DECIZIE Nr.
992 din 6 noiembrie 2007
referitoare la exceptia de
neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 329 alin. 3 teza finala din Codul de
procedura civila
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 826 din 4 decembrie 2007
Ioan Vida -
preşedinte
Nicolae
Cochinescu -judecător
Aspazia Cojocaru -judecător
Acsinte Gaspar
-judecător
Petre Ninosu
-judecător
Ion Predescu -judecător
Puskas Valentin Zoltan -judecător
Tudorel Toader -judecător
Augustin Zegrean -judecător
Ion Tiucă -
procuror
Daniela Ramona
Mariţiu - magistrat-asistent
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate
a dispoziţiilor art. 329 alin. 3 teza finală din Codul de procedură civilă,
excepţie ridicată din oficiu de Tribunalul Mureş - Secţia civilă în dosarele
nr. 371/102/2007, nr. 318/102/2007, nr. 370/102/2007, nr. 375/102/2007, nr.
670/102/2007, nr. 459/102/2007 şi nr. 659/102/2007.
La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de
care procedura de citare este legal îndeplinită.
Curtea, având în vedere
obiectul excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în dosarele nr.
1.099D/2007, nr. 1.100D/2007, nr. 1.101 D/2007, nr. 1.102D/2007, nr.
1.103D/2007, nr. 1.108D/2007 şi nr. 1.263D/2007, pune în discuţie, din oficiu,
problema conexării cauzelor.
Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu
conexarea dosarelor.
Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr.
47/1992, dispune conexarea dosarelor nr. 1.263D/2007, nr. 1.108D/2007, nr.
1.103D/2007, nr. 1.102D/2007, nr. 1.101 D/2007 şi nr.
1.100D/2007 la Dosarul nr. 1.099D/2007, care este primul înregistrat.
Cauza fiind în stare de judecată, reprezentantul
Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de
neconstituţionalitate ca neîntemeiată. In acest sens arată că scopul
reglementării recursului în interesul legii este de a asigura interpretarea şi
aplicarea unitară a legii pe întreg cuprinsul ţării, fără a se încălca
prevederile constituţionale invocate.
CURTEA,
având în vedere actele si lucrările dosarelor, retine
următoarele:
Prin încheierile din 17 aprilie 2007, pronunţate în
dosarele nr. 371/102/2007, nr. 318/102/2007, nr. 370/102/2007, nr. 375/102/2007
şi nr. 670/102/2007, Incheierea din 24 mai 2007, pronunţată în Dosarul nr.
459/102/2007, şi Incheierea din 19 iulie 2007, pronunţată în Dosarul nr.
659/102/2007, Tribunalul Mureş - Secţia civilă a sesizat Curtea
Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 329
alin. 3 teza finală din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de
instanţă din oficiu.
In motivarea excepţiei de neconstituţionalitate instanţa de judecată susţine că dispoziţiile art. 329 alin. 3 teza
finală din Codul de procedură civilă încalcă prevederile art. 1 alin. (3)-(5),
art. 11, 15, art. 16 alin. (2), art. 20, art. 21 alin. (3), art. 61, 67, art.
73 alin. (1), art. 124 alin. (1) şi (3), art. 126 alin. (3) şi art. 129 din
Constituţie. Deciziile prin care Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie
soluţionează recursurile în interesul legii reprezintă acte normative, deoarece
sunt supuse publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi au caracter obligatoriu, Insă,
potrivit art. 67 din Legea nr. 24/2000, numai legiuitorul poate emite acte
normative interpretative ale legii, numai acestuia revenindu-i competenţa de a
infirma sau modifica interpretarea judiciară a legilor. In consecinţă, puterea
discreţionară de emitere de către o instanţă judecătorească a unor acte
normative interpretative a legii contravine principiului statului de drept şi
separaţiei puterilor în stat, puterea judecătorească primind atribuţii
legislative cu încălcarea competenţelor exclusive ale puterii legiuitoare. De
asemenea, se permite unei instanţe judecătoreşti să intervină în procesele
judiciare, fără a fi învestită cu soluţionarea acestora, prin decizii general
obligatorii, faţă de care părţile din proces nu pot promova nicio cale de atac.
In conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din
Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor
celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru
a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de
neconstituţionalitate.
Guvernul apreciază că
principiul separaţiei puterilor în stat nu are de suferit prin aceea că
legiuitorul a reglementat calea extraordinară de atac a recursului în interesul
legii. In cadrul acestei căi de atac, soluţiile se pronunţă numai în interesul
legii, nu au efect asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu
privire la situaţia părţilor din acele procese. Dezlegarea dată problemelor de
drept de către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru instanţele judecătoreşti, ceea ce asigură
tocmai finalitatea acestei căi extraordinare de atac, anume că, pe viitor, în
speţe similare, toate instanţele judecătoreşti se vor pronunţa în aceIaşi fel,
ceea ce vine, tocmai, în sprijinul realizării dezideratului unificării
practicii judiciare. Recunoaşterea existenţei căii de atac a recursului în
interesul legii nu poate fi asimilată unei puteri discreţionare a unei instanţe
judecătoreşti de a emite acte normative de interpretare a unei legi şi nici nu
se poate susţine că prin reglementarea unei asemenea căi extraordinare de atac
judecătorul a primit puteri legislative. Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu
are o competenţă legislativă atunci când soluţionează recursurile în interesul
legii, ci aceasta are numai competenţa jurisdicţională, care, însă, se
manifestă în mod specific în cadrul soluţionării recursurilor în interesul
legii.
Avocatul Poporului arată
că scopul căii de atac a recursului în interesul legii nu este acela de creare
a unor norme de drept, ci interpretarea şi aplicarea unitară a legii pe întreg
teritoriul ţării de către Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care se pronunţă
exclusiv asupra chestiunilor de drept care au primit o soluţionare diferită din
partea instanţelor judecătoreşti. In continuare, face referire la Decizia nr.
93 din 11 mai 2000, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 444 din 8 septembrie 2000, şi
Decizia nr. 528 din 2 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 90 din 26 februarie 1998.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu
privire la excepţia de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere
ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de
judecătorii-raportori, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege
criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992,
reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este
competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1
alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze
excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl
constituie dispoziţiile art. 329 alin. 3 teza finală din Codul de procedură
civilă, dispoziţii care au următorul conţinut: „Soluţiile se pronunţă numai în interesul legii, nu au efect asupra
hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din
acele procese. Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este
obligatorie pentru instanţe."
In susţinerea
neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale, autorul excepţiei invocă
încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3)-(5) referitoare la
statul român, ale art. 11 referitoare la dreptul internaţional şi dreptul
intern, ale art. 15 referitoare la universalitate, ale
art. 16 alin. (2) referitoare la egalitatea în drepturi, ale art. 20
referitoare la tratatele internaţionale privind
drepturile omului, ale art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul părţilor la un
proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, ale art.
61 referitoare la rolul şi structura Parlamentului, ale art. 67 referitoare la
actele juridice adoptate de Camera Deputaţilor şi Senat şi cvorumul legal
necesar, ale art. 73 alin. (1) referitoare la categoriile de legi, ale art. 124
alin. (1) şi (3) referitoare la înfăptuirea justiţiei, ale art. 126 alin. (3)
referitoare la instanţele judecătoreşti şi ale art. 129 referitoare la
folosirea căilor de atac.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea
constată că prin Decizia nr. 93 din 11 mai 2000, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 444
din 8 septembrie 2000, Curtea a statuat că, în temeiul art. 329 din Codul de
procedură civilă, scopul reglementării recursului în interesul legii este de a
asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii pe întreg cuprinsul ţării.
Pentru realizarea acestui scop, Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie se pronunţă
asupra chestiunilor de drept care au fost diferit soluţionate de instanţele
judecătoreşti. Potrivit aceluiaşi text, dezlegarea dată de instanţa supremă
acestor probleme de drept este obligatorie pentru instanţe. Având ca obiect
promovarea unei corecte interpretări a normelor juridice în vigoare, iar nu
elaborarea unor noi norme, nu se poate considera că deciziile pronunţate de
Secţiile Unite ale Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în asemenea recursuri
ar reprezenta o atribuţie care vizează domeniul legiferării, situaţie în care
textul de lege amintit ar contraveni prevederilor art. 61 alin. (1) din
Constituţie. Prin textul de lege criticat, legiuitorul, având în vedere poziţia
Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în sistemul instanţelor judecătoreşti,
precum şi rolul său prevăzut în art. 329 din Codul de procedură civilă, a
instituit obligativitatea interpretării date de aceasta, în scopul aplicării
unitare de către instanţele judecătoreşti a unui text de lege, fără ca astfel
instanţa supremă să se substituie Parlamentului, unica putere legiuitoare în
stat.
De asemenea, s-a constatat că
soluţiile interpretative date în recursul în interesul legii, denumite
„dezlegări în drept", nu pot fi considerate izvor de drept, în sensul
obişnuit al acestui concept. Instituţia recursului în interesul legii conferă
judecătorilor instanţei supreme dreptul de a da o anumită interpretare,
unificând astfel diferenţele de interpretare şi de aplicare a aceluiaşi text de
lege de către instanţele inferioare. Asemenea soluţii interpretative, constante
şi unitare, care nu privesc anumite părţi şi nici nu au efect asupra soluţiilor
anterior pronunţate, ce au intrat în puterea lucrului judecat, sunt invocate în
doctrină ca „precedente judiciare", fiind considerate de literatura
juridică „izvoare secundare de drept" sau „izvoare interpretative".
Raţiunile care au stat la baza adoptării soluţiei
anterioare îşi păstrează valabilitatea şi în prezent, astfel încât aceasta se
impune a fi menţinută.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art.
146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al
art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 329 alin. 3 teza finală din Codul de procedură civilă,
excepţie ridicată din oficiu de Tribunalul Mureş - Secţia civilă în dosarele
nr. 371/102/2007, nr. 318/102/2007, nr. 370/102/2007, nr. 375/102/2007, nr.
670/102/2007, nr. 459/102/2007 şi nr. 659/102/2007.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 6 noiembrie
2007.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent,
Daniela Ramona Mariţiu