuarie 1993, reclamantul i-a solicitat procurorului să îl audieze, ţinând cont de starea sa de sănătate precară.

22.  La data de 25 ianuarie 1993, reclamantul a fost audiat de procuror. El a menţionat că George L. îl însoţise pe fratele său, Aurel A., şi că intraseră în apartament, după ce au bătut la uşă. După ce a ieşit din apartament, reclamantul l-a văzut pe Aurel A. înjunghiind-o pe fiica sa. In schimb, nu a văzut cine a înjunghiat-o pe soţia sa.

23. La data de 2 februarie 1993, laboratorul Poliţiei Bucureşti a efectuat examenul dactiloscopic al cuţitului şi a relevat faptul că acesta nu prezenta urme papilare.

24. La data de 10 februarie 1993, procurorul a solicitat INML să efectueze un examen serologic al cuţitului.

25.  Raportul INML din 16 martie 1993 a constatat prezenţa de sânge uman de grupa A sau AB pe lamă şi de grupa 0 sau A pe mâner.

26. Prin Rezoluţia din 20 august 1993, Parchetul de pe lângă Tribunalul Municipiului Bucureşti a dispus clasarea cauzei. Pentru a ajunge la această concluzie, acesta a constatat că autorul infracţiunilor, Aurel A., decedase şi că nicio altă persoană nu fusese implicată. Şi-a întemeiat decizia pe mai multe examene medico-legale (rapoartele de autopsie şi examinarea cuţitului), pe cercetarea la faţa locului din 7 ianuarie 1993 şi pe depoziţiile celor 3 membri ai familiei B. şi a Lucreţiei I. Raportul de autopsie referitor la Tatiana A. constata că aceasta prezenta o leziune de 2,2 cm lăţime şi 11 cm lungime, cauzată de un cuţit. Conform raportului de autopsie referitor la Georgeta V., aceasta prezenta o leziune de 1,8-2 cm lăţime şi de 18-20 cm lungime cauzată de un cuţit. Parchetul a constatat că leziunile fuseseră provocate de cuţitul găsit în apartamentul lui Aurel A., cuţit care măsura 2 cm lăţime şi 15 cm lungime. Parchetul a explicat diferenţa de lungime dintre leziunea Georgetei V. şi cea a cuţitului prin deplasarea lui Aurel A. pe o traiectorie laterală. Nici parchetul, nici poliţia nu l-au audiat pe George L.

27.  Reclamantul a fost informat despre clasarea cauzei printr-o scrisoare ce i-a fost adresată la data de 23 august 1993.

28. La data de 28 octombrie 1997, reclamanta a solicitat copii ale rapoartelor de autopsie referitoare la mama şi sora sa. La data de 29 octombrie 1997, parchetul i Ie-a trimis.

29. La data de 17 februarie 1998, la cererea sa, reclamanta a primit o copie integrală a Dosarului penal nr. 48/P/1993.

30.   In luna octombrie 1999, reclamanţii au contestat ordonanţa din data de 20 august 1993. La o dată neprecizată, procurorul-şef al Parchetului de pe lângă Tribunalul Municipiului Bucureşti a confirmat ordonanţa menţionată mai sus.

C. Ancheta penală îndreptată împotriva lui George L.

31.  La data de 22 ianuarie 1993, reclamantul a depus o plângere penală la Parchetul de pe lângă Tribunalul Municipiului Bucureşti, motivat de faptul că George L. ar fi ocupat în mod abuziv apartamentul ce îi aparţinuse fiicei sale. Acesta şi-a exprimat teama ca bunurile aflate în apartament să nu dispară. De asemenea, el a menţionat că George L. participase la drama din data de 7 ianuarie 1993, în calitate de „coautor al crimei".

32.  La data de 26 ianuarie 1993, ca răspuns la plângerea reclamantului, parchetul i-a sugerat să apeleze la calea civilă a partajului succesoral al bunurilor ce au aparţinut fiicei sale pentru a rezolva orice neînţelegere în legătură cu apartamentul.

33. La data de 25 mai 1993, reclamantul a depus o plângere penală împotriva lui George L. cu acuzaţia de violare de domiciliu, omor, complicitate şi tentativă de omor, la Parchetul Militar Bucureşti. In plus, el mai susţinea că ginerele lui şi fraţii acestuia i-au sechestrat fiica mai multe ore în ziua de dinaintea decesului ei şi că au furat bunurile aflate în apartamentul fiicei sale. De asemenea, el a mai afirmat că după decesul fiicei sale a plătit la Primăria Bucureşti ratele lunare ale apartamentului pe care aceasta îl cumpărase cu credit, dar că ulterior Lucian L., fratele lui Aurel A., a falsificat, cu ajutorul unui funcţionar de la primărie, chitanţele emise de aceasta, astfel încât Lucian L. apărea ca şi cum ar fi plătit chiar el aceste rate.

34.  La o dată neprecizată, Parchetul Militar Bucureşti a declanşat o anchetă.

35.  La 28 şi 30 iunie 1993, parchetul i-a interogat pe mai mulţi vecini ai reclamantului.

36. La 27 august 1993, INML a întocmit un raport medical ce stabilea că leziunile cauzate reclamantului îi puseseră viaţa în pericol.

37. La data de 4 mai 1994, după ce a constatat existenţa mai multor neconcordanţe între declaraţia reclamantului şi cele pe care George L. le-a dat între timp, parchetul a procedat la confruntarea acestora. Reclamantul a susţinut în principal că George L. sosise odată cu fratele său în apartament. Aurel A. ar fi înjunghiat-o pe fiica sa şi apoi ar fi fugit. George L. a declarat că el sosise la domiciliul reclamantului după fratele său pentru a-l ajuta pe acesta să transporte bunurile Tatianei A., care avea de gând să se întoarcă la domiciliul său, şi că nu a intrat în apartamentul reclamantului. L-ar fi văzut pe fratele său înjunghiindu-i pe reclamant, pe fiica şi pe soţia acestuia, însă, fiind cuprins de o emoţie puternică, el nu a reacţionat. L-a urmat pe fratele său când acesta a luat-o la fugă.

38. La data de 17 noiembrie 1994, parchetul a audiat 3 tineri care se aflau la parterul clădirii în momentul evenimentelor. Aceştia au declarat că au văzut două persoane intrând împreună în clădire în jurul orei 18,30 şi ieşind în fugă după aproximativ o jumătate de oră.

39.  Prin Ordonanţa din 9 decembrie 1994, Parchetul Militar Bucureşti a dispus neînceperea urmăririi penale în ceea ce priveşte infracţiunile de violare de domiciliu şi de omor. Acesta a reţinut că George L. intrase în apartamentul reclamantului, dar că a ieşit la cererea acestuia din urmă. Aurel A. i-a înjunghiat pe Tatiana A., Georgeta V. şi pe reclamant. Nu a existat nicio înţelegere între George L. şi Aurel A. cu privire la aceste crime, primul sosind la domiciliul reclamantului numai în scopul de a-l ajuta pe fratele său să transporte bunurile. In opinia parchetului, această concluzie era confirmată şi de scrisorile lăsate de Aurel A. înainte de a se sinucide.

40.  Printr-o adresă din aceeaşi zi, parchetul l-a informat pe reclamant cu privire la soluţia de neîncepere a urmăririi penale.

41. La data de 30 iulie 1997, în urma mai multor plângeri ale reclamanţilor, dintre care doar cea din 17 martie 1997 a fost depusă la dosar, Parchetul Militar General de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a apreciat că ancheta nu era completă, deoarece existau neconcordanţe între depoziţiile martorilor şi a reclamantului, pe de o parte, şi cea a lui George L., pe de altă parte, fiind neclar dacă acesta din urmă sosise la domiciliul reclamantului odată cu fratele său şi în ce loc se afla acesta în timpul comiterii crimelor din 7 ianuarie 1993. Prin urmare, parchetul a infirmat Ordonanţa din 9 decembrie 1994 şi a decis continuarea urmăririi şi o nouă audiere a reclamantului, a lui George L. şi a celorlalţi 3 martori ale căror nume Ie-a precizat. Această ordonanţă i-a fost comunicată la data de 6 august 1998 numai reclamantei.

42.  La 6 octombrie, 7 şi 28 noiembrie şi 4 decembrie 1997, Parchetul Militar General i-a audiat pe reclamanţi, pe George L., pe Ştefan B., pe Aurelia B. şi pe Lucreţia I. Reclamanta a solicitat o confruntare între George L. şi martori, precum şi o reconstituire a faptelor din 7 ianuarie 1993.

43.  La o dată neprecizată, reclamanta a depus un memoriu la Direcţia Generală de Poliţie Bucureşti pentru a denunţa implicarea lui George L. şi a lui Constantin T, cumnatul lui Aurel A., şi el agent de poliţie, în desfăşurarea anchetei.

44. La data de 20 ianuarie 1998, Direcţia Generală de Poliţie Bucureşti i-a răspuns reclamantei după cum urmează:

„In urma memoriului dumneavoastră (...) referitor la implicarea colonelului Constantin T. şi a sergentului George L. în buna soluţionare a dosarului penal în care victimele au fost părinţii şi sora dumneavoastră, vă informăm că: (...)

- procesul-verbal redactat la data de 8 ianuarie 1993 cu ocazia sinuciderii lui Aurel A., în apartamentul său situat în str. Şerban Vodă, a fost depus la dosarul nr. 48/P/93; colonelul Constantin T. se afla [în apartament] în calitate de martor;

- agentul de poliţie care a aflat că o persoană intrase în reşedinţa părinţilor dumneavoastră cu autorul infracţiunii a furnizat precizări în acest sens procurorului care a condus ancheta;

-  sergentul George L. i-a raportat verbal, în seara de 7 ianuarie 1993, ofiţerului de serviciu şi locotenentului său din secţia de poliţie nr. 2 (de care aparţine) drama la care a asistat;

- colonelul Constantin T. a fost avertizat să nu se amestece în urmărirea penală începută împotriva cumnatului său, George L (...)".

45.   La data de 9 februarie 1998, s-a procedat la o reconstituire parţială a faptelor din 7 ianuarie 1993. Reclamantul şi Aurelia B. au indicat poziţiile corpurilor Tatianei A. şi Georgetei V., precum şi pe aceea a reclamantului după ce au fost înjunghiaţi. George L. a refuzat să urce la etajul unde avusese loc drama. Procurorul a întocmit un proces-verbal, precum şi o schiţă; au fost făcute fotografii.

46.  La data de 19 februarie 1998, George L. a confirmat exactitatea poziţiilor corpurilor din schiţa din 9 februarie 1998, cu excepţia celei a corpului Georgetei V., care, după părerea sa, căzuse în spaţiul aflat între apartamentul reclamantului şi cel situat vizavi, nu în faţa scărilor, aşa cum arăta schiţa.

47.  La data de 3 martie 1998, parchetul l-a confruntat pe George L. cu Adrian A., unul dintre tinerii aflaţi la parterul clădirii la momentul dramei. Acest tânăr a declarat că a văzut două persoane intrând împreună în clădire în jurul orei 18,30, care au ieşit după aproximativ o jumătate de oră. Nu l-a putut identifica cu certitudine pe George L. ca fiind una dintre acele două persoane, însă nu a exclus această posibilitate. George L. a dezminţit faptul că ar fi ajuns la apartamentul reclamantului odată cu fratele său, Aurel A.

48.  La data de 18 mai 1998, pentru a da curs unei cereri a parchetului din 25 februarie 1998, laboratorul de expertiză criminalistică al Ministerului Justiţiei a efectuat o expertiză grafoscopică, a cărei concluzie a fost că cele două scrisori găsite în apartamentul lui Aurel A. fuseseră scrise de acesta.

49.  La data de 24 iunie 1998, Parchetul Militar General de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a pronunţat neînceperea urmăririi penale. Decizia i-a fost comunicată reclamantului la data de 29 iunie 1998.

50.  Reclamanţii au formulat mai multe plângeri împotriva soluţiei de neîncepere a urmăririi penale.

51.   Prin Ordonanţa din data de 23 decembrie 1999, Parchetul Militar General de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a hotărât redeschiderea anchetei. Acesta a constatat în primul rând că exista o incompatibilitate între lungimea cuţitului folosit la săvârşirea crimelor- 12 cm - şi dimensiunile leziunii Georgetei V., care atingea 18-20 cm. In continuare, acesta a menţionat că nu s-a verificat dacă George L. îl ajutase pe fratele său să comită crimele.

52.  La o dată neprecizată, reclamantul şi un alt martor au fost audiaţi de procuror.

53.   La 7 iulie şi 19, 25 şi 31 august 1999, procurorul însărcinat cu ancheta a audiat mai mulţi vecini de-ai lui Aurel A.

54.   La data de 15 mai 2000, procurorul l-a audiat pe Constantin T, cumnatul lui Aurel A., care se dusese la apartamentul acestuia şi l-a transportat la spital în ziua dramei.

55. La data de 25 ianuarie 2001 a fost audiată şi reclamanta de către procuror. Aceasta a menţionat că, la data de 12 ianuarie 1993, când s-a prezentat la parchet pentru a intra în posesia bijuteriilor surorii sale, rămase în custodia poliţiei, l-a informat pe procurorul însărcinat cu ancheta despre participarea lui George L. la drama din 7 ianuarie 1993.

56. Intre 23 ianuarie şi 6 februarie 2001, alţi 15 martori, vecini ai reclamantului, colegi de serviciu ai Tatianei A. şi angajaţi ai serviciului Primăriei Bucureşti, răspunzători cu încasarea ratelor lunare aferente contratului de credit, au fost ascultaţi de procuror.

57.  La data de 7 februarie 2001, procurorul a dispus o expertiză medico-legală care trebuia să clarifice, în special, dacă leziunea ce a condus la decesul Georgetei V. ar fi putut fi produsă de un cuţit de 12 cm sau de un cuţit de mai puţin de 18-20 cm.

58.  La data de 2 martie 2001, INML a trimis la parchet noul raport de expertiză medico-legală, iar o parte din concluziile sale erau următoarele:

„Este posibil ca leziunea constatată la victima Georgeta V. să se datoreze manipulării unui cuţit cu o lamă de 12 cm lungime. Utilizarea unui cuţit cu o lamă mai lungă, între 18-20 cm, ar fi produs leziuni cu un canal mai lung, corespunzător lungimii active a lamei şi, pe cale de consecinţă, o leziune de tip plagă transfixiantă a arterei aorte toracice, deci cu un canal mai lung."

59. La data de 24 mai 2001, reclamantul a obţinut o copie a acestui raport, cu plata unei taxe.

60.  La data de 18 septembrie 2001, dat fiind faptul că noul raport de expertiză ajunsese la concluzii diferite de cele ale primei expertize, doctoriţa C.G.B., care participase la realizarea expertizei din 8 ianuarie 1993, a fost audiată de procuror.

Aceasta s-a limitat la a declara că raportul de autopsie fusese întocmit pe baza constatărilor obiective şi a măsurătorilor precise.

61. Intr-un raport din 21 noiembrie 2001, procurorul militar a constatat că concluziile expertizei medico-legale din 8 ianuarie 1993 le contraziceau pe cele ale expertizei din 2 martie 2001 în ceea ce priveşte lungimea leziunii Georgetei V. şi că lama cuţitului identificat ca fiind corpul delict în speţă prezenta numai urme de sânge din grupa A sau AB, în timp ce victimele (reclamantul, soţia sa şi fiica sa) aveau cu toţii grupa 0. In consecinţă, acesta i-a solicitat comisiei superioare de control din cadrul INML opinia sa asupra ultimului raport de expertiză medico-legală.

62.  La data de 16 decembrie 2001, comisia superioară menţionată mai sus şi-a exprimat opinia astfel:

„1. Lungimea canalului plăgii cauzate victimei V. G. nu era de 18-20 cm; traiectoria sa, ţinând cont de formaţiunile anatomice lezate menţionate în raportul de autopsie (pornind din spaţiul IV intercostal drept parasternal până la peretele posterior al aortei de la baza inimii) nu poate depăşi 12 cm. Prin urmare, această leziune ar fi putut fi produsă de un cuţit cu o lungime de minimum 12 cm, posibil chiar cuţitul corp delict.

2. Din buletinul de analiză serologică nr. 242/1993 reiese că prezenţa [sângelui] de grupa 0 nu poate fi exclusă.

3.  Explicaţia prezenţei [sângelui] de grupa AB pe lamă şi pe vârful cuţitului şi [de sânge] de grupa 0 pe mâner este că cuţitul a folosit în final la sinuciderea agresorului [al cărui sânge] era de grupa AB."

63.  La data de 10 ianuarie 2002, Institutul de Medicină Legală a informat parchetul că avizul era realizat, dar că nu avea să îi fie trimis decât după plata unei taxe. Avizul nu i-a fost transmis parchetului decât pe 23 decembrie 2002.

64.  La data de 22 aprilie 2002, reclamanţii s-au constituit părţi civile în cauză.

65. La data de 7 aprilie 2003, în urma modificărilor legislative privind statutul poliţiştilor, cauza a fost declinată în favoarea parchetului civil. Procurorul militară constatat totuşi că ancheta, în prima sa etapă, demonstrase o grabă nejustificată de a adopta o soluţie, mai multe elemente nefiind încă elucidate la momentul respectiv, astfel încât, în opinia sa, reclamanţii puteau pune la îndoială rezultatele anchetei. Totuşi, acesta a constatat că infirmarea rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale se baza pe un raţionament juridic greşit.

66.   La data de 2 martie 2004, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a dispus neînceperea urmăririi penale. Acesta a arătat că, din mesajele lăsate de Aurel A., rezulta că niciun membru al familiei sale nu era la curent cu intenţia sa infracţională şi nu participase la evenimente. In ceea ce priveşte dimensiunea leziunii Georgetei V., opinia comisiei superioare de control a INML referitoare la raportul realizat de acest institut la data de 16 decembrie 2001 a infirmat concluziile raportului medico-legal din 1993 şi a ajuns la concluzia că, de fapt, leziunea Georgetei V. nu ar fi putut să depăşească 12 cm. Astfel, leziunea fusese provocată de un cuţit cu o lamă de 12 cm, precum cuţitul găsit în apartamentul lui Aurel A. In fine, din dosar rezulta că George L. nu participase la pregătirea sau la comiterea crimelor. Faptul că l-a condus pe Aurel A. la domiciliul său după dramă nu poate fi considerat decât un act de tăinuire a autorului crimei, act ce nu era pedepsit în dreptul român din cauza legăturilor de rudenie dintre cei 2 bărbaţi.

D. Procedura de partaj succesoral

67. La data de 1 iunie 1993, reclamantul a introdus o acţiune în faţa Judecătoriei din Bucureşti pentru partajarea bunurilor ce îi aparţinuseră fiicei sale. Acesta a cerut ca membrii familiei lui Aurel A. să fie excluşi de la succesiunea fiicei sale. In opinia sa, aceştia erau nedemni să o moştenească, având în vedere că ginerele său cauzase cu intenţie moartea acesteia.

68.   La data de 15 martie 1994, reclamanta a solicitat permisiunea să intervină în procedură ca soră a Tatianei A. Ea a declarat că plătise la data de 1 iulie 1993 restul ratelor lunare aferente contractului de credit prin care sora sa şi soţul acesteia cumpăraseră un apartament. Instanţa a admis cererea de intervenţie.

69. In aceeaşi zi, reclamantul şi-a precizat acţiunea, arătând că înţelege să o îndrepte împotriva lui Lucian L., singurul care acceptase succesiunea lui Aurel A.

70.  La data de 31 mai 1994, Lucian L. a depus o cerere reconvenţională prin care arăta că plătise ratele lunare restante ale apartamentului în litigiu în două tranşe, pe 23 martie şi pe 1 iunie 1993.

71. Prin Sentinţa din data de 3 februarie 1998, judecătoria a dispus partajul bunurilor ce îi aparţinuseră Tatianei A. şi lui Aurel A. Aceasta a apreciat că reclamantul avea dreptul la 3/16 din masa succesorală de pe urma Tatianei A., reclamanta la 9/16, iar Aurel A., ca soţ supravieţuitor, la un sfert. Lucian L. avea dreptul la întreaga masă succesorală ce îi revenea lui Aurel A. şi la un sfert din masa succesorală a Tatianei A., pe care Aurel A. ar fi trebuit să o moştenească. Prin urmare, instanţa i-a atribuit apartamentul lui Lucian L., bijuteriile reclamantei, iar restul bunurilor mobile reclamantului.

72.  Reclamanţii au introdus apel împotriva acestei sentinţe, solicitând să li se atribuie apartamentul. In esenţă, aceştia susţineau că Lucian L. nu putea lua locul fratelui său în ordinea succesorală, având în vedere incidenţa normelor ce reglementează nedemnitatea succesorală în privinţa defunctului. In plus, reclamanta a arătat că ea plătise ratele lunare ale împrumutului, după decesul surorii sale, ceea ce îi dădea dreptul la apartament.

73.  Prin Decizia din data de 6 noiembrie 1998, Tribunalul Municipiului Bucureşti a confirmat sentinţa judecătoriei. Bazându-se pe existenţa unei jurisprudenţe constante şi pe doctrină, acesta a apreciat că art. 655 din Codul civil ce reglementa cauzele de nedemnitate succesorală cerea o hotărâre definitivă de condamnare a succesorului pentru omor pentru a putea fi înlăturat ca moştenitor al persoanei decedate. Or, în speţă, Aurel A. nu fusese condamnat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, deoarece se sinucisese la puţin timp după ce şi-a ucis soţia. Astfel, Lucian L., fratele lui Aurel A., putea deveni moştenitorul fiicei reclamantului.

74.  In ceea ce priveşte plata ratelor lunare, pe baza elementelor de probă depuse la dosar, instanţa a constatat că ele fuseseră plătite în primă fază de Lucian L. şi că, prin urmare, apartamentul îi fusese atribuit pe bună dreptate. Instanţa i-a indicat reclamantei calea unei acţiuni în restituire împotriva primăriei.

75. Reclamanţii au formulat recurs. Reclamantul a cerut din nou ca Lucian L. să fie înlăturat de la succesiunea fiicei sale. Reclamanta a solicitat ca apartamentul să îi fie atribuit, având în vedere că ea plătise prima restul ratelor lunare.

76.  Prin decizia rămasă definitivă din data de 14 octombrie 1999, Curtea de Apel Bucureşti a confirmat deciziile anterioare.

II. Dreptul intern pertinent

77. Articolul 655 din Codul civil prevede următoarele: „Sunt nedemni de a succede şi prin urmare excluşi de la succesiune:

1. condamnatul pentru că a omorât sau a încercat să omoare pe defunct;

2. acela care a făcut în contra defunctului o acuzaţie capitală, declarată de judecată calomnioasă;

3.  moştenitorul major care, având cunoştinţă de omorul defunctului, nu a denunţat aceasta justiţiei."

Prevederile relevante din noul Cod civil român din 17 iulie 2009, care nu a intrat încă în vigoare, sunt următoarele:

ARTICOLUL 958

Nedemnitatea de drept

„(1) Este de drept nedemnă de a moşteni: a) persoana condamnată penal pentru săvârşirea unei infracţiuni cu intenţia de a-l ucide pe cel care lasă moştenirea;

(...)

(2) In cazul în care condamnarea pentru faptele menţionate

la alin. (1) este împiedicată prin decesul autorului faptei (...), nedemnitatea operează dacă acele fapte au fost constatate printr-o hotărâre judecătorească civilă definitivă.

(3)  Nedemnitatea de drept poate fi constatată oricând, la cererea oricărei persoane interesate sau din oficiu de către instanţa de judecată ori de către notarul public, pe baza hotărârii judecătoreşti din care rezultă nedemnitatea."

ÎN   DREPT

1. Asupra pretinsei încălcări a art. 2 din Convenţie

78. Reclamanţii susţin că autorităţile naţionale nu au efectuat o anchetă rapidă şi eficientă pentru a identifica şi a pedepsi toate persoanele răspunzătoare pentru drama din 7 ianuarie 1993. Ei invocă art. 2 din Convenţie, care prevede următoarele:

ARTICOLUL 2

„Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege.

2.   Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă:

a)  pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;

b) pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute;

c)  pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie."

A. Asupra admisibilităţii

79.  Curtea constată că reclamanţii se plâng, în speţă, de ineficienta anchetei realizate care, potrivit opiniei lor, nu a asigurat protecţia „prin lege" prevăzută de prima frază a art. 2. De asemenea, Curtea observă că părţile admit amândouă că este competentă ratione temporis să analizeze capătul de cerere al reclamanţilor întemeiat pe art. 2 din Convenţie. Cu toate acestea, ea este obligată să analizeze din oficiu competenţa sa în acest sens.

80.  Din jurisprudenţa Curţii, în special din Hotărârea Blecic împotriva Croaţiei ([MC], nr. 59.532/00, CEDO 2006-III), rezultă că competenţa trebuie să se determine în raport cu faptele ce constituie ingerinţa pretinsă. Astfel, Curtea a stabilit că este esenţial să realizeze în fiecare cauză dată fixarea exactă în timp a încălcării pretinse. Ea trebuie să ţină cont în acest sens atât de faptele de care se plânge reclamantul, cât şi de sfera de aplicare a dreptului garantat de Convenţie, a cărui încălcare este pretinsă, ceea ce poate presupune o anumită dificultate atunci când cererile se bazează pe fapte ce reprezintă o prelungire a unei situaţii sau o înlănţuire de evenimente dintre care unele se situează înaintea datei ratificării sau, dacă este cazul, înaintea datei de recunoaştere de către statul pârât a dreptului la plângere individuală, când aceasta nu era încă facultativă (vezi Blecic, menţionată mai sus, §§ 77 si 82, Ilaşcu şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei [MC], nr. 48.787/99, §§ 402,'403, 459, 462, 463, CEDO 2004-VII, Yagci şi Sargm împotriva Turciei, Hotărârea din 8 iunie 1995, seria A nr. 319-A, p. 16, § 40, şi Broniowski împotriva Poloniei [MC], nr. 31.443/96, § 122, CEDO 2004-V).

81.  Curtea reaminteşte că obligaţia procedurală pe care o cuprinde art. 2 de a efectua o anchetă eficientă a devenit o obligaţie distinctă şi independentă. Deşi provine din acte privind aspectele materiale ale art. 2, ea poate da naştere constatării unei „ingerinţe" distincte şi independente, în sensul Hotărârii Blecic (menţionată mai sus, § 88). In această măsură, ea poate fi considerată ca o obligaţie distinctă ce rezultă din art. 2 şi care poate să i se impună statului, chiar dacă decesul a avut loc înainte de data critică.

82.  Cu toate acestea, ţinând cont de principiul securităţii juridice, competenţa în timp a Curţii de a verifica respectarea obligaţiei procedurale ce reiese din art. 2 referitoare la un deces anterior datei critice, adică data recunoaşterii de către statul pârât a dreptului la plângere individuală, nu este nelimitată (Silih împotriva Sloveniei [MC], nr. 71.463/01, § 161, 9 aprilie 2009).

83. In primul rând, este clar că, în cazul unui deces intervenit înainte de data critică, numai actele şi/sau omisiunile de natură procedurală ulterioare acestei date pot intra sub competenţa temporală a Curţii.

84. In al doilea rând, pentru ca obligaţiile procedurale impuse de art. 2 să devină aplicabile, trebuie să existe o adevărată legătură între deces şi intrarea în vigoare a Convenţiei pentru statul pârât.

Astfel, trebuie stabilit faptul că o parte importantă a măsurilor procedurale impuse de această prevedere - nu numai o anchetă eficientă cu privire la decesul persoanei în cauză, ci şi declanşarea unei proceduri adecvate ce vizează stabilirea cauzei decesului şi obligarea celor vinovaţi să răspundă pentru actele lor (Vo împotriva Franţei [MC], nr. 53.924/00, § 89, CEDO 2004-VIII) - au fost sau ar fi trebuit să fie puse în aplicare după data critică.

Totuşi, Curtea nu exclude posibilitatea ca, în anumite circumstanţe, această legătură să poată să se sprijine şi pe necesitatea de a verifica dacă garanţiile oferite de Convenţie şi valorile care o susţin sunt protejate în mod real şi efectiv.

85.  Curtea reaminteşte încă de la început că, în ceea ce priveşte cererile introduse împotriva României, competenţa sa ratione temporis începe la 20 iunie 1994, dată la care a avut loc recunoaşterea de către acest stat a dreptului la plângere individuală (Vasilescu împotriva României, Hotărârea din 22 mai 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-111, p. 1075, § 49).

86.   Curtea observă că, astfel cum a fost formulat de reclamanţi, prezentul capăt de cerere acoperă perioada care a început în momentul în care autorităţile au fost anunţate despre actele comise la data de 7 ianuarie 1993 şi se încheie prin finalizarea procedurii prin care acestea au avut posibilitatea să repare încălcările pretinse împotriva statului (vezi şi Selmouni împotriva Franţei [MC], nr. 25.803/94, § 74, CEDO 1999-V), respectiv la data de 2 martie 2004, deci cu mult după data la care a intrat în vigoare recunoaşterea de către România a dreptului la plângere individuală.

87.  Curtea observă că capătul de cerere procedural al reclamanţilor se referă, în principal, la procedura judiciară pornită împotriva poliţistului George L. care a fost efectuată, în cea mai mare parte a ei, după intrarea în vigoare a Convenţiei şi al cărei obiect era tocmai să stabilească circumstanţele dramei din 7 ianuarie 1993 şi orice eventuală răspundere.

88. In lumina considerentelor de mai sus, Curtea statuează că este competentă ratione temporis să analizeze pretinsa încălcare a art. 2 sub aspectul său procedural. Curtea se va limita la a cerceta dacă faptele petrecute după intrarea în vigoare a Convenţiei pentru România dezvăluie o încălcare a acestei prevederi (Silih, menţionată mai sus, § 167).

B. Asupra fondului

1. Argumentele părţilor

a) Guvernul

89.  Guvernul consideră că ancheta condusă de autorităţile naţionale după tragedia din 7 ianuarie 1993 a respectat condiţiile de eficienţă şi obiectivitate impuse şi că, prin urmare, autorităţile române şi-au îndeplinit obligaţia procedurală ce le revenea în temeiul art. 2 din Convenţie.

90. In prima procedură penală care l-a vizat pe Aurel A. şi care s-a finalizat cu clasarea cauzei la data de 20 august 1993, au fost efectuate mai multe acte: cercetare la faţa locului, în prezenţa martorilor, în apartamentul reclamantului şi în cel al lui Aurel A., fotografii judiciare, expertize medico-legale, expertiză dactiloscopică, audierea a 11 martori.

91. In urma plângerii reclamantului referitor la participarea lui George L. la dramă, a fost deschisă o anchetă şi s-au realizat mai multe acte: audierea a numeroşi martori, confruntarea reclamantului cu George L. şi a acestuia din urmă cu un vecin al reclamantului, reconstituirea faptelor, expertiză grafoscopică şi o nouă expertiză medico-legală.

92. In plus, apropiaţii victimelor au fost implicaţi în procedură. Astfel, parchetele le-au comunicat reclamanţilor deciziile luate, iar reclamantei i s-au comunicat fotocopiile solicitate ale documentelor din dosar. In plus, confruntarea dintre George L. şi vecinul reclamantului şi reconstituirea faptelor au fost dispuse la cererea reclamantei.

93. In speţă, nu poate fi vorba de o lipsă de obiectivitate. In primul rând, George L. nu s-a folosit de calitatea sa de poliţist în timpul dramei din 7 ianuarie 1993. In al doilea rând, principiul lipsei oricărei legături ierarhice sau instituţionale între persoanele însărcinate cu ancheta şi cele implicate în evenimente a fost respectat pe deplin. Singurul fapt că procurorii erau cadre militare ca şi învinuitul nu poate constitui o probă de lipsă de independenţă. Spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat în Cauza Bursuc împotriva României (nr. 42.066/98, Hotărârea din 12 octombrie 2004), niciun poliţist nu a participat la anchetă.

94. In final, ordonanţele de neîncepere a urmăririi penale s-au întemeiat pe mijloacele de probă administrate în timpul anchetei. In orice caz, ultima ordonanţă din data de 2 martie 2004 corespunde tuturor criteriilor ce au condus la anularea ordonanţei anterioare de neîncepere a urmăririi penale.

b) Reclamanţii

95.  Reclamanţii semnalează mai multe disfuncţionalităţi în cadrul celor două anchete penale desfăşurate.

96.  In ceea ce priveşte ancheta îndreptată împotriva lui Aurel A., procesul-verbal întocmit chiar în seara în care a avut loc drama nu conţine nicio menţiune cu privire la actele îndeplinite de prima echipă de anchetă şi, pe de altă parte, Guvernul pârât nu a oferit nicio explicaţie pentru schimbarea procurorilor însărcinaţi cu ancheta. In plus, procesul-verbal nu a fost semnat de martorii menţionaţi în text. Mai mult, percheziţia la domiciliul lui Aurel A. nu a avut loc decât a doua zi după dramă, ceea ce a dus la distrugerea şi pierderea unor mijloace de probă foarte importante pentru anchetă.

97. Autorităţile nu au deschis din oficiu o anchetă împotriva poliţistului George L., deşi reclamanţii le informaseră despre implicarea acestuia în incident. De asemenea, au existat mai multe lacune în efectuarea anchetei: procurorul nu a dispus efectuarea testului de alcoolemie a lui George L., iar scrisorile lăsate de Aurel A. în apartamentul său nu au fost ridicate.

98. Ancheta nu fost realizată nici cu celeritatea necesară: reconstituirea faptelor nu a avut loc decât abia la 9 februarie 1998, adică după mai mult de 5 ani de la momentul dramei, raportul de expertiză din 16 decembrie 2001, care trebuia să explice diferenţa dintre dimensiunea leziunii Georgetei V. şi lungimea cuţitului descoperit în apartamentul lui Aurel A. nu a fost depus la dosar decât la data de 23 decembrie 2002, adică după mai mult de un an de la întocmirea sa, iar expertiza grafoscopică a scrisorilor lăsate de Aurel A. nu a fost dispusă decât la data de 25 februarie 1998, adică după circa 5 ani de la data la care au fost prezentate parchetului, la data de 24 iunie 1993.

99.   Reclamanţii nu au avut acces în mod adecvat la derularea procedurii. Astfel, ei nu au obţinut copia opiniei comisiei superioare de control din cadrul INML din 16 decembrie 2001 decât după plata unei taxe. In plus, rezoluţiile de neîncepere a urmăririi penale din 9 decembrie 1994 şi 2 martie 2004 nu le-au fost comunicate; ei au aflat de ultima rezoluţie menţionată mai sus numai în momentul comunicării observaţiilor Guvernului formulate în cadrul cererii de faţă.

100.  Invocând Cauza Bursuc împotriva României (citată anterior), reclamanţii denunţă lipsa de imparţialitate obiectivă a procurorilor militari care au efectuat timp de 10 ani ancheta împotriva lui George L., faţă de poliţişti, deoarece ei sunt, ca şi aceştia din urmă, cadre militare active subordonate ierarhic. Parchetul care a preluat cauza ulterior a dat rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale din 2 martie 2004 pe baza probelor strânse numai de parchetul militar.

101. In final, imparţialitatea experţilor care au întocmit avizul medico-legal din 16 decembrie 2001 este discutabilă, avându-se în vedere legătura instituţională de subordonare ce exista între experţii medici legişti şi executiv. De altfel, INML este o instituţie coordonată de un organ compus din reprezentanţii Ministerului Justiţiei, ai Ministerului de Interne, ai Ministerului Sănătăţii şi ai parchetului - consiliul superior de medicină legală - şi controlată de Ministerul Sănătăţii. In plus, directorii INML şi ai institutelor regionale de medicină legală sunt numiţi de ministrul sănătăţii. Mai mult, finanţarea INML este asigurată în principal prin subvenţii înscrise în bugetul aceluiaşi minister.

2. Aprecierea Curţii

a) Principiile care se desprind din jurisprudenţa Curţii

102.  Curtea reaminteşte că obligaţia de a proteja dreptul la viaţă pe care o impune art. 2, coroborată cu obligaţia generală care îi revine statului în baza art. 1 din Convenţie de a „recunoaşte oricărei persoane aflate sub jurisdicţia sa drepturile şi libertăţile definite în (...) Convenţie", presupune şi impune desfăşurarea unei forme de anchetă oficială efectivă atunci când recurgerea la forţă a determinat moartea unui om (vezi, mutatis mutandis, McCann şi alţii împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 27 septembrie 1995, seria A nr. 324, p. 49, § 161, şi Kaya împotriva Turciei, Hotărârea din 19 februarie 1998, Culegere 1998-1, p. 329, § 105). O astfel de anchetă trebuie să aibă loc în fiecare situaţie în care a avut loc moartea unei persoane în urma recurgerii la forţă, indiferent dacă autorii bănuiţi sunt agenţi ai statului sau nişte terţi (Tahsin Acar împotriva Turciei [MC], nr. 26.307/95, § 220, CEDO 2004-III). Investigaţiile trebuie să fie în primul rând amănunţite, imparţiale şi derulate cu atenţie (McCann şi alţii împotriva Regatului Unit, citată anterior, p. 49, §§ 161-163, si Cakici împotriva Turciei [MC], nr. 23.657/94, §86, CEDO 1999-IV).

103.  Cu toate acestea, indiferent care ar fi modalităţile de anchetă, autorităţile trebuie să acţioneze din oficiu, de îndată ce cauza le este adusă la cunoştinţă. Ele nu le pot lăsa apropiaţilor defunctului iniţiativa de a depune o plângere formală sau de a-şi asuma responsabilitatea unei proceduri de anchetă (vezi, de exemplu, mutatis mutandis, Ilhan împotriva Turciei [MC], nr. 22.277/93, § 63, CEDO 2000-VII, si Finucane împotriva Regatului Unit, nr. 29.178/95, § 67, CEDO 2003-VIII).

104. Ancheta desfăşurată trebuie să fie şi eficientă. Aceasta înseamnă că ea trebuie să fie adecvată, adică să permită identificarea şi, eventual, pedepsirea persoanelor vinovate (Ramsahai şi alţii împotriva Olandei [MC], nr. 52.391/99, § 324, CEDO 2007-...). Aici nu este vorba de o obligaţie de rezultat, ci de o obligaţie de mijloace. Autorităţile trebuie să ia măsurile care le sunt accesibile în limite rezonabile pentru a strânge probele referitoare la incident (Tannkulu [MC], nr. 23.763/94, §§ 101-110, CEDO 1999-IV, § 109, si Salman împotriva Turciei [MC], nr. 21.986/93, § 106, CEDO 2000-VII).

105.  Tipul şi gradul examenului care corespunde criteriului minim de eficienţă a anchetei depind de circumstanţele speţei. Ele se apreciază pe baza tuturor faptelor relevante şi ţinându-se cont de realităţile practice ale muncii de anchetă. Nu este posibil să se reducă varietatea situaţiilor care s-ar putea produce la o simplă listă de acte de anchetă sau la alte criterii simplificate (Tannkulu, menţionată mai sus, Kaya, menţionată mai sus, pp. 325-326, §§ 89-91, Guleg împotriva Turciei, Hotărârea din 27 iulie 1998, Culegere 1998-IV, pp. 1732-1733, §§ 79-81, Velikova împotriva Bulgariei, nr. 41.488/98, § 80, CEDO 2000-VI, şi Buldan împotriva Turciei, nr. 28.298/95, § 83, 20 aprilie 2004).

106.  O cerinţă de celeritate şi de diligentă rezonabilă este implicită în acest context. Trebuie admis faptul că pot exista obstacole sau dificultăţi care împiedică ancheta să progreseze într-o situaţie anume. Totuşi, un răspuns rapid al autorităţilor atunci când este cazul să se ancheteze recurgerea la forţă cauzatoare de moarte poate fi considerat, în general, ca esenţial pentru a păstra încrederea publicului în respectarea principiului de legalitate şi pentru a evita orice urmă de complicitate sau de tolerantă în legătură cu acte ilegale (McKerr împotriva Regatului Unit, nr. 28.883/95, § 114, CEDO 2001-III).

107.  Din aceleaşi motive, publicul trebuie să aibă un drept de consultare suficient asupra anchetei sau asupra concluziilor ei, astfel încât să poată fi contestată răspunderea atât teoretic, cât şi practic. Gradul necesar de control al publicului poate varia de la o situaţie la alta. Cu toate acestea, în toate cazurile, apropiaţii victimei trebuie să fie implicaţi în procedură în măsura în care este necesar pentru protejarea intereselor lor legitime (Guleg, menţionată mai sus, § 82, şi McKerr, menţionată mai sus, § 148).

b) Aplicarea acestor principii generale în speţă

108.  Curtea observă că în cauza de faţă a avut loc totuşi o anchetă la iniţiativa autorităţilor: Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a efectuat o anchetă imediat după dramă şi au fost luate mai multe măsuri pentru a conserva mijloacele de probă la locul crimei. Cu toate acestea, deşi au fost informate despre implicarea lui George L. în faptele respective, autorităţile nu au efectuat, în primă fază, investigaţii cu privire la acesta. Abia după mai multe luni, în urma unei plângeri penale formale a reclamantului din data de 25 mai 1993, autorităţile au procedat la investigaţii.

109.  In ceea ce priveşte caracterul adecvat al anchetei, Curtea constată anumite insuficienţe şi lacune. Astfel, procesul-verbal întocmit chiar în seara dramei nu conţine nicio menţiune referitoare la actele îndeplinite de prima echipă de anchetă şi nu a fost dată nicio explicaţie referitoare la înlocuirea acestei echipe; percheziţia la domiciliul lui Aurel A. nu a avut loc decât în ziua următoare dramei; scrisorile lăsate de Aurel A. în apartamentul său nu au fost ridicate de procuror, ci au fost luate de fratele lui Aurel A., care Ie-a transmis parchetului câteva luni mai târziu. La toate acestea mai trebuie adăugat faptul că George L. nu a fost audiat în cadrul primei anchete, parchetul mulţumindu-se să claseze cauza motivat de decesul lui Aurel A. Deşi toate faptele menţionate mai sus au avut loc înaintea datei de intrare în vigoare a Convenţiei pentru România, respectiv la data de 20 iunie 1994, Curtea apreciază că, în speţă, este vorba de elemente care au avut cu siguranţă o influenţă asupra modului de soluţionare a procedurii penale şi de care va trebui, prin urmare, să ţină cont.

110. Curtea reaminteşte că, pentru ca o anchetă desfăşurată pentru fapte de omucidere sau de rele tratamente comise de agenţi ai statului să poată fi considerată eficientă, persoanele răspunzătoare de anchetă şi cele care efectuează investigaţiile trebuie să fie independente de cele implicate în evenimente (vezi, de exemplu, hotărârile Guleg, menţionată mai sus, §§ 81-82, şi Ogur împotriva Turciei [MC] nr. 21.954/93, CEDO 1999-III, §§ 91-92). Aceasta presupune nu numai lipsa oricărei legături ierarhice sau instituţionale, ci şi o independenţă practică (vezi, de exemplu, Hotărârea Ergi împotriva Turciei din 28 iulie 1998, Culegere 1998-IV, §§ 83-84, şi Kelly şi alţii împotriva Regatului Unit, nr. 30.054/96, § 114, 4mai 2001).

111.  Curtea este dispusă să admită că George L. nu a acţionat în timpul dramei din 7 ianuarie 1993 în calitatea sa de agent de poliţie. Cu toate acestea, Curtea apreciază că independenţa procurorilor militari care au condus ancheta este îndoielnică, având în vedere reglementarea naţională în vigoare la data evenimentelor. Intr-adevăr, în cauze anterioare, Curtea a statuat deja că a avut loc încălcarea laturii procedurale a art. 3 din cauza lipsei de independenţă a procurorilor militari chemaţi să conducă ancheta în urma unei plângeri penale privind acuzaţia de rele tratamente, îndreptată împotriva unor agenţi de poliţie (Barbu Anghelescu împotriva României, nr. 46.430/99, § 67, 5 octombrie 2004, precum şi Bursuc împotriva României, menţionată mai sus, § 107). Curtea a constatat că aceştia erau, la momentul respectiv, cadre militare active, întocmai ca şi procurorii militari, având aşadar grade militare, bucurându-sede toate privilegiile în materie, fiind răspunzători de încălcarea regulilor de disciplină militară şi făcând parte din structura militară, bazată pe principiul subordonării ierarhice (Barbu Anghelescu, menţionată mai sus, §§ 40-43). Curtea îşi reiterează constatarea anterioară şi nu vede niciun motiv de a se îndepărta de la ea în cauza de faţă (vezi şi Melinte împotriva României, nr. 43.247/02, § 27, 9 noiembrie 2006).

112. Pe de altă parte, Curtea observă că, deşi cauza i-a fost transmisă la data de 7 aprilie 2003 Parchetului de pe lângă Tribunalul Municipiului Bucureşti, acesta din urmă nu a îndeplinit niciun act de anchetă şi s-a limitat să dispună neînceperea urmăririi penale 11 luni mai târziu, la data de 2 martie 2004. Intervenţia acestui parchet nu este suficientă, în opinia Curţii, pentru a compensa lipsa de independenţă a procurorilor militari care au strâns majoritatea mijloacelor de probă pentru anchetă.

113.   In ceea ce priveşte participarea reclamanţilor la procedură, Curtea reaminteşte că divulgarea sau publicarea unor rapoarte ale poliţiei şi a unor elemente referitoare la anchete poate ridica probleme sensibile şi poate prezenta riscul producerii unor consecinţe prejudiciabile pentru particulari sau pentru alte anchete. Aşadar, nu se poate considera ca o cerinţă ce reiese automat din art. 2 din Convenţie ca apropiaţii unei victime să poată avea acces la anchetă pe tot parcursul desfăşurării sale. Accesul necesar al publicului sau al apropiaţilor victimei poate fi acordat în alte stadii ale procedurilor disponibile (vezi, printre altele, McKerr, menţionată mai sus, § 129). In plus, Curtea apreciază că art. 2 nu le impune autorităţilor de anchetă obligaţia de a da curs oricărei cereri de măsuri de investigare ce ar putea fi formulată de un apropiat al victimei în timpul anchetei (Ramsahai, menţionată mai sus, § 348).

114. In speţă, Curtea observă că parchetul a admis cererea reclamantei de a primi o copie a probelor aflate în dosarul primei anchete; astfel, partea interesată a primit o copie a rapoartelor de autopsie la data de 28 octombrie 1997 (paragraful 26 de mai sus) şi o copie integrală a dosarului la data de 17 februarie 1998 (paragraful 27 de mai sus). In plus, în cadrul celei de-a doua anchete, parchetul a dat curs cererilor sale de a se realiza o confruntare între George L. şi ceilalţi martori şi de se a face reconstituirea faptelor. Cu toate acestea, în ceea ce priveşte susţinerea reclamanţilor referitoare la necomunicarea rezoluţiilor de neîncepere a urmăririi penale din 9 decembrie 1994 şi din 2 martie 2004, adoptate în cadrul celei de-a doua anchete, Curtea constată că Guvernul nu a oferit niciun element care să dovedească contrariul. Ea observă că, dacă parchetul l-a informat pe reclamant, printr-o adresă foarte sumară, că prima rezoluţie fusese adoptată, acesta nu a procedat în acest mod decât pentru respectiva rezoluţie şi s-a limitat la aceasta (vezi paragraful 40 de mai sus). Or, nemotivarea unei rezoluţii de neîncepere a urmăririi penale în cadrul unei cauze controversate poate, în sine, să dăuneze încrederii publicului şi riscă să îi lipsească pe apropiaţii victimelor de un acces la informaţii referitoare la o chestiune crucială pentru ele şi să împiedice orice contestare eficientă a soluţiei. Controlul publicului şi accesul familiei la anchetă, care sunt obligatorii, au lipsit aşadar în cursul anchetei.

115.   In plus, Curtea constată o încetineală vădită în desfăşurarea anchetei referitoare la implicarea lui George L. în evenimente. In primul rând, aceasta observă că ancheta a durat mai mult de 11 ani, ceea ce reprezintă, în opinia sa, un termen nerezonabil în sine. In plus, ea observă o lipsă de diligentă din partea procurorilor însărcinaţi cu dosarul: reconstituirea faptelor nu a avut loc decât la 9 februarie 1998, şi aceasta ca urmare a cererii reclamantei, iar o expertiză menită să identifice autorul celor două scrisori găsite în apartamentul lui Aurel A. nu a fost dispusă decât la data de 25 februarie 1998, adică după mai mult de 5 ani de la petrecerea dramei. Mai mult, abia după 8 ani şi jumătate de la data faptelor ce fac obiectul litigiului parchetul a încercat să elucideze problema diferenţei dintre dimensiunea leziunii Georgetei V., constatată prin raportul medico-legal din 13 martie 1993, şi cea a cuţitului descoperit în apartamentul lui Aurel A. Astfel, la data de 21 noiembrie 2001, procurorul militar a dispus o nouă expertiză. Cu toate acestea, deşi raportul era pregătit încă din 16 decembrie 2001, acesta nu a fost depus la dosarul anchetei decât la data de 23 decembrie 2002, adică după mai mult de un an, din cauză că parchetul nu a achitat taxele solicitate. In final, Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti i-a trebuit aproape un an din momentul în care i-a fost atribuită cauza, în luna aprilie 2003, pentru a dispune neînceperea urmăririi penale, deşi niciun act de anchetă nu fusese realizat între timp (paragraful 64 de mai sus).

c) Concluzie

116.  Curtea apreciază că elementele de mai sus îi sunt suficiente pentru a concluziona că procedurile legate de rolul agentului George L. în drama din 7 ianuarie 1993, care s-a soldat cu decesul a două rude ale reclamanţilor şi cu vătămarea gravă a reclamantului, ce i-a pus în pericol viaţa, nu au constituit o anchetă rapidă şi eficientă. In consecinţă, autorităţile române nu au respectat obligaţia procedurală ce reiese din art. 2 din Convenţie; prin urmare, în această privinţă a avut loc încălcarea acestei prevederi.

II. Asupra pretinsei încălcări a art. 8 din Convenţie

117.  Reclamanţii se plâng de faptul că instanţele interne au refuzat să îl declare pe Aurel A. nedemn să o moştenească pe Tatiana A., permiţând astfel familiei lui Aurel A. să îi succeadă acesteia prin reprezentare. Dreptul lor la respectarea vieţii de familie ar fi fost aşadar încălcat. Caracterul neadecvat al anchetei penale ar determina, de asemenea, încălcarea art. 8 din Convenţie, care prevede următoarele:

ARTICOLUL 8

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora."

A. Asupra capătului de cerere întemeiat pe partajul succesiunii Tatianei A.

1. Asupra admisibilităţii

118. Curtea constată că, în ceea ce o priveşte pe reclamanta Florica Mazăre, această parte a capătului de cerere a fost formulată pentru prima oară în observaţiile transmise Curţii la data de 4 octombrie 2006. Curtea reaminteşte că, în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenţie, ea nu poate fi sesizată decât în cel mult 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii interne. Or, în speţă, hotărârea internă definitivă referitoare la capătul de cerere al reclamantei este cea a Curţii de Apel Bucureşti din 14 octombrie 1999. Prin urmare, această parte a capătului de cerere este tardivă, în măsura în care este introdusă de reclamantă, şi trebuie respinsă, făcând aplicarea art. 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie.

119. In schimb, Curtea observă că aceeaşi parte a capătului de cerere, în măsura în care a fost introdusă de reclamant, nu este vădit neîntemeiată în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Pe de altă parte, Curtea constată că nu este incident niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă.

2. Asupra fondului

a) Argumentele părţilor

120.  Guvernul susţine că refuzul instanţelor de a-l declara pe Aurel A. nedemn şi, astfel, de a-l împiedica pe Lucian L. să o moştenească pe fiica reclamantului nu constituie o ingerinţă în viaţa de familie a acestuia, deoarece Convenţia nu garantează dreptul la o anumită parte dintr-o succesiune.

121. In subsidiar, pentru cazul în care Curtea ar hotărî că a avut loc într-adevăr o ingerinţă în speţă, Guvernul susţine că ingerinţa corespundea condiţiilor prevăzute de al doilea paragraf al art. 8 din Convenţie. In primul rând, ea ar fi fost prevăzută printr-o normă legală accesibilă şi previzibilă, şi anume art. 655 § 1 din Codul civil. In al doilea rând, aceasta ar fi urmărit un scop legitim, şi anume drepturile moştenitorilor autorului omorului, care nu fusese condamnat. In al treilea rând, ea ar fi fost necesară într-o societate democratică, deoarece declararea nedemnităţii, ca sancţiune civilă, nu s-ar fi putut face decât pe baza unei sentinţe de condamnare. In lipsa unei astfel de hotărâri, autorul prezumat ar beneficia de prezumţia de nevinovăţie.

122. Ca un argument final, legislaţia română, care ar enunţa imposibilitatea de a declara nedemnă o persoană atunci când, din cauza decesului său, actele sale nu au ocazionat o condamnare, ceea ce ar împiedica sau ar stinge acţiunea publică, ar ţine de marja de apreciere a statelor contractante, care ar avea posibilitatea să aleagă mijloacele care să permită fiecăruia să aibă o viaţă de familie normală.

123.  Admiţând că, potrivit art. 655 din Codul civil, este nedemn să îi succeadă defunctului cel care a fost condamnat pentru că i-a cauzat moartea, reclamantul consideră că trebuie procedat la o interpretare extensivă a acestei prevederi. In realitate, partea interesată contestă jurisprudenţa întemeiată pe această prevedere din Codul civil. După părerea sa, trebuie considerat nedemn să succeadă defunctului şi cel care i-a cauzat moartea sau a încercat să îi cauzeze moartea şi împotriva căruia, din cauza decesului său, acţiunea publică nu a putut fi exercitată. Astfel, în speţă, instanţele ar fi putut să ţină cont de rezoluţia de clasare emisă de parchet la data de 20 august 1993, care constata vinovăţia lui Aurel A., şi să îl declare pe acesta nedemn să o moştenească pe fiica reclamantului.

124. In speţă nu este vorba de dreptul la o anumită parte din succesiune, cum susţine Guvernul, ci este vorba de a defini persoanele chemate să moştenească o persoană decedată.

b) Aprecierea Curţii

125. Curtea reaminteşte încă de la început că viaţa de familie nu cuprinde numai relaţii cu caracter social, moral sau cultural, de exemplu în sfera educaţiei copiilor; ea înglobează şi interese materiale, astfel cum o arată în special pensiile alimentare şi locul atribuit rezervei ereditare în ordinea juridică internă a majorităţii statelor contractante. Pe de altă parte, Curtea a afirmat deja că domeniul succesiunilor şi al liberalităţilor între rude apropiate apare ca strâns legat de viaţa de familie (Marckx împotriva Belgiei, Hotărârea din 13 iunie 1979, seria A nr. 31, pp. 23 şi 24, § 52, şi Pla şi Puncernau împotriva Andorrei, nr. 69.498/01, § 26, CEDO 2004-VIII). Drepturile succesorale constituie, aşadar, un element al vieţii de familie ce nu poate fi neglijat. Curtea reaminteşte că art. 8 din Convenţie nu impune totuşi recunoaşterea unui drept general la liberalităţi sau la o anumită parte din succesiunea autorilor persoanei ori chiar a altor membri din familia sa; şi în materie patrimonială, acest articol lasă, în principiu, statelor contractante dreptul de a alege mijloacele menite să permită fiecăruia să aibă o viaţă de familie normală, iar acest drept nu este indispensabil în căutarea acesteia.

126.  Curtea observă că, în speţă, reclamantul denunţă în principal faptul că fratele ginerelui său, Lucian L., a moştenit-o pe fiica sa decedată. De asemenea, Curtea observă că, pe baza unei jurisprudenţe constante referitoare la interpretarea art. 655 § 1 din Codul civil, instanţele interne au refuzat să îl califice ca nedemn pe ginerele reclamantului, Aurel A., pe motiv că acesta nu fusese condamnat pentru omor printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Fratele său a putut astfel să îi ia locul la succesiune şi să o moştenească pe fiica reclamantului.

Pentru Curte, limitările aduse de Codul civil român asupra capacităţii reclamantului de a primi o anumită parte din succesiunea fiicei sale din cauza existenţei unor prevederi succesorale în favoarea unui soţ nu intră, în sine, în contradicţie cu Convenţia (vezi, mutatis mutandis, Marckx, menţionată mai sus, § 53, Mergerşi Cros împotriva Franţei, nr. 68.864/01, § 47, 22 decembrie 2004). Cu toate acestea, Curtea constată că, în speţă, nu este vorba de dreptul la o numită parte din succesiune, astfel cum susţine Guvernul, ci mai degrabă de o contestare a calităţii de succesori. In concluzie, art. 8 din Convenţie intră în discuţie.

127.  Curtea observă în continuare că această cauză se referă la un litigiu succesoral între două persoane private. Cauza ar putea fi analizată din perspectiva unei ingerinţe a instanţelor naţionale în respectarea vieţii de familie a reclamantului, dacă interpretarea dată de acestea prevederilor legale aplicabile ar trebui considerată ca şi cum ar încălca art. 8 din Convenţie, sau din perspectiva omisiunii instanţelor, în raporturi dintre persoane private, de a-şi respecta obligaţiile pozitive ce decurg din art. 8 şi care vizează adoptarea de măsuri eficiente, rezonabile şi adecvate pentru protejarea dreptului la viaţa de familie a reclamantului în aplicarea prevederilor legale respective [Schaefer împotriva Germaniei (dec), nr. 14.379/03, 4 septembrie 2007].

Curtea poate totuşi să lase deschisă această chestiune. Indiferent dacă abordăm cauza din perspectiva unei obligaţii pozitive, în sarcina statului, de a adopta măsuri rezonabile şi adecvate pentru a proteja drepturile de care reclamantul beneficiază conform paragrafului 1 al art. 8, sau din perspectiva unei ingerinţe a unei autorităţi publice ce trebuie justificată conform paragrafului 2, principiile aplicabile sunt destul de asemănătoare. In cele două cazuri, trebuie ţinut cont de justul echilibru ce trebuie păstrat între interesele concurente ale individului şi ale societăţii în ansamblul ei; de asemenea, în cele două cazuri, statul se bucură de o anumită marjă de apreciere pentru a stabili prevederile ce trebuie adoptate pentru a asigura respectarea Convenţiei. In plus, chiar şi în cazul obligaţiilor pozitive ce rezultă din paragraful 1, obiectivele enumerate la paragraful 2 pot juca un anumit rol în căutarea echilibrului dorit (Powell şi Rayner împotriva Regatului Unit, 21 februarie 1990, §  41,   seria A nr.   172,   Lopez  Ostra  împotriva  Spaniei,

9 decembrie 1994, § 51, seria A nr. 303-C, şi Hatton şi alţii împotriva Regatului Unit [MC], nr. 36.022/97, § 98, CEDO 2003-VIII).

128. Curtea constată că erau în conflict două interese: pe de o parte, interesul reclamantului, care dorea ca Aurel A. să fie declarat nedemn să o moştenească pe fiica sa, şi, pe de altă parte, cel al lui Lucian L., de a-l moşteni pe fratele său, inclusiv acea parte a bunurilor ce îi aparţinuse Tatianei A., în lipsa unei hotărâri definitive de condamnare a fratelui său. Necesitatea unei hotărâri judiciare definitive de condamnare pentru omor în vederea calificării unei persoane ca nedemnă îşi poate găsi justificarea în protecţia drepturilor şi libertăţilor altuia, unul dintre scopurile legitime prevăzute de art. 8 § 2 din Convenţie. O astfel de hotărâre de condamnare aduce, în principiu, o garanţie de securitate juridică faţă de orice altă constatare a vinovăţiei persoanei presupuse a fi nedemnă, ceea ce serveşte intereselor societăţii.

129. Curtea reaminteşte că Convenţia nu îi impune unui stat membru să adopte prevederi legislative în materie de nedemnitate succesorală. Cu toate acestea, odată ce aceste prevederi au fost adoptate, ele trebuie aplicate în conformitate cu scopul lor. Astfel, în speţă, pentru a stabili dacă instanţele naţionale au păstrat un just echilibru între interesele concurente, Curtea este nevoită să acorde o atenţie specială aplicabilităţii regulii prevăzute de Codul civil în materie de nedemnitate şi, mai ales, aplicării sale în speţă (Osman împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 28 octombrie 1998, Culegere 1998-VIII, § 150). Ca excepţii de la exercitarea dreptului la respectarea vieţii de familie, argumentele instanţelor impun o analiză atentă şi detaliată de către Curte ( Emonet şi alţii împotriva Elveţiei, nr. 39.051/03, § 77, CEDO 2007-...). Curtea nu neagă făptui că obligaţia de a interpreta şi de a aplica dreptul intern le revine în primul rând autorităţilor naţionale, mai ales instanţelor jurisdicţionale, şi nu îşi va substitui propria interpretare a dreptului în locul interpretării lor, afară de situaţiile arbitrare (Bulut împotriva Austriei, 22 februarie 1996, Culegere 1996-II, § 29, şi Tejedor Garda împotriva Spaniei, 16 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, § 31). Cu toate acestea, în măsura în care Curtea este competentă să controleze procedura urmată în faţa instanţelor interne, ea consideră că o aplicare prea rigidă a prevederilor legale se poate dovedi contrară art. 8 din Convenţie.

130. In acest sens, Curtea observă că rezoluţia de clasare a cauzei din 20 august 1993 a declarat că Aurel A. era autorul morţii Tatianei A. (vezi paragraful 24 de mai sus). Parchetul şi-a întemeiat soluţia în special pe o scrisoare găsită în apartamentul lui Aurel A., în care acesta recunoştea că şi-a ucis soţia. Mai mult chiar, membrii familiei lui Aurel A., printre care Lucian L., nu au negat niciodată că Aurel A. era autorul morţii Tatianei A.

131.   Fără a ignora importanţa principiului securităţii raporturilor juridice în orice ordine juridică naţională, principiu a cărui importanţă a afirmat-o în mai multe rânduri, Curtea apreciază, având în vedere circumstanţele speciale ale cauzei de faţă, că interpretarea prevederii din Codul civil ce reglementează cauzele de nedemnitate a fost prea restrictivă, în detrimentul vieţii de familie a reclamantului. In opinia sa, nu exista nicio îndoială cu privire la vinovăţia lui Aurel A. Neţinând cont de constatarea parchetului, de mărturisirea autorului omorului şi de recunoaşterea de către familie a vinovăţiei acestuia, instanţele au mers dincolo de ceea ce era necesar pentru a asigura respectarea principiului securităţii juridice.

132.  Curtea nu poate admite ca, în urma decesului unei persoane, caracterul ilicit al acţiunilor sale să rămână fără efect. Desigur, principiile care guvernează răspunderea penală a unei persoane suspectate că ar fi comis fapte interzise de legea penală şi aplicarea lor de către autorităţile naţionale împiedicau, pe bună dreptate, odată ce s-a hotărât clasarea dosarului, continuarea anchetei privind răspunderea lui Aurel A. după decesul său. Curtea nu poate readuce în discuţie acest principiu fundamental al dreptului penal naţional ce constă în caracterul personal şi netransmisibil al răspunderii penale. Nu e mai puţin adevărat faptul că recunoaşterea formală, de către autorităţi, a caracterului ilicit al unor astfel de acţiuni înainte de a ajunge la decizia de a clasa cauza, determinată de decesul persoanei în cauză, ar trebui să constituie, pe de o parte, un mesaj clar trimis opiniei publice că autorităţile nu sunt dispuse să tolereze astfel de acţiuni şi, pe de altă parte, ar trebui să servească părţilor interesate, în pretenţiile cu caracter civil pe care le pot avea (vezi, mutatis mutandis, Niţă împotriva României, nr. 10.778/02, § 36, 4 noiembrie 2008).

133.  Respectarea vieţii de familie a reclamantului ar fi impus luarea în considerare a circumstanţelor speciale şi, ca să le numim aşa, excepţionale, ale cauzei pentru a evita o aplicare mecanică a principiilor de interpretare a prevederilor art. 655 § 1 din Codul civil. Curtea concluzionează de aici că, având în vedere situaţia foarte specială din cauza de faţă (paragraful 128 de mai sus) şi ţinând cont de marja de apreciere limitată de care beneficia statul pârât pentru o chestiune ce priveşte viaţa de familie, nu a fost păstrat un just echilibru între interesele succesorului Aurel A., pe de o parte, şi interesele reclamantului, pe de altă parte.

134.  Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 8 din acest punct de vedere. Curtea ia totuşi act cu interes de modificarea legislativă recentă referitoare la clauza privind nedemnitatea succesorală în noul Cod civil român (vezi paragraful 77 din dreptul intern relevant), modificare ce merge în acelaşi sens cu cel al raţionamentului său expus mai sus.

B. Asupra capătului de cerere întemeiat pe ineficienta anchetei penale

135.  Curtea constată că această parte a cererii nu este vădit neîntemeiată în sensul art. 35 § 3 din Convenţie şi că nu este incident niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă.

136. Cu toate acestea, ţinând cont de concluziile sale bazate pe prevederile art. 2 (paragrafele 106-114 de mai sus), Curtea nu consideră necesar să analizeze separat acest capăt de cerere pe fond.

III.  Asupra pretinsei încălcări a art. 5 din Convenţie

137.  Invocând art. 5 din Convenţie, reclamantul denunţă şi impunitatea de care a beneficiat George L. pentru pretinsa sechestrare a fiicei sale în preziua decesului ei.

138. Având în vedere încălcarea art. 2 din Convenţie pe care a constatat-o în cazul de faţă (vezi paragrafele 106-114 de mai sus), Curtea consideră că a analizat chestiunile juridice principale ridicate de cerere, în măsura în care ea se referă la evenimentele care au dus la decesul fiicei reclamantului. Ţinând cont de totalitatea faptelor cauzei, Curtea consideră, aşadar, că nu se impune să statueze separat asupra capătului de cerere întemeiat de reclamant pe art. 5, în ceea ce o priveşte pe defunctă (vezi Kamil Uzun împotriva Turciei, nr. 37.410/97, § 64, 10 mai 2007; Demirel şi alţii împotriva Turciei, nr. 75.512/01, § 29, 24 iulie 2007; Mehmet şi Suna Yigit împotriva Turciei, nr. 52.658/99, § 43, 17 iulie 2007; Kapan si alţii împotriva Turciei, nr. 71.803/01, § 45, 26 iunie 2007).

IV.  Asupra celorlalte pretinse încălcări ale Convenţiei

139.  In temeiul art. 6 din Convenţie, reclamantul susţine că procedura civilă referitoare la partajul succesoral nu a fost echitabilă. In opinia sa, instanţele ar fi trebuit să suspende soluţionarea cauzei pentru ca autorităţile penale să se pronunţe asupra plângerilor sale de fals, uz de fals şi furt îndreptate împotriva ginerelui său şi a familiei acestuia. Curtea observă că acest capăt de cerere a fost formulat pentru prima dată în scrisoarea reclamantului din 23 noiembrie 2000. Or, în speţă, procedura de partaj succesoral a luat sfârşit prin decizia Curţii de Apel Bucureşti din 14 octombrie 1999. Rezultă că acest capăt de cerere este tardiv şi trebuie respins, făcând aplicarea art. 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie.

140.  Reclamanta consideră că a avut loc o discriminare în modul în care a fost condusă ancheta penală deschisă după drama din 7 ianuarie 1993 şi referitoare la infracţiunile de furt, sechestrare, violare de domiciliu şi omor. Această discriminare ar ţine de calitatea de poliţist a lui George L. Prin urmare, ar fi avut loc încălcarea art. 14 din Convenţie coroborat cu art. 2. In ceea ce priveşte acest capăt de cerere, Curtea observă că reclamanta se limitează la a denunţa caracterul discriminatoriu al anchetei penale, fără a-şi dovedi cu precizie plângerea. Mai mult, Curtea nu distinge nicio dovadă de discriminare în conducerea anchetei. Rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă ca vădit neîntemeiată, în aplicarea art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.

141. In observaţiile lor din 4 octombrie 2006, reclamanţii se consideră victimele unui tratament discriminatoriu faţă de moştenitorii ce dispun de o hotărâre penală definitivă de condamnare a autorului unui omor, diferenţă de tratament ce nu poate fi justificată de niciun motiv obiectiv, cu atât mai mult cu cât, în cazul de faţă, chiar şi o autoritate a statului a constatat că Aurel A. era vinovat pentru decesul Tatianei A. In această privinţă, Curtea observă că acest capăt de cerere a fost formulat pentru prima dată la data de 4 octombrie 2006. Or, în speţă, procedura de partaj succesoral s-a încheiat cu decizia Curţii de Apel Bucureşti din 14 octombrie 1999. Rezultă că acest capăt de cerere este tardiv şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie.

142. In final, în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanţii consideră că refuzul instanţelor de a le atribui locuinţa ce aparţinuse Tatianei A. şi soţului ei reprezintă o încălcare a dreptului părţilor interesate de a se bucura de bunurile lor, în special din cauză că, după decesul surorii sale, reclamanta a plătit o parte din ratele lunare restante pentru apartament. In acest sens, Curtea observă că acest capăt de cerere a fost formulat pentru prima oară de reclamant în scrisoarea sa din 23 noiembrie 2000 şi de reclamantă în scrisoarea sa din 6 februarie 2003. Or, în speţă, procedura de partaj succesoral s-a finalizat cu Decizia Curţii de Apel Bucureşti din 14 octombrie 1999. Rezultă că şi acest capăt de cerere este tardiv şi trebuie respins pentru a face aplicarea art. 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie.

V. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie

143.  Conform art. 41 din Convenţie,

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."

A. Prejudiciu

144.  Reclamanţii solicită suma de 50.000 euro (EUR) fiecare pentru prejudiciul moral pretins cauzat de suferinţele datorate lipsei de recunoaştere şi de reparaţie, la nivel naţional, a încălcărilor drepturilor omului comise. Aceştia invită Curtea să ţină cont de natura încălcărilor denunţate şi de atitudinea autorităţilor române responsabile cu ancheta penală în cauză.

145. Guvernul consideră, în primul rând, că nu a fost stabilită nicio legătură de cauzalitate între pretinsul prejudiciu moral şi pretinsele încălcări ale Convenţiei. In plus, în opinia sa, o eventuală hotărâre de condamnare din partea Curţii ar constitui, în sine, o reparaţie suficientă pentru reclamanţi. Ca un argument final, sumele solicitate de părţile interesate ar fi excesive.

146. Statuând în echitate şi ţinând cont de sumele acordate în cauze de acelaşi tip şi de încălcările pe care Ie-a constatat, Curtea îi acordă reclamantului 15.000 EUR, iar reclamantei 8.000 EUR, cu titlu de daune morale, la care se adaugă orice sumă ce ar putea fi datorată ca impozit pentru aceste sume.

B. Cheltuieli de judecată

147.  Reclamanţii mai solicită 7.550 EUR pentru cheltuielile de judecată angajate în faţa Curţii, sumă pe care o detaliază astfel:

a)  7.500 EUR pentru onorariul avocatei lor în faţa Curţii, conform unei convenţii încheiate la data de 19 aprilie 2006 şi în care s-a stipulat şi faptul ca suma acordată de Curte pentru cheltuielile de judecată să îi fie plătită direct avocatei; suma menţionată mai sus reprezintă 71 de ore de muncă efectuate de aceasta;

b) 50 EUR ca sumă fixă, pentru cheltuieli administrative.

148.  Guvernul constată că reclamanţii nu au depus niciun document justificativ pentru a-şi dovedi cererile, pe care, de altfel, le consideră excesive. Dacă ne uităm la data încheierii

convenţiei, avocata reclamanţilor pare să fi redactat numai observaţiile referitoare la cererea de satisfacţie echitabilă; tariful orar al onorariului ar fi excesiv şi nejustificat, mai ales în comparaţie cu sumele solicitate în alte cauze, adică 40 EUR pe oră (Natchova şi alţii împotriva Bulgariei, nr. 43.577/98 şi 43.579/98, § 185, 26 februarie 2004, Anguelova împotriva Bulgariei, nr. 38.361/97, § 174, CEDO 2002-IV, şi Velikova împotriva Bulgariei, nr. 41.488/98, § 103, CEDO 2000-VI).

149.  Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care li s-au stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil. In speţă, având în vedere criteriile menţionate şi faptul că reclamanţii au beneficiat de asistenţă judiciară, Curtea le acordă pentru cheltuieli de judecată suma de 6.000 EUR, ce îi va fi plătită direct doamnei avocat Popescu.

C. Dobânzi de întârziere

150. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii de întârziere să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.

PENTRU  ACESTE   MOTIVE,

In unanimitate,

CURTEA

1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere ale reclamanţilor întemeiate pe art. 2 şi 5 din Convenţie şi capătul de cerere întemeiat de reclamant pe art. 8 din Convenţie referitor la refuzul instanţelor de a constata nedemnitatea succesorală a lui Aurel A. şi inadmisibilă în rest;

2.  hotărăşte că a avut loc încălcarea laturii procedurale a art. 2 din Convenţie;

3. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 8 din Convenţie, în ceea ce priveşte refuzul instanţelor de a constata nedemnitatea succesorală a lui Aurel A., în măsura în care capătul de cerere se referă la reclamant;

4.  hotărăşte că nu este necesar să se pronunţe separat asupra capătului de cerere întemeiat pe art. 5 din Convenţie;

5.  hotărăşte:

a) ca statul pârât să plătească, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, conform art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, care să fie convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii:

(i) reclamantului, 15.000 EUR (cincisprezece mii euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată drept impozit, cu titlu de daune morale; (ii) reclamantei, 8.000 EUR (opt mii euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată drept impozit, cu titlu de daune morale;

(iii) direct reprezentantei reclamanţilor, doamna avocat Popescu, 6.000 EUR (şase mii euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată ca impozit de către reclamanţi, pentru cheltuieli de judecată;

b) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale;

6.  respinge cererea de satisfacţie echitabilă în rest.

Intocmită în limba franceză, ulterior fiind comunicată în scris la data de 1 decembrie 2009, pentru a face aplicarea art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.

Josep Casadevall,

preşedinte

Santiago Quesada,

grefier