Decizia Nr.970 din 12.07.2011

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 171 alin. 2, 3, 4 şi 4¹, art. 172 alin. 1, 2 şi 6 şi art. 173 alin. 1 şi 3 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ion Constantin, Dănuţ Crăciun şi Alin-Marian Gheţău în Dosarul nr. 42.286/3/2008 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, excepţie care face obiectul Dosarului nr. 3.863 D/2010 al Curţii Constituţionale.La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, arătând că textele de lege criticate nu încalcă prevederile constituţionale invocate.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:Prin Încheierea din 9 septembrie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 42.286/3/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 171 alin. 2, 3, 4 şi 4¹, art. 172 alin. 1, 2 şi 6 şi art. 173 alin. 1 şi 3 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Constantin Ion, Dănuţ Crăciun şi Alin-Marian Gheţău într-o cauză penală.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia critică „modul de asigurare a exercitării dreptului la apărare“, deoarece „nu este suficientă declararea respectării sale, ci este necesară respectarea sa obligatorie de toate părţile implicate în proces“. Astfel, prin dispoziţiile art. 171 alin. 2 din Codul de procedură penală, „toate celelalte categorii de învinuiţi sau inculpaţi [cu excepţia celor de la alin. 3] sunt exceptate de la asistenţa juridică obligatorie, ceea ce reprezintă o împiedicare a exercitării dreptului la apărare şi o discriminare“. Cât priveşte alin. 3 al aceluiaşi articol, se susţine că asigură doar în cursul judecăţii asistenţa juridică obligatorie, aceasta lipsind pe parcursul cercetării penale. Cu privire la alin. 4¹ al art. 171 din Codul de procedură penală se susţine că aduce atingere dreptului la apărare prin impunerea unui apărător din oficiu care, în cauze complexe, nu poate să efectueze decât o apărare formală. Referitor la alin. 1 al art. 172 din Codul de procedură penală se susţine că aduce atingere dreptului la apărare „prin faptul că lipsa apărătorului, indiferent de motiv, nu împiedică efectuarea actului de urmărire penală fără apărător“, iar, cu privire la dispoziţiile alin. 2 al aceluiaşi articol, se susţine că sunt discriminatorii, aplicarea lor fiind limitată doar la cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie, în loc să se dispună ca ascultarea oricărui învinuit sau inculpat să se facă doar în prezenţa apărătorului. Cât priveşte dispoziţiile alin. 6 al art. 172 se arată că sunt discriminatorii, pentru că doar în cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie sau învinuiţii ori inculpaţii sunt arestaţi sau reţinuţi procurorul este obligat să rezolve plângerea în cel mult 48 de ore. În toate celelalte cazuri, procurorul nu este obligat să rezolve plângerea în cel mult 48 de ore. Referitor la art. 173 din Codul de procedură penală se consideră că instituie o discriminare şi încalcă dreptul la apărare, apreciindu-se că pentru ca acest drept să nu fie asigurat doar formal ar fi necesar ca organul de urmărire penală să asigure prezenţa apărătorului la efectuarea oricărui act de urmărire penală.Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece normele criticate sunt constituţionale.În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 171 alin. 2, 3, 4 şi 4¹, art. 172 alin. 1, 2 şi 6 şi art. 173 alin. 1 şi 3 din Codul de procedură penală, având următorul cuprins:– Art. 171 alin. 2, 3, 4 şi 4¹: „Asistenţa juridică este obligatorie când învinuitul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical educativ, când este reţinut sau arestat chiar în altă cauză, când faţă de acesta a fost dispusă măsura de siguranţă a internării medicale sau obligarea la tratament medical chiar în altă cauză ori când organul de urmărire penală sau instanţa apreciază că învinuitul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.În cursul judecăţii, asistenţa juridică este obligatorie şi în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare. Când asistenţa juridică este obligatorie, dacă învinuitul sau inculpatul nu şi-a ales un apărător, se iau măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu. Când asistenţa juridică este obligatorie, dacă apărătorul ales nu se prezintă nejustificat la data stabilită pentru efectuarea unui act de urmărire penală sau la termenul de judecată fixat şi nici nu asigură substituirea, pleacă sau refuză să efectueze apărarea, organul judiciar ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu care să-l înlocuiască, acordându-i timpul necesar pentru pregătirea apărării. În cursul judecăţii, după începerea dezbaterilor, când asistenţa juridică este obligatorie, dacă apărătorul ales lipseşte, nejustificat, la termenul de judecată şi nu asigură substituirea, instanţa ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu care să-l înlocuiască, acordând un termen de minimum 3 zile pentru pregătirea apărării.“; – Art. 172 alin. 1, 2 şi 6: „În cursul urmăririi penale, apărătorul învinuitului sau inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală şi poate formula cereri şi depune memorii. Lipsa apărătorului nu împiedică efectuarea actului de urmărire penală, dacă există dovada că apărătorul a fost încunoştinţat de data şi ora efectuării actului. Încunoştinţarea se face prin notificare telefonică, fax, internet sau prin alte asemenea mijloace, încheindu-se în acest sens un proces-verbal.Când asistenţa juridică este obligatorie, organul de urmărire penală va asigura prezenţa apărătorului la ascultarea învinuitului sau inculpatului. [...] Apărătorul are dreptul de a se plânge, potrivit art. 275, dacă cererile sale nu au fost acceptate; în situaţiile prevăzute în alin. 2 şi 4, procurorul este obligat să rezolve plângerea în cel mult 48 de ore.“; – Art. 173 alin. 1 şi 3: „Apărătorul părţii vătămate, al părţii civile şi al părţii responsabile civilmente are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală şi poate formula cereri şi depune memorii.[...] Când organul judiciar apreciază că din anumite motive partea vătămată, partea civilă sau partea responsabilă civilmente nu şi-ar putea face singură apărarea, dispune din oficiu sau la cerere luarea măsurilor pentru desemnarea unui apărător.“ În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 21 privind accesul liber la justiţie şi art. 24 privind dreptul la apărare. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine următoarele: Asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 171 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală, criticate în raport de aceleaşi prevederi constituţionale şi cu o motivare similară, Curtea s-a mai pronunţat în jurisprudenţa sa. Astfel, de exemplu, prin Decizia nr. 7 din 20 ianuarie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 161 din 18 aprilie 2000, Curtea a statuat că dreptul la apărare prevăzut în art. 24 din Constituţie este pe deplin respectat de art. 171 din Codul de procedură penală, care, prin alin. 1, prevede dreptul învinuitului sau al inculpatului de a fi asistat de apărător în tot cursul urmăririi penale şi al judecăţii, organele judiciare fiind obligate să îi aducă la cunoştinţă acest drept. În anumite cazuri în care învinuitul sau inculpatul se află în situaţii deosebite, legea a prevăzut, în alin. 2 al art. 171 din Codul de procedură penală, cazurile de asistenţă juridică obligatorie, atât în faza urmăririi penale, cât şi în faza judecăţii, iar în alin. 3, cazurile pentru faza judecăţii. Cu acelaşi prilej, Curtea a constatat că dreptul la apărare nu poate fi confundat cu dreptul la asistenţă juridică obligatorie, primul fiind garantat în toate cazurile, iar cel de-al doilea fiind creat de legiuitor, care stabileşte şi cazurile în care se consideră că este necesar. Întrucât Legea fundamentală garantează dreptul la apărare, iar nu şi pe cel la asistenţă juridică obligatorie, Curtea a statuat că stabilirea cazurilor în care aceasta din urmă se impune constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Ca urmare, nu se poate susţine că dispoziţiile art. 171 alin. 3 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale numai pentru că nu prevăd că asistenţa juridică este obligatorie în toate cazurile. Totodată, prin Decizia nr. 533 din 13 octombrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 963 din 31 octombrie 2005, Curtea a reţinut că dreptul la apărare, consacrat de art. 24 din Constituţie şi de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, se referă la asistenţa juridică facultativă, iar excepţiile de la această regulă pot fi stabilite în mod exclusiv de legiuitor. În cazurile în care legea impune asistenţa juridică obligatorie a învinuitului sau inculpatului, apărarea are valoarea unei instituţii de cert interes social, care funcţionează atât în favoarea învinuitului sau a inculpatului, cât şi în vederea asigurării unei bune desfăşurări a procesului penal, în considerarea unor situaţii speciale ce rezultă din însăşi enumerarea cuprinsă în textul de lege. Tot astfel, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat şi asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 171 alin. 4¹ din Codul de procedură penală statuând, de exemplu, prin Decizia nr. 332 din 3 aprilie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 308 din 9 mai 2007, că „Dispoziţia legală criticată este în concordanţă cu textul constituţional al art. 24 alin. (2), potrivit căruia, «în tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu»“. Deoarece nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele deciziilor mai sus amintite sunt valabile şi în prezenta cauză. Curtea nu poate reţine nici criticile formulate cu privire la dispoziţiile art. 172 alin. 1, 2, 6 şi art. 173 alin. 1 şi 3 din Codul de procedură penală. Reglementând, pe de o parte, dreptul apărătorului învinuitului sau inculpatului, respectiv al apărătorului părţii vătămate, părţii civile şi al părţii responsabile civilmente de a asista la efectuarea oricărui act de urmărire penală, de a formula cereri şi de a depune memorii, iar, pe de altă parte, obligaţia organului de urmărire penală de a asigura prezenţa apărătorului la ascultarea învinuitului sau a inculpatului în cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie, respectiv cazurile când organul judiciar dispune din oficiu sau la cerere luarea măsurilor pentru desemnarea unui apărător, aceste texte legale dau expresie deplină dreptului la apărare. Asupra criticilor privind necesitatea reglementării obligaţiei organului de urmărire penală de a asigura, în toate cazurile, prezenţa apărătorului la ascultarea învinuitului sau inculpatului, susţineri care vizează, în esenţă, modificarea şi completarea textelor de lege ce fac obiectul excepţiei, Curtea nu se poate pronunţa întrucât nu intră în competenţa sa, astfel cum este aceasta stabilită de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit căruia Curtea Constituţională „se pronunţă numai asupra constituţionalităţii textelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului“. Tot astfel, nu intră în competenţa Curţii Constituţionale criticile referitoare la modul în care a fost asigurat dreptul la apărare în faza urmăririi penale în cauza în care s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, acestea fiind de competenţa instanţelor de judecată, în cadrul căilor de atac prevăzute de lege. Pentru motivele mai sus arătate, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 171 alin. 2, 3, 4 şi 4¹, art. 172 alin. 1, 2 şi 6 şi art. 173 alin. 1 şi 3 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ion Constantin, Dănuţ Crăciun şi Alin-Marian Gheţău în Dosarul nr. 42.286/3/2008 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală. Definitivă şi general obligatorie. Pronunţată în şedinţa publică din data de 12 iulie 2011. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, AUGUSTIN ZEGREAN Prim-magistrat-asistent, Marieta Safta