DECIZIE Nr.
979 din 25 iunie 2009
referitoare la exceptia de
neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 5, 9 si 12 din Codul de procedura
civila
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 646 din 1 octombrie 2009
Ioan Vida - preşedinte
Nicolae Cochinescu -judecător
Aspazia Cojocaru -judecător
Acsinte Gaspar -judecător
Petre Lăzăroiu -judecător
Puskas Valentin Zoltan -judecător
Augustin Zegrean -judecător
Antonia Constantin - procuror
Mihaela Senia Costinescu - magistrat-asistent
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5, 9 şi 12 din Codul de procedură
civilă, excepţie ridicată de Ion Constantin în Dosarul nr. 7.987/315/2008 al
Judecătoriei Târgovişte.
La apelul nominal se prezintă personal autorul
excepţiei, lipsind celelalte părţi, faţă de care procedura de citare a fost
legal îndeplinită.
Autorul excepţiei cere permisiunea Curţii de a
înregistra audiovideo şedinţa de judecată în scopul asigurării transparenţei
actului de justiţie.
Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea
cererii ca inadmisibilă.
Curtea, în temeiul art. 53 alin. (2) din Legea nr.
47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, potrivit
căruia „în scopul asigurării solemnităţii şedinţei, utilizarea în sala de
şedinţă a aparatelor ce permit înregistrarea, fixarea sau transmiterea
cuvântului ori a imaginii este admisă numai înaintea începerii dezbaterilor şi
cu autorizarea prealabilă a preşedintelui Curţii Constituţionale", respinge
cererea autorului ca fiind inadmisibilă.
In aceste condiţii, autorul excepţiei arată că înţelege
să îşi extindă critica de neconstituţionalitate cu privire la prevederile art.
104 pct. 7 din Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti şi
ale art. 53 alin. (2) din Legea nr. 47/1992.
Reprezentantul Ministerului Public consideră că o
asemenea excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă.
Curtea, invocând dispoziţiile art. 10 alin. (1) din
Legea nr. 47/1992, conform cărora „Curtea Constituţională poate fi sesizată
în cazurile expres prevăzute de art. 146 din Constituţie, republicată, sau de
legea sa organică", şi ale art. 29 alin. (4) teza întâi, care prevăd
că „Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa
căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care
va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei,
şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi", constată că
solicitarea autorului nu întruneşte condiţiile prevăzute de lege pentru a fi
calificată „excepţie de neconstituţionalitate", fiind invocată după
sesizarea Curţii de către instanţa judecătorească, prin încheiere. Prin urmare,
Curtea respinge cererea ca inadmisibilă.
In continuare, autorul excepţiei formulează recurs
împotriva soluţiei de respingere ca inadmisibilă a cererii privind
neconstituţionalitatea art. 104 pct. 7 din Regulamentul de ordine interioară a
instanţelor judecătoreşti şi a art. 53 alin. (2) din Legea nr. 47/1992.
Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea
acestei cereri.
Curtea, în temeiul art. 14 din Legea nr. 47/1992, care
prevede că procedura jurisdicţională „se completează cu regulile procedurii
civile, în măsura în care ele sunt compatibile cu natura procedurii în faţa
Curţii Constituţionale. Compatibilitatea se hotărăşte exclusiv de Curte", întrucât,
împotriva actelor Curţii, Legea nr. 47/1992 nu prevede calea de atac a
recursului, dispune respingerea cererii formulate în acest sens.
Cauza se află în stare de judecată.
Autorul excepţiei de neconstituţionalitate solicită
admiterea criticilor cu privire la dispoziţiile art. 5, 9 şi 12 din Codul de
procedură civilă, apreciind că acestea sunt de natură a crea discriminări între
părţile din proces, favorizând reclamantul care are posibilitatea de a stabili
instanţa competentă să judece litigiul.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de
respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată, scopul
reglementării fiind buna administrare a justiţiei şi asigurarea echilibrului
procesual între părţi.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine
următoarele:
Prin Incheierea din 18 martie 2009, pronunţată în
Dosarul nr. 7.987/315/2008, Judecătoria Târgovişte a sesizat Curtea
Constituţională pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a art.
5, 9 şi 12 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Ion
Constantin.
In motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul susţine că art. 12 din Codul de procedură civilă încalcă
principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii, deoarece dau dreptul numai
reclamantului de a alege instanţa care urmează să judece litigiul dintre mai
multe instanţe deopotrivă competente teritorial, fără a se ţine seama şi de părerea
pârâtului.
Dispoziţiile criticate încalcă şi prevederile art.1 din
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, potrivit căruia „toate fiinţele
umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi", egalitatea
reflectând, în opinia autorului excepţiei, absenţa unor practici sau decizii
arbitrare care să plaseze persoanele pe poziţii de inegalitate.
In conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din
Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor
două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi
formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.
Avocatul Poporului apreciază
că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, textele de lege
criticate fiind în deplină concordanţă cu prevederile constituţionale invocate.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere cu
privire la excepţia de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al
Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile
părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate,
raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine
următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este
competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1
alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze
excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl
constituie art. 5, 9 şi 12 din Codul de procedură civilă, texte de lege care au
următorul conţinut:
- Art. 5: „Cererea se face la instanţa domiciliului
pârâtului. Dacă pârâtul are domiciliul în străinătate sau nu are domiciliu
cunoscut, cererea se face la instanţa reşedinţei sale din ţară, iar dacă nu are
nici o reşedinţă cunoscută, la instanţa domiciliului sau reşedinţei
reclamantului.";
- Art. 9: „Cererea îndreptată împotriva mai multor
pârâţi poate fi făcută la instanţa competentă pentru oricare dintre ei; în caz
când printre pârâţi sunt şi obligaţi accesorii, cererea se face la instanţa
competentă pentru oricare dintre debitorii principali.";
-Art. 12: „Reclamantul are alegerea între mai multe
instanţe deopotrivă competente."
Autorul excepţiei de neconstituţionalitate consideră că
textele de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în
art. 16, precum şi prevederilor art. 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea
constată că dispoziţiile art. 5 din Codul de procedură civilă stabilesc
instanţa competentă din punct de vedere teritorial să soluţioneze litigiile
dintre părţi, şi anume cea de la domiciliul sau sediul pârâtului. In
situaţia în care pârâtul are domiciliul în străinătate sau nu are domiciliu
cunoscut, cererea se face la instanţa reşedinţei sale din ţară. Astfel,
reclamantul are obligaţia de a adresa cererea de chemare în judecată instanţei
expres prevăzute, ea fiind sesizată ori de câte ori prin lege nu se prevede
competenţa unei alte instanţe.
Numai în cazul în care pârâtul nu are nici o reşedinţă
cunoscută, dispoziţiile procedurale prevăd o competenţă teritorială
alternativă, reclamantul putând sesiza instanţa de la domiciliul sau de la
reşedinţa sa.
Prevederile art. 9 din Codul de procedură civilă
reglementează ipoteza existenţei mai multor pârâţi, distingând după cum aceştia
au calitatea de debitori principali sau accesorii. Astfel, în cazul
codebitorilor principali, norma procedurală prevede o competenţă teritorială
alternativă între instanţele domiciliilor pârâţilor, iar în situaţia
codebitorilor principali şi garanţi, reclamantul este obligat să sesizeze doar
instanţa de la domiciliul unui debitor principal.
In ceea ce priveşte dispoziţiile art. 12 din Codul de
procedură civilă, Curtea observă că acestea reiterează în mod expres dreptul de
opţiune al reclamantului în cazurile în care legea prevede competenţa
teritorială alternativă. Acesta este liber să aleagă dintre mai multe instanţe
deopotrivă competente, nici pârâtul şi nici instanţa neputând contesta opţiunea
astfel formulată.
Prin urmare, Curtea reţine că prevederile criticate
reglementează conduita reclamantului în faza preprocesuală, stabilind cadrul şi
limitele în care acesta poate sesiza instanţa cu cererea de chemare în
judecată.
In ceea ce priveşte susţinerea conform căreia există o
inegalitate de tratament aplicabil, sub acest aspect, părţilor din proces,
Curtea reţine că această critică este neîntemeiată, având în vedere că poziţia
juridică a reclamantului care declanşează procesul este total diferită de cea a
pârâtului chemat în judecată prin acţiunea introdusă de reclamant. Mai mult, în
condiţiile în care însăşi legea stabileşte instanţa competentă şi limitele în
care reclamantul îşi poate exercita dreptul de opţiune, Curtea constată că
susţinerile autorului excepţiei potrivit cărora dispoziţiile criticate ar sta
la baza pronunţării unei hotărâri arbitrare nu pot fi primite. Stabilirea prin
prevederile legale criticate a competenţei teritoriale alternative nu aduce
atingere, sub nicio formă, dreptului părţilor de a beneficia de un proces
echitabil şi nu afectează imparţialitatea justiţiei.
In fine, potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din
Constituţie, procedura de judecată este prevăzută de lege, astfel încât
stabilirea regulilor referitoare la competenţa teritorială alternativă, precum
şi la părţile care au dreptul de a alege reprezintă o atribuţie exclusivă a
legiuitorului.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art.
146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al
art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor
art. 5, 9 şi 12 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Ion
Constantin în Dosarul nr. 7.987/315/2008 al Judecătoriei Târgovişte.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 25 iunie
2009.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent,
Mihaela Senia Costinescu