DECIZIE Nr.
948 din 6 iulie 2010
referitoare la exceptia de
neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 3 lit. c) si art. 8 1 din Legea nr.
146/1997 privind taxele judiciare de timbru
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 546 din 4 august 2010
Augustin Zegrean - preşedinte
Aspazia Cojocaru -judecător
Acsinte Gaspar -judecător
Petre Lăzăroiu -judecător
Mircea Ştefan Minea -judecător
Iulia Antoanella Motoc -judecător
Ion Predescu -judecător
Puskas Valentin Zoltan -judecător
Tudorel Toader -judecător
Antonia Constantin - procuror
Benke Karoly -
magistrat-asistent
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 81 coroborate cu cele ale
art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru,
excepţie ridicată de Vlad Sofîlcă, Roxana Sofîlcă, Gabriel Sofîlcă şi
Daniela-Cristina Orodel în Dosarul nr. 19.212/301/2006 al Judecătoriei
Sectorului 3 Bucureşti.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 29 iunie
2010, în prezenţa reprezentantului Ministerului Public, şi au fost consemnate
în încheierea din aceeaşi dată, când, având nevoie de timp pentru a delibera,
Curtea, în conformitate cu dispoziţiile art. 14 şi ale art. 58 alin. (3) din
Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a
amânat pronunţarea pentru data de 6 iulie 2010.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările
dosarului, constată următoarele:
Prin Incheierea din 24 noiembrie 2009, pronunţată în
Dosarul nr. 19.212/301/2006, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a sesizat
Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor
art. 81 coroborate cu cele ale art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea
nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, excepţie ridicată de Vlad
Sofîlcă, Roxana Sofîlcă, Gabriel Sofîlcă şi Daniela-Cristina Orodel într-o
cauză având ca obiect soluţionarea cererilor de reexaminare a taxei judiciare
de timbru în materie succesorală.
In motivarea excepţiei de neconstituţionalitate Daniela-Cristina Orodel susţine că prevederile legale criticate
încalcă accesul liber la justiţie, întrucât cetăţeanul este pus în situaţia de
a nu mai putea beneficia de serviciile publice oferite de instanţele
judecătoreşti, ceea ce face ca acest drept fundamental, prevăzut de
Constituţie, să devină unul iluzoriu. Se mai arată că, datorită sumei
exorbitante prevăzute de lege pentru a se putea obţine o copie legalizată cu
menţiunea „definitivă şi irevocabilă" de pe o hotărâre judecătorească prin
care se tranşează un litigiu succesoral, se limitează dreptul persoanei la
executarea hotărârii judecătoreşti.
Se arată că accesibilitatea justiţiei nu înseamnă
caracterul gratuit al acesteia, accesul liber la justiţie putând fi condiţionat
de plata unei taxe de timbru, necesară pentru acoperirea cheltuielilor de
judecată. Insă, atunci când se stabilesc taxe judiciare de timbru exorbitante,
care depăşesc cu mult cheltuielile prilejuite de realizarea actului de justiţie
şi posibilităţile de plată ale justiţiabilului, limitarea dreptului de acces nu
este proporţională cu scopul urmărit. Cuantumul exagerat al taxei judiciare de
timbru aduce atingere substanţei dreptului la un proces echitabil, ţinând cont
că, în speţă, cuantumul acestei taxe a fost stabilit la 2.282 salarii minime pe
economie. Se arată că, deşi cereri neevaluabile în bani, cererile în materie
succesorală sunt taxate la o valoare mult mai mare şi decât a celor evaluabile
în bani. In speţă, ceilalţi autori ai excepţiei arată că această taxă a fost
stabilită la un nivel de şase ori mai mare decât o taxă ce s-ar putea
determina, la nivelul maximal, în cadrul modului de taxare a cererilor
evaluabile în bani.
In continuare, autorul sesizării analizează criteriile
avute în vedere de Curtea Europeană a Drepturilor Omului atunci când aceasta
s-a pronunţat cu privire la proporţionalitatea instituirii unei taxe ce
condiţionează accesul liber la justiţie şi scopul legitim urmărit prin
instituirea acestei taxe, şi anume cuantumul sumei ce trebuie plătită,
veniturile justiţiabilului, stadiul procesual în care intervine restricţia,
scopul în care este impusă taxa, garanţiile procedurale de care se bucură
reclamantul şi miza cererii. Astfel, autorul excepţiei constată că valoarea
taxei este disproporţionat de mare raportat la veniturile pe care le
realizează, stadiul procesual este cel al executării hotărârii, iar scopul
taxei este deturnat, în sensul că aceasta nu mai este o contraprestaţie cu
privire la prestarea unui serviciu public de instanţele judecătoreşti, o atare taxă,
mai degrabă, reprezentând un impozit pe moştenire, şi nu o taxă judiciară de
timbru. Mai mult, se arată că această taxă, plătibilă înainte de dezbaterea
unei moşteniri sau de introducerea cererii de partaj, după caz, poate duce la
situaţia ca succesiunea să devină vacantă şi să fie preluată de stat.
Se mai arată că în jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului se acceptă faptul că o taxă judiciară de timbru are un scop
legitim dacă finanţează cheltuielile sistemului justiţiei, fiind o contraprestaţie
pentru un serviciu public prestat de instanţele judecătoreşti, însă Legea nr.
276/2009 prevede că o atare taxă se face venit la bugetul local al unităţii
administrativ-teritoriale în raza căreia debitorul îşi are domiciliul sau, după
caz, sediul fiscal.
Se apreciază că dispoziţiile legale criticate încalcă
art. 4 alin. (2) şi art. 124 alin. (3) din Constituţie, din moment ce autorul
excepţiei nu are banii necesari pentru achitarea taxei judiciare de timbru şi
intrarea în posesia moştenirii. Se mai susţine că dovada calităţii de
moştenitor, a cotei indivize de moştenire şi a dreptului de proprietate asupra
bunurilor şi creanţelor succesorale se poate face numai cu copia legalizată de
pe hotărârea de expedient privind dezbaterea succesiunii, or cuantumul excesiv
al taxei judiciare de timbru împiedică eliberarea acesteia.
Se consideră că dispoziţiile legale criticate nu
asigură o aşezare justă a sarcinilor fiscale şi, din acest motiv,
retroactivează. O atare concluzie este întărită şi de faptul că acestea se
aplică şi cu privire la cererile introduse în materie succesorală înainte de
intrarea în vigoare a acestei legi.
In fine, se apreciază că sunt încălcate dreptul de
proprietate şi cel de moştenire, întrucât în lipsa resurselor financiare de
promovare a acţiunilor succesorale corespunzătoare, exercitarea în plenitudinea
lor a tuturor atributelor dreptului de proprietate este limitată. Scutirea sau
eşalonarea de la plata taxelor judiciare de timbru nu este un remediu efectiv,
întrucât aceasta este o măsură lăsată la aprecierea instanţelor de judecată,
fără a avea însă o largă aplicabilitate.
Pe lângă cele arătate mai sus, Vlad Şofîlcă, Roxana
Şofîlcă şi Gabriel Şofîlcă arată că valoarea foarte mare a taxei judiciare de
timbru, determinată în funcţie de criteriul averii lăsate de către defunct,
reprezintă o îngrădire a accesului liber la justiţie. Se arată că în funcţie de
valoarea succesiunii, taxa este diferită, deşi instanţa de judecată prestează
acelaşi serviciu public. Se mai consideră că prevederile legale criticate
reprezintă legiferarea unui abuz de drept.
O atare taxă prohibitivă se constituie într-un
impediment financiar de natură să compromită şi să afecteze grav exerciţiul
dreptului la moştenire şi încalcă principiul aşezării juste a sarcinilor fiscale.
Se arată că bunurile lăsate moştenire de defunct sunt bunuri în sensul art. 1
din Protocolul adiţional la Convenţie, astfel încât îngrădirea prin taxa
judiciară de timbru excesivă a dreptului de a intra în deplină proprietate şi
posesie a acestor bunuri încalcă dreptul de proprietate al moştenitorilor.
Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. In
acest sens arată că executarea unei hotărâri judecătoreşti face parte
integrantă din noţiunea de „proces", astfel încât dreptul de acces la un
tribunal şi dreptul la un proces echitabil vizează şi faza executării
hotărârilor judecătoreşti şi, cu atât mai mult, obţinerea unei copii legalizate
şi învestite cu formulă executorie a unei astfel de hotărâri. Stabilirea unui
cuantum considerabil al taxei judiciare de timbru pune practic părţile în
imposibilitate de a se bucura de efectele unei hotărâri judecătoreşti
irevocabile, în condiţiile în care sunt împiedicate să obţină forma legalizată
a acesteia. In acest mod, dreptul de acces la un tribunal devine iluzoriu.
Un cuantum atât de mare al taxei judiciare de timbru nu
este justificat de costurile procedurii, iar lipsa unor dispoziţii tranzitorii
ale legii cu privire la procedurile succesorale începute înainte de intrarea în
vigoare a Legii nr. 276/2009 duce la lipsa de previzibilitate a acesteia,
părţile neputând anticipa costurile procedurii, din moment ce, în speţă, au
sesizat instanţa de judecată cu 3 ani înainte de intrarea în vigoare a legii.
In sensul celor de mai sus, instanţa invocă şi
hotărârile pronunţate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele
Virgil Ionescu împotriva României şi Weissman şi alţii împotriva
României.
Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr.
47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două
Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi
exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
Avocatul Poporului consideră
că dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale. Se apreciază că, prin
stabilirea unui cuantum excesiv al taxei judiciare de timbru pentru obţinerea
unei copii legalizate de pe hotărârea de expedient, se încalcă dreptul la un
proces echitabil al părţilor interesate, acest drept devenind unul teoretic şi
iluzoriu. Se arată că o atare măsură, apreciată în lumina circumstanţelor unei
anumite cauze, inclusiv solvabilitatea reclamantului şi faza procedurii în care
este impusă restricţia respectivă, nu este proporţională cu scopul urmărit. Mai
mult, există posibilitatea ca valoarea taxei judiciare de timbru să depăşească
valoarea emolumentului, ceea ce este contrar dreptului de acces liber la
justiţie.
Prin urmare, se constată că statul nu a păstrat „un
echilibru just între interesul său de a percepe cheltuieli de judecată, pe de o
parte, şi interesul reclamanţilor de a-şi expune pretenţiile în faţa unei
instanţe şi de a avea posibilitatea valorificării drepturilor lor, pe de altă
parte".
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra
excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al
Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului,
notele scrise depuse, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile
Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este
competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi
ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să
soluţioneze prezenta excepţie.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum
a fost formulat, îl constituie dispoziţiile art. 81 coroborate cu cele
ale art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de
timbru, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 173 din 29
iulie 1997, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 276/2009, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 13 iulie 2009. In
realitate, Curtea constată că excepţia formulată vizează art. 3 lit. c) şi art.
81 din Legea nr. 146/1997 şi, întrucât cele două dispoziţii legale
sunt indisolubil legate, Curtea urmează să analizeze ambele texte de lege sub
aspectul constituţionalităţii lor. Aceste prevederi au următorul cuprins:
- Art. 3 lit. c): „Acţiunile şi cererile
neevaluabile în bani se taxează astfel: [...]
c) cereri pentru:
- stabilirea calităţii de moştenitor - 50
lei/moştenitor - stabilirea masei succesorale - 3% la valoarea
masei succesorale;
- cereri de raport - 3% la valoarea
bunurilor a căror raportare se solicită;
- cereri de reducţiune a liberalităţilor - 3%
la valoarea rezervei care urmează a fi reîntregită prin reducţiunea
liberalităţilor;
- cereri de partaj - 3% la valoarea masei
partajabile. Separat de această taxă, dacă părţile contestă bunurile de
împărţit, valoarea acestora sau drepturile ori mărimea drepturilor
coproprietarilor în cadrul cererilor de mai sus, taxa judiciară de timbru se
datorează de titularul cererii la valoarea contestată în condiţiile art. 2
alin. (1);";
- Art. 81: „(1) Cererile pentru
eliberarea de către instanţele judecătoreşti de copii de pe hotărârile judecătoreşti,
cu menţiunea că sunt definitive şi irevocabile, prin care se stabilesc
calitatea de moştenitor, masa succesorală, cotele şi bunurile ce revin fiecărui
moştenitor, dacă nu s-a plătit taxa de timbru pentru efectuarea procedurii
succesorale notariale, se taxează potrivit dispoziţiilor art. 3 lit. c)."
Textele constituţionale invocate în susţinerea
excepţiei sunt cele ale art. 4 alin. (2) privind criteriile de discriminare,
art. 21 privind accesul liber la justiţie, art. 15 alin. (2) privind neretroactivitatea,
art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 44 privind dreptul de proprietate
privată, art. 46 privind dreptul de moştenire, art. 53 privind restrângerea
exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 56 privind contribuţiile
financiare, art. 124 alin. (2) privind înfăptuirea justiţiei şi art. 136
privind proprietatea. Totodată, se consideră a fi încălcate şi prevederile art.
6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil, art. 17 privind
interzicerea abuzului de drept şi art. 18 privind limitarea folosirii
restrângerilordrepturilordin Convenţia pentru apărarea drepturilor şi
libertăţilor fundamentale, ale art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie
privind protecţia proprietăţii, ale art. 10 din Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului referitoare la principiul accesului liber la justiţie,
precum şi ale art. 14 paragraful 1 din Pactul internaţional cu privire la
drepturile civile şi politice referitoare la principiul accesului liber la
justiţie. In fine, în susţinerea excepţiei, sunt invocate şi considerentele de
principiu care au stat la baza hotărârilor pronunţate de Curtea Europeană a
Drepturilor Omului în cauzele Elena Negulescu împotriva României, 2008,
Weissman împotriva României, 2006, Iosif şi alţii împotriva României, 2007,
Cibicki împotriva Poloniei, 2009, Kijewska împotriva Poloniei, 2009, Kozlowski
împotriva Poloniei, 2007, Rusen împotriva României, 2009, şi Gasus Dosier- unt
Foerdertechnick GMBH împotriva Olandei, 1995.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate şi dispoziţiile
legale criticate, prin raportare la prevederile constituţionale invocate,
Curtea constată următoarele:
Prevederile art. 3 lit. c) din Legea nr. 146/1997 au
mai format obiect al controlului de constituţionalitate în raport cu critici
similare. Astfel, Curtea, prin Decizia nr. 504 din 20 aprilie 2010, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 377 din 8 iunie 2010, a statuat
că „accesul liber la justiţie nu interzice stabilirea taxelor de timbru în
justiţie, fiind justificat ca persoanele care se adresează autorităţilor
judecătoreşti să contribuie la acoperirea cheltuielilor prilejuite de
realizarea actului de justiţie. In virtutea dispoziţiilor constituţionale ale
art. 56 alin. (1), potrivit cărora «Cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin
impozite şi prin taxe, la cheltuielile publice», plata taxelor şi a impozitelor
reprezintă o obligaţie constituţională a cetăţenilor. Echivalentul taxelor
judiciare de timbru este integrat în valoarea cheltuielilor stabilite de
instanţa de judecată prin hotărârea pe care o pronunţă în cauză, plata acestora
revenind părţii care cade în pretenţii. In acelaşi sens este, de altfel, şi
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în care s-a statuat că o
caracteristică a principiului liberului acces la justiţie este aceea că nu este
un drept absolut (Cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit al Marii
Britanii, 1985). Astfel, acest drept, care cere prin însăşi natura sa o
reglementare din partea statului, poate fi subiectul unor limitări, atât timp
cât nu este atinsă însăşi substanţa sa.
De asemenea, Curtea a mai reţinut că, pentru aceleaşi
considerente, textul de lege criticat nu cuprinde prevederi de natură să aducă
atingere principiului potrivit căruia justiţia este unică, imparţială şi egală
pentru toţi, consacrat de art. 124 alin. (2) din Legea fundamentală".
Considerentele reţinute de Curte în decizia menţionată
sunt valabile şi în cauza de faţă, întrucât nu au intervenit elemente noi de
natură a determina o reconsiderare a jurisprudenţei acesteia.
Mutatis mutandis, cele
constatate mai sus de către instanţa constituţională sunt valabile şi în raport
cu critica de neconstituţionalitate care priveşte art. 81 din Legea
nr. 146/1997.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art.
146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11
alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de
voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
Respinge ca neîntemeiată excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 lit. c) şi art. 81 din
Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, excepţie ridicată de
Vlad Şofîlcă, Roxana Şofîlcă, Gabriel Şofîlcă şi Daniela-Cristina Orodel în
Dosarul nr. 19.212/301/2006 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 6 iulie 2010.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Benke Karoly
OPINIE SEPARATA
Cu referire la Decizia nr. 948 din 6 iulie 2010,
pronunţată de Curtea Constituţională în Dosarul nr. 8.299D/2009, prin care, cu
majoritate de voturi, a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 3 lit. c) şi art. 81 din Legea nr. 146/1997
privind taxele judiciare de timbru, excepţie ridicată de Vlad Şofîlcă, Roxana
Şofîlcă, Gabriel Şofîlcă şi Daniela-Cristina Orodel în Dosarul nr.
19.212/301/2006 aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, apreciez
pentru argumentele pe care le voi arăta în continuare, că soluţia este greşită.
1. Practica, în genere, constantă a Curţii
Constituţionale a României, invocată doar prin ultima soluţie pronunţată1
- Decizia nr. 504 din 20 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 377 din 8 iunie 2010, nu reprezintă în sine un
impediment major pentru pronunţarea unei soluţii chiar şi contrare.
In acest sens, stau prevederile art. 29 alin. (1) din
Legea nr. 47/19922 care permit oricărui justiţiabil ridicarea de
excepţii de neconstituţionalitate asupra oricărei prevederi dintr-o lege sau
ordonanţă în vigoare, cu singura condiţie de a avea legătură cu soluţionarea
cauzei.
Realităţile practice ne arată că în faţa instanţelor
judecătoreşti sau de arbitraj comercial sunt ridicate, de foarte multe ori,
aceleaşi excepţii şi care au la bază critici similare sau chiar identice, ori
aceleaşi excepţii ridicate de aceiaşi autori, şi nu de puţine ori, Curtea a
revenit asupra soluţiei iniţiale pronunţând uneori chiar o soluţie contrară.
Situaţia este perfect explicabilă prin faptul că
fiecare excepţie trebuie analizată prin prisma criticilor formulate, Curtea
neputându-se substitui părţilor în motivarea excepţiilor, astfel încât textul
legii, analizat prin prisma unor critici, să fie constituţional, iar în raport
de alte temeiuri constituţionale să fie neconstituţional.
2. Fără îndoială că accesul liber la justiţie (art.
21 din Constituţie), invocat de autori ca temei constituţional, trebuie
analizat sub mai multe aspecte, astfel:
a) dacă este un drept absolut şi dacă poate forma
obiectul unei restrângeri sau limitări Curtea Europeană a Drepturilor Omului în
jurisprudenţa sa a statuat că „dreptul la un tribunal" nu este absolut.
Fiind vorba de un drept pe care Convenţia l-a recunoscut fără să-l definească
în sensul restrâns al cuvântului, există posibilitatea limitărilor implicit
admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept [în
acest sens, a se vedea cauzele Golder contra Regatului Unit, Hotărârea
din 21 februarie 1975 (Plenul Curţii), Tolstoy Miloslavsky împotriva
Regatului Unit, Hotărârea din 13 iulie 1995 (Plenul Curţii), Stubbings
şi alţii împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 22 octombrie 1996 (Plenul
Curţii), Z şi alţii împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 10 mai 2001
(Plenul Curţii), Ashingdane contra Regatului Unit al Marii Britanii (1985)].
De asemenea, în doctrină s-a subliniat: „Fără îndoială,
dreptul la judecător poate cunoaşte limitări; acest drept nu poate fi absolut
şi statele dispun de o marjă de apreciere. O reglementare etatică ţinând cont
de anumite imperative este pe deplin posibilă. Astfel, ca urmare a unei griji
legitime, a unei bune administrări a justiţiei, o procedură internă poate să
prevadă termenele de recurs la judecător; o asemenea limitare a dreptului este
de înţeles."3
Curtea, în cauzele Brualla Gomez de la Torre
împotriva Spaniei, 1997 sau Weissman împotriva României, 2006, a
statuat că nu a negat niciodată că interesul unei bune administrări a justiţiei
poate justifica impunerea unei restricţionări financiare a accesului unei
persoane la un tribunal. In acelaşi sens, se pot cita hotărârile pronunţate în
cauzele Tolstoy-Miloslavsky împotriva Regatului Unit, 1995, în care a
statuat că plata unei cauţiuni este impusă în scopul unei bune administrări a
justiţiei, respectiv Kreuz împotriva Poloniei, 2001.
Curtea Constituţională, prin numeroase decizii4,
a statuat că „accesul liber la justiţie, înscris în art. 21 din Constituţie, nu
presupune gratuitatea acesteia. Justiţia este un serviciu public al statului, iar
costurile sale se suportă de la buget, la ale cărui venituri contribuie toţi
cetăţenii. Este echitabil ca o parte din cheltuieli să fie suportate de
justiţiabili, de cei care recurg la acest serviciu public şi acest lucru se
realizează prin plata taxelor de timbru. Exista însă, tocmai pentru a nu
împiedica accesul la justiţie, categorii de litigii civile care sunt scutite de
taxe sau există posibilitatea de a obţine, în funcţie de situaţia materială a
părţii, scutirea totală ori parţială de taxe sau eşalonarea acestora".
De asemenea, Curtea a mai statuat că „plata taxelor
judiciare de timbru fiind o condiţie legală pentru începerea proceselor civile,
obligaţia la plata anticipată a acestor taxe (în unele cazuri până la un termen
ulterior, stabilit de instanţa judecătorească) este justificată, ca şi
sancţiunea anulării acţiunii sau cererii, în caz de neplată a acestora".
Curtea, prin Decizia nr. 168 din 22 martie 2005,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 362 din 28 aprilie
2005, a reţinut că „obligaţia plăţii taxelor judiciare de timbru, ca una dintre
condiţiile sesizării legale a instanţelor judecătoreşti, este prevăzută de
norme procedurale a căror adoptare, potrivit prevederilor art. 126 alin. (2)
din Constituţie, intră în competenţa exclusivă a legiuitorului. Legiuitorul are
opţiunea liberă în determinarea cererilor pentru care trebuie plătite taxe
judiciare de timbru, a cuantumului acestora, precum şi a părţilor care au
obligaţia să le plătească, cu condiţia să nu instituie un tratament juridic
diferit pentru situaţii identice".
1 In legătură cu
art. 3 lit. c) din Legea nr. 146/1997, Curtea Constituţională s-a pronunţat în
repetate rânduri, apreciind că textul, anterior modificării sale prin Legea nr.
276/2009, este constituţional.
2 „(1) Curtea
Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor
judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei
legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în
vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi
oricare ar fi obiectul acestuia."
3 A se vedea J.F.
Renucci, Droit europeen des droits de l'homme, ed. 2, p. 179.
4 Decizia nr. 39
din 7 iulie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 179
din 27 iulie 1993, Decizia nr. 82 din 25 mai 1999, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 30 iunie 1999, Decizia nr. 47 din 4
februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131
din 28 februarie 2003, Decizia nr. 343 din 18 septembrie 2003, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 774 din 5 noiembrie 2003, Decizia
nr. 423 din 21 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 51 din 14 ianuarie 2005, Decizia nr. 453 din 20 septembrie 2005,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 943 din 21 octombrie
2005, Decizia nr. 494 din 6 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 378 din 19 mai 2008.
Cu referire la Legea nr. 146/1997, Curtea, prin Decizia
nr. 183 din 16 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 64 din 14 februarie 2000, a statuat că dispoziţiile sale [în
speţă, chiar art. 3 lit. c) din Legea nr. 146/1997, anterior modificării sale]
„privesc obligaţiile constituţionale ale cetăţenilor de a contribui la
cheltuielile publice atât atunci când ele interesează statul, în întregul său,
cât şi atunci când se referă la cheltuielile administraţiei publice. Rezultă că
aceste contribuţii pot consta din impozite şi taxe, care se stabilesc, potrivit
art. 138 din Constituţie, numai prin lege sau, în limitele şi în condiţiile
legii, atunci când sunt taxe şi impozite locale. Totodată Constituţia
stabileşte că sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a
sarcinilor fiscale".
Prin Decizia nr. 422 din 13 noiembrie 2003, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 908 din 19 decembrie 2003,
Curtea a statuat că „echivalentul taxelor judiciare de timbru este integrat în
valoarea cheltuielilor de judecată stabilite de instanţa de judecată prin
hotărârea pe care o pronunţă în cauză, plata acestora revenind părţii care cade
în pretenţii.
In felul acesta reclamantul care a plătit taxele
judiciare de timbru va suporta pierderea sumelor de bani plătite cu titlul
acesta, numai atunci când instanţa hotărăşte că acţiunea sa nu este întemeiată
sau nu îndeplineşte alte condiţii prevăzute de lege pentru a fi admisă, altfel
spus, atunci când reclamantul a pus în mişcare în mod nejustificat serviciul
public al justiţiei. In cazul în care acţiunea introdusă de reclamant a fost
admisă, instanţa de judecată îl obligă pe pârât la plata cheltuielilor de
judecată, în acestea cuprinzându-se şi taxele judiciare de timbru.
In ambele ipoteze enunţate mai sus, plata taxelor
judiciare de timbru nu este de natură să-i cauzeze plătitorului o pierdere
injustă şi nu poate fi caracterizată, în consecinţă, ca o împiedicare a
accesului liber la justiţie. [...]"
Prin aceeaşi decizie, Curtea a statuat că regula de
bază în materia impozitelor şi taxelor este că pentru anumite activităţi
desfăşurate de instituţiile publice se datorează taxe de timbru. Această regulă
este prevăzută de legislaţia fiscală şi decurge din dispoziţiile art. 56 alin.
(1) din Constituţie5, însă stabilirea modalităţii de plată a taxelor
de timbru, ca de altfel şi a cuantumului lor, este opţiunea legiuitorului, ce
ţine de politica legislativă fiscală.
Prin mai multe decizii6, Curtea a arătat că,
„având în vedere caracterul modic al sumei stabilite ca taxă de timbru pentru
exercitarea căii de atac, nu s-ar putea susţine că prin cuantumul fixat s-a
determinat îngrădirea accesului liber la justiţie prevăzut de art. 21 din
Constituţie".
b) dacă prin stabilirea unui anumit cuantum al taxei
judiciare de timbru este atinsă însăşi substanţa dreptului - accesul liber la
justiţie
In practica sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a
verificat dacă stabilirea unui anumit cuantum are în vedere un scop legitim şi
dacă asigură un raport de proportionalitate între scopul urmărit şi mijlocul
ales. In acest sens, a se vedea cauzele Ashingdane împotriva Regatului Unit,
Hotărârea din 28 mai 1985 (Plenul Curţii), Lithgow şi alţii împotriva
Regatului Unit, Hotărârea din 8 iulie 1986 (Plenul Curţii), Bellet
împotriva Franţei, Hotărârea din 4 decembrie 1995 (Plenul Curţii), Weissman
împotriva României, 2006, lorga împotriva României, 2007, V.M. împotriva
Bulgariei, 2006, Iosif împotriva României, 2007.
In Cauza Weissman împotriva României, 2006, Curtea
a statuat că, ţinând cont de principiul conform căruia Convenţia urmăreşte
protejarea unor drepturi care nu sunt teoretice sau iluzorii, ci concrete şi
efective, cuantumul cheltuielilor de judecată, apreciat în contextul
circumstanţelor unei speţe date, inclusiv capacitatea reclamantului de a le
achita, precum şi faza procedurală în care această restricţie este impusă sunt
factori care trebuie luaţi în considerare atunci când se determină dacă o
persoană a beneficiat de dreptul de acces la un tribunal sau dacă, datorită
cuantumului cheltuielilor de judecată, dreptul de acces la un tribunal a fost
restrâns în aşa măsură încât este afectat în însăşi substanţa sa. Astfel, o
taxă judiciară de timbru de 323.264 euro pentru introducerea unei acţiuni este
excesivă. De altfel, cuantumul mare al taxei i-a determinat pe reclamanţi să
renunţe la acţiune. Curtea a arătat că o atare sumă a taxei judiciare de timbru
nu era justificată nici prin circumstanţele particulare ale cauzei, nici prin
situaţia financiară a reclamanţilor. In consecinţă, a fost încălcat art. 6
paragraful 1 din Convenţie.
In Cauza Iorga împotriva României, 2007, Curtea
a statuat că o taxă judiciară de timbru de 21 euro este excesivă raportată la
veniturile din pensie pe care le realiza reclamantul, şi anume 22 euro. In
consecinţă, Curtea a arătat că era dificil de imaginat dacă reclamantul şi-ar
fi putut procura prin mijloace proprii suma de bani aferentă taxei judiciare de
timbru. Pentru acest motiv a trebuit să renunţe la un capăt de cerere. In consecinţă,
a fost încălcat art. 6 paragraful 1 din Convenţie. In acelaşi sens, a se vedea
şi hotărârea pronunţată în Cauza Kijewska împotriva Poloniei, 2007.
In cauzele Beian (2) împotriva României, 2008, Rusen
împotriva României, 2008 şi Nemeti împotriva României, 2008, CEDO a
statuat că o taxă judiciară de timbru egală ce reprezintă dublul veniturilor
lunare ale persoanei sau este de 8 ori mai mare decât veniturile lunare ale
persoanei sau este de 6 ori mai mare decât veniturile familiei persoanei în
cauză este excesivă şi, prin stabilirea unui atare cuantum al taxei, este
încălcat art. 6 paragraful 1 din Convenţie.
In Cauza Iosif şi alţii împotriva României, 2007, Curtea
a statuat că „obligaţia impusă reclamanţilor de a achita o cauţiune extrem de
ridicată pentru a putea introduce acţiunea i-a lipsit de posibilitatea de a
obţine examinarea fondului cauzei şi, prin urmare, de dreptul lor de acces la o
instanţă". In speţă, era vorba de neplata sumei de 133.984 euro (EUR) cu
titlu de cauţiune pentru introducerea acţiunii, ceea ce a dus la respingerea ca
netimbrată a acţiunii. Ţinând seama de circumstanţele speţei şi, în special, de
faptul că restricţia litigioasă a intervenit în stadiul iniţial al procedurii,
Curtea apreciază că ea a fost disproporţionată şi că astfel a adus atingere
însăşi esenţei dreptului de acces la o instanţă. In consecinţă, a fost încălcat
art. 6 paragraful 1 din Convenţie.
In Cauza Larco împotriva României, 2009, Curtea
a statuat că obligaţia de a plăti în faţa instanţelor civile o taxă judiciară
corespunzătoare cererilor formulate nu poate fi considerată ca o limitare a
dreptului de acces la o instanţă care ar fi, în sine, incompatibilă cu art. 6
paragraful 1 din Convenţie. Curtea a statuat că, în dreptul român, cu privire
la cererile evaluabile în bani, „valoarea taxei judiciare de timbru este
calculată sub forma unui procent din valoarea obiectului cauzei. Prin urmare,
taxa este proporţională cu suma solicitată de reclamant. In ceea ce priveşte
scopul legitim urmărit, Curtea poate admite că un astfel de sistem urmăreşte să
limiteze cererile de chemare în judecată abuzive şi să strângă fonduri pentru
bugetul justiţiei. Prin urmare, trebuie analizat caracterul proporţionat al
limitării dreptului de acces la o instanţă în cauza de faţă, din cauza valorii
taxelor solicitate (vezi, mutatis mutandis, lorga împotriva României, nr.
4.227/02, § 41, 25 ianuarie 2007)".
5 „(1) Cetăţenii au
obligaţia să contribuie, prin impozite şi prin taxe, la cheltuielile
publice."
6 Decizia nr. 183
din 16 noiembrie 1999, precitată, Decizia nr. 82 din 25 mai 1999, precitată,
Decizia nr. 30 din 23 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 178 din 26 aprilie 1999.
In speţă, Curtea a decis că a existat o încălcare a
art. 6 paragraful 1 din Convenţie, întrucât „valoarea taxelor judiciare de
timbru solicitate reclamanţilor era considerabilă, adică mai mult de 5.700 EUR
pentru reclamant şi mai mult de 85.000 EUR în total pentru reclamante, în timp
ce venitul lunar al reclamantului era de circa 112 EUR, iar reclamantele nu
desfăşurau activitate".
Este de remarcat că în cauzele lorga împotriva
României, 2007, Rusen împotriva României, 2008, Beian (2) împotriva României,
2008, sau Nemeti împotriva României, 2008, Curtea a stabilit că,
prin stabilirea unei taxe judiciare de timbru, există o limitare a dreptului
reclamantului de a accede la o instanţă, însă aceasta urmărea un scop legitim,
şi anume limitarea cererilor în justiţie abuzive şi colectarea de fonduri
pentru bugetul justiţiei (în schimb, nu a fost întrunită condiţia
proporţionalităţii cuantumului stabilit raportat la scopul urmărit).
In Cauza Apostol împotriva Georgiei, 2006, Curtea
a statuat că impunerea unei obligaţii de a plăti o taxă în avans pentru a pune
în executare o hotărâre judecătorească constituie o restricţie de natură pur
financiară şi necesită o analiză foarte atentă. In acest sens, Curtea a
stabilit că atitudinea autorităţilor de a prevedea în responsabilitatea
creditorului în scopul iniţierii procedurii de executare a unei taxe
preliminare, indiferent de situaţia financiară a creditorului, constituie o
sarcină excesivă şi limitează accesul la un tribunal, afectând însăşi substanţa
acestui drept. In consecinţă, a fost încălcat art. 6 paragraful 1 din
Convenţie.
In Cauza Podbielski şi PPU Polpure împotriva
Poloniei, 2005, Curtea a statuat că o taxă judiciară care nu este impusă
fie în interesul protejării părţii adverse de efectuarea unor cheltuieli
judiciare inutile, fie în interesul bunei administrări a justiţiei pentru protejarea
sistemului împotriva cererilor vădit nefondate, ci este impusă exclusiv în
interesul statului, în sensul ca acesta să realizeze un câştig din taxele
judiciare plătite în cauzele civile, încalcă art. 6 paragraful 1 din Convenţie,
dacă o atare taxă nu ţine seama şi de interesele şi situaţia părţii litigante
implicate.
In materia cuantumului taxelor, vizavi de art. 21 din
Constituţie, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 39 din 29 ianuarie 2004,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 217 din 12 martie
2004, şi Decizia nr. 40 din 29 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 229 din 16 martie 2004, a statuat că „este de principiu
că impunerea prin lege a unor exigenţe cum ar fi instituirea unor termene sau
plata unor taxe, pentru valorificarea de către titular a dreptului său
subiectiv, chiar dacă constituie îngrădiri ale accesului liber la justiţie, are
o solidă şi indiscutabilă justificare prin prisma finalităţii urmărite,
constând în limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea
raporturilor juridice şi în restrângerea posibilităţilor de exercitare abuzivă
a respectivului drept. Prin intermediul lor se asigură climatul de ordine,
indispensabil pentru valorificarea plenară a drepturilor proprii, cu
respectarea atât a intereselor generale, cât şi a drepturilor şi intereselor
legitime ale celorlalţi titulari, cărora statul este ţinut, în egală măsură, să
le acorde ocrotire". Legiuitorul însă „trebuie să fie preocupat ca
exigenţele astfel instituite să fie îndeajuns de rezonabile încât să nu
antreneze, în considerarea prevenirii unor eventuale abuzuri, o restrângere
excesivă a exerciţiului dreptului, de natură să pună sub semnul întrebării
însăşi existenţa sa".
Curtea a concluzionat că, „deşi raţiunile în
considerarea cărora legiuitorul a instituit exigenţa plăţii unei cauţiuni,
constând în preocuparea de a restrânge posibilitatea exercitării cu
rea-credinţă a contestaţiei la executare, în scop exclusiv dilatoriu, nu pot fi
minimalizate şi, cu atât mai puţin, negate, determinarea [însă] apriorică şi
imperativă a cuantumului cauţiunii, stabilirea acestuia la 20% din valoarea
activului bancar supus valorificării, cât şi, mai ales, convertirea
neplăţii sale într-un fine de neprimire a contestaţiei la executare sunt
excesive şi, prin aceasta, îngrădesc în mod nepermis accesul liber la justiţie.
Astfel, în măsura în care cuantumul sumei datorate este deosebit de
important, ceea ce îl pune pe debitor în imposibilitate de a achita
cauţiunea impusă de lege, acesta este lipsit de dreptul de a formula
contestaţie la executare şi de a repune în discuţie respectivul cuantum, chiar
dacă, prin ipoteză, nu datorează în realitate suma la care a fost impus".
O astfel de condiţie suplimentară pentru formularea
unei contestaţii la executare constituie o îngrădire a accesului liber la
justiţie, contravenind astfel prevederilor art. 21 alin. (1) şi (2) din
Constituţie, mai ales că neîndeplinirea sa „are semnificaţia drastică a unui
veritabil fine de neprimire a cererii de sesizare a instanţei cu respectiva
cale de atac".
c) existenţa scopului legitim în ce priveşte
instituirea taxei judiciare de timbru
Din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului
se observă faptul că, în materia stabilirii taxelor judiciare de timbru,
statele au o anumită marjă de apreciere, însă măsurile adoptate în cadrul
acestei marje de apreciere trebuie să urmărească un scop legitim şi să existe
un grad rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul
urmărit.
In speţa de faţă, se constată că statul, prin
instituirea acestei taxe, a urmărit un scop legitim, şi anume stabilirea unei
contraprestaţii băneşti necesare actului de înfăptuire a justiţiei de către
instanţele judecătoreşti. Faptul că această taxă judiciară de timbru nu
finanţează cheltuielile sistemului justiţiei, în condiţiile în care este o
contraprestaţie pentru un serviciu public prestat de instanţele judecătoreşti,
nu înseamnă că ab initio o asemenea măsură este şi neconstituţională sau
că ar încălca art. 6 paragraful 1 din Convenţie. Astfel, se constată că
instanţa de contencios constituţional, prin Decizia nr. 901 din 17 iunie 2009,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 21 iulie
2009, a statuat că „articolul unic pct. 5 din Legea nr. 76/2009 a stabilit o
nouă sursă de finanţare pentru autorităţile publice locale, fără însă ca prin
această măsură să se dorească subfinanţarea justiţiei. Ţine de opţiunea
exclusivă a legiuitorului stabilirea surselor de finanţare ale fiecărei
categorii de buget în parte. Curtea reţine că, potrivit principiului realităţii
bugetare sau neafectării veniturilor bugetare, veniturile se înscriu în buget
pe surse de provenienţă, iar cheltuielile pe acţiuni şi obiective concrete,
astfel încât veniturile odată intrate în buget se depersonalizează şi servesc
la efectuarea cheltuielilor în ordinea prevăzută în buget. Acest principiu este
determinat de necesităţile practice ale execuţiei bugetare, care au demonstrat
că o afectare iniţială a unui venit poate conduce fie la imposibilitatea
realizării obiectivului finanţat, fie la cheltuirea întregului venit, deşi
necesităţile nu o impun.
Astfel, calificarea unor surse de venituri ca
aparţinând bugetului de stat sau bugetelor locale este o decizie de
oportunitate bugetară ce poate fi cenzurată de Curtea Constituţională numai în
situaţia în care funcţionarea unei puteri a statului este pusă în pericol, ceea
ce, în speţă, nu este cazul."
Se constată că, de principiu, taxele judiciare de timbru
constituie o contraprestaţie raportat la actul de justiţie, însă faptul că ele
nu se fac venit la bugetul afectat sistemului justiţiei nu înseamnă automat că
o asemenea taxă nu are un scop legitim. Astfel cum a stabilit Curtea
Constituţională prin decizia sus citată, taxele „odată intrate în buget se
depersonalizează", fiind opţiunea exclusivă a legiuitorului de a le
prevedea ca sursă de finanţare a oricăror autorităţi publice, cu condiţia ca să
nu pună în pericol funcţionarea uneia în dauna celeilalte. Faptul că în Cauza Larco
împotriva României, 2009, Curtea de la Strasbourg a statuat că „un
astfel de sistem [al taxelor judiciare de timbru - subl. ns.] urmăreşte
să limiteze cererile de chemare în judecată abuzive şi să strângă fonduri
pentru bugetul justiţiei" nu înseamnă că statul nu poate să acorde o
altă destinaţie sumelor de bani provenite din contraprestaţia efectuată la
serviciul public prestat de instanţele judecătoreşti, respectiv ca acestea să
se facă venit la bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale în raza
căreia debitorul îşi are domiciliul sau, după caz, sediul fiscal.
d) cu privire la proporţionalitatea măsurii legale
criticate, se constată cu uşurinţă că aceasta nu respectă un raport rezonabil
de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit.
- In primul rând, se observă faptul că plata taxei
judiciare de timbru în materia succesiunilor este una anticipată, astfel încât
obligaţia plăţii acesteia poate interveni fie la judecarea pe fond, în primă
instanţă a cererii, fie, cum este cazul de speţă în care s-a ridicat excepţia
de neconstituţionalitate, la executarea hotărârii judecătoreşti care a tranşat
litigiul succesoral.
Astfel, distingem între etapa introducerii cererii de
dezbatere a succesiunii şi cea de executare a sentinţei deja pronunţate.
Indiferent însă de faza procesuală în care intervine obligaţia plăţii taxei,
faza de judecată propriu-zisă sau faza de executare a hotărârii judecătoreşti,
taxa este invariabil aceeaşi.
Menţionăm că, în ambele situaţii, este aplicabil art.
21 din Constituţie, precum şi art. 6 paragraful 1 din Convenţie, întrucât atât
judecata propriu-zisă, cât şi executarea hotărârii sunt părţi componente ale
noţiunii de proces. In acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a
statuat că „dreptul de acces la justiţie, garantat de art. 6 din Convenţie,
protejează, de asemenea, şi executarea hotărârilor judecătoreşti definitive şi
obligatorii, care, într-un stat care respectă preeminenţa dreptului, nu pot
rămâne fără efect în detrimentul unei părţi. In consecinţă, executarea unei
hotărâri judecătoreşti nu poate fi împiedicată, anulată sau întârziată într-un
mod excesiv"7.
Totodată, aceeaşi instanţă a statuat că „executarea
unei sentinţe sau a unei decizii, indiferent de instanţa care o pronunţă,
trebuie considerată ca făcând parte integrantă din «proces», în sensul art. 6
paragraful 1 din Convenţie. Dreptul de acces la justiţie ar fi iluzoriu dacă
ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre
definitivă şi obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părţi"
[Immobiliare Saffi împotriva Italiei, Sandor împotriva României].
In fine, prin Decizia nr. 458 din 31 martie 2009,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 17 aprilie
2009, Curtea a statuat că „procesul civil parcurge două faze: judecata şi
executarea silită, aceasta din urmă intervenind în cazul hotărârilor
susceptibile de a fi puse în executare cu ajutorul forţei de constrângere a
statului sau a altor titluri executorii, în măsura în care debitorul nu îşi
execută de bunăvoie obligaţia.
Caracterul unitar al procesului civil impune
respectarea garanţiilor ce caracterizează dreptul la un proces echitabil atât
în faza judecăţii, cât şi a executării silite, cea mai importantă dintre aceste
garanţii fiind «dreptul la un tribunal» în sensul art. 21 din Constituţie şi al
art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, adică liberul acces la o instanţă independentă şi imparţială,
stabilită prin lege, şi controlul actelor efectuate în ambele faze ale
procesului de către instanţele judecătoreşti."
- In al doilea rând, se observă că legiuitorul a
prevăzut o modalitate diferită de calcul al acestei taxe atunci când este vorba
de materia succesiunilor. Astfel, anterior modificării operate prin Legea nr.
276/2009, în materia succesiunilor, norma legală prevedea:
• pentru stabilirea calităţii de moştenitor, stabilirea
masei succesorale, cereri de raport, cereri de reducţiune a liberalităţilor si
cereri de partaj, taxa judiciară de timbru era una fixă de 19 RON.
• cererile pentru eliberarea de către instanţele
judecătoreşti de copii de pe hotărârile judecătoreşti, cu menţiunea că sunt
definitive şi irevocabile, prin care se stabilesc calitatea de moştenitor, masa
succesorală, cotele şi bunurile ce revin fiecărui moştenitor, dacă nu s-a
plătit taxa de timbru pentru efectuarea procedurii succesorale notariale, se
taxau potrivit cap. I pct. 20 din Ordonanţa Guvernului nr. 12/1998. In acest
ultim caz, taxarea se făcea la valoare, dar într-un cuantum rezonabil, spre
exemplu pentru o masă succesorală care depăşea 10.001 RON taxa era egală cu o
sumă forfetară de 160 RON plus un procent de 0,5% pe suma ce depăşea 10.000
RON. Totodată, în practica instanţelor judecătoreşti, în urma abrogării prin
Legea nr. 343/2006 a Ordonanţei Guvernului nr. 12/1998, asemenea cereri se
taxau în baza art. 3 lit. t), şi anume cu 2 RON.
Nu este de neglijat nici faptul că noua modalitate de
calcul al taxei duce la un cuantum mai mare al acesteia decât dacă ar fi fost
calculată potrivit art. 2 din Legea nr. 146/1997 - cereri evaluabile în bani cu
taxare la valoare sau dacă era calculată potrivit art. 3 referitor la cererile
neevaluabile în bani, care, cu excepţia materiei succesiunilor şi acţiunilor
posesorii şi cererilor care au ca obiect servituti, se taxează cu o sumă fixă.
- In al treilea rând, se observă că sistemul normativ
românesc cunoaşte instituţia ajutorului judiciar sub forma facilităţilor
acordate, prin încheiere, de instanţa de judecată la plata taxelor judiciare,
putându-se solicita scutirea, eşalonarea sau reducerea taxelor judiciare. In
această materie este aplicabilă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 327 din 25 aprilie
2008.
Indubitabil, dispoziţiile legale criticate prevăd un
cuantum foarte ridicat al taxelor judiciare de timbru în materie succesorală.
In speţa de faţă, taxa judiciară de timbru este de aproximativ 2.000 ori mai
mare decât salariul minim pe economie.
Prin acest cuantum ridicat, se ajunge la situaţia ca
moştenitorii să nu poată intra în posesia efectivă a moştenirii lăsate de către
de cujus, astfel încât dreptul lor de moştenire devine teoretic şi
iluzoriu.
Se observă că soluţia legislativă cuprinsă în art. 3
lit. c) al legii a fost motivată de faptul că „părţile trebuie să apeleze la
instanţele de judecată numai în cazul neînţelegerilor dintre ele şi nu pentru
considerentul că procedura judiciară ar fi una mai puţin oneroasă". De
principiu, o atare motivare este corectă, însă nivelul taxelor judiciare de
timbru este unul excesiv, fiind mai mare chiar şi faţă de nivelul taxelor
calculate la valoarea obiectului pretins printr-o acţiune în realizarea
dreptului, şi, astfel, este de natură să ştirbească substanţa dreptului de
acces liber la justiţie, precum şi a dreptului de moştenire. Nicio raţiune nu
justifică impunerea unei taxe judiciare de timbru în materie succesorală mai
mare decât taxa judiciară de timbru în materia realizării dreptului (acţiuni în
revendicare, acţiuni în pretenţii etc), cu atât mai mult cu cât acţiunile în
realizarea dreptului comportă o activitate evident mai laborioasă din partea
instanţei de judecată.
Astfel, se observă că acest cuantum ridicat al taxei nu
este impus în interesul părţii adverse spre a o scuti pe aceasta de efectuarea
unor cheltuieli judiciare inutile şi nici în interesul bunei administrări a
justiţiei pentru acoperirea serviciului prestat de către instanţele
judecătoreşti, din moment ce contraprestaţia este vădit exagerată din
perspectiva cuantumului raportat la valoarea prestaţiei efectuate de instanţa
de judecată. Rezultă că acest cuantum al taxei este impus exclusiv în interesul
statului, în sensul ca acesta să realizeze un câştig din taxele judiciare
plătite în cauzele civile, numai că interesul statului de a realiza un câştig
din taxele judiciare de timbru trebuie să aibă o justificare rezonabilă şi
obiectivă.
7 A se vedea,
printre altele, hotărârile pronunţate în cauzele Hornsby împotriva Greciei,
1997; Burdov împotriva Rusiei, 2002; Jasiuniene împotriva Lituaniei, 2003;
Ruianu împotriva României, 2003; Sabin Popescu împotriva României, 2005.
Dacă am putea admite că justificarea este obiectivă
(statul aflându-se într-o situaţie-limită cu încasările la buget), nu acelaşi
lucru se poate afirma când se pune problema justificării rezonabile a acestei
măsuri.
Stabilind acest lucru, trebuie analizat dacă acest
cuantum al taxei ţine sau nu seama de interesele şi situaţia părţilor litigante
implicate. O atare taxă nu slujeşte nici interesele reclamantului, nici pe cele
ale pârâtului, întrucât aceştia, ab initio aflându-se într-o stare
conflictuală, sunt interesaţi să introducă cerere de dezbatere a succesiunii şi
să îşi partajeze bunurile ce rezultă din moştenire. In cazul în care taxa
judiciară de timbru este excesivă, niciunul dintre aceştia nu va putea
introduce cererea de dezbatere a succesiunii şi, pe cale de consecinţă, nu se
poate stabili masa succesorală şi nu se poate face partajul. Mai mult, se poate
constata că, de principiu, orice cerere în materie succesorală vizează cel
puţin două aspecte: dezbaterea succesiunii şi partajul succesoral, deci ab
initio taxa judiciară de timbru datorată este de 3% + 3% = 6% din valoarea
masei succesorale. Această taxă, în funcţie de specificul cauzei, poate creşte
dacă există cereri de raport (3% la valoarea bunurilor a căror raportare se
solicită) sau cereri de reducţiune a liberalităţilor (3% la valoarea rezervei
care urmează a fi reîntregită prin reducţiunea liberalităţilor).
Separat de această taxă, dacă părţile contestă bunurile
de împărţit, valoarea acestora sau drepturile ori mărimea drepturilor
coproprietarilor în cadrul cererilor de mai sus, taxa judiciară de timbru se
datorează de titularul cererii la valoarea contestată în condiţiile art. 2
alin. (1) - taxare la valoare.
Printr-un simplu calcul, se poate ajunge la concluzia
că, în funcţie de specificul unei cauze, cuantumul taxei judiciare de timbru în
materie succesorală poate depăşi uşor 10% din valoarea masei succesorale.
Astfel, se ajunge la situaţia ca, deşi moştenitorii să
fi acceptat moştenirea, ei să nu poată să se bucure de aceasta. O atare
situaţie este nu numai inechitabilă, dar şi profund neconstituţională.
Efectivitatea dreptului de acces la o instanţă impune
ca exercitarea dreptului în cauză să nu fie împiedicată de existenţa vreunui
obstacol de drept sau de fapt ce ar putea afecta însăşi esenţa dreptului. Or,
acest cuantum al taxei este un obstacol de fapt, întrucât taxa este achitată
pentru exercitarea unei acţiuni în justiţie, este datorată anticipat, iar
partea interesată nu va dispune de resurse financiare suficiente (a se vedea,
în acest sens, şi Cauza Ait-Mouhoub împotriva Franţei, 1998), constituindu-se,
astfel, într-un veritabil fine de neprimire.
De asemenea, este de observat că scutirea, eşalonarea
sau reducerea taxelor judiciare de timbru nu trebuie să se transforme în
regulă, aşa încât prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008
trebuie aplicate numai când situaţia de speţă o cere. Insă, prin prevederea
unui atare cuantum al taxei judiciare de timbru, se ajunge la situaţia ca
excepţia să devină regula, iar regula excepţie. Or, o atare situaţie este
inadmisibilă. De altfel, judecătorul cauzei nici măcar nu dispune de criterii
obiective pentru a hotărî cu privire la cuantumul reducerii taxei sau cu
privire la eşalonarea sau scutirea de la plata taxei.
Din cele de mai sus rezultă, în mod evident,
următoarele:
- cuantumul excesiv al taxei a fost impus exclusiv în
interesul statului, în sensul ca acesta să realizeze un câştig din taxele
judiciare plătite în cauzele civile succesorale;
- cuantumul excesiv al taxei nu ocroteşte interesele
niciunei potenţiale părţi în caza succesorală respectivă;
- cuantumul excesiv al taxei încalcă accesul liber la
justiţie. Având în vedere aceste aspecte, devin aplicabile constatările Curţii
Europene a Drepturilor Omului din Cauza Podbielski şi PPU Polpure împotriva
Poloniei, 2005, astfel încât concluzia nu poate fi alta decât că acest
cuantum ridicat al taxei încalcă art. 6 paragraful 1 din Convenţie.
Pentru aceleaşi raţiuni se încalcă şi art. 21 din
Constituţie privind accesul liber la justiţie, o atare măsură constituind o
barieră de netrecut pentru justiţiabil.
Obiter dictum, se poate
constata că textul este lipsit şi de claritate, precizie, previzibilitate,
întrucât din conţinutul său nu rezultă cu exactitate dacă taxa judiciară de
timbru, în ipoteza art. 81 din lege, trebuie plătită de către toţi
moştenitorii separat şi distinct sau proporţional cu cota-parte din masa
succesorală la care sunt îndreptăţiţi, ceea ce poate duce la concluzia că taxa
se aplică în mod separat fiecărei părţi.
Un atare cuantum excesiv al taxei judiciare de timbru
are drept efect şi o discriminare pe criteriul averii între moştenitori;
moştenitorii care au suficiente resurse financiare pot accede cu uşurinţă la
justiţie în timp ce moştenitorii lipsiţi de avere nu au un acces efectiv la
justiţie, fapt ce contravine art. 4 alin. (2) coroborat cu art. 16 din Constituţie,
dar şi art. 124 alin. (2) din Constituţie, justiţia nemaifiind în fapt egală
pentru toţi.
3. Sub aspectul încălcării art. 56 alin. (2) din
Constituţie, potrivit căruia sistemul legal de impuneri trebuie să asigure
aşezarea justă a sarcinilor fiscale, se poate observa că un atare cuantum
excesiv al taxei judiciare de timbru creează un dezechilibru evident între
scopul legitim urmărit prin instituirea acestei taxe, şi anume cuantumul sumei
ce trebuie plătită pentru acoperirea cheltuielilor ocazionate de prestarea
serviciului public, şi întinderea acestui serviciu.
Un cuantum excesiv al taxei ce este datorată pentru un
serviciu prestat o transformă pe aceasta într-un veritabil impozit pe
moştenire, ce poate avea drept consecinţă diminuarea sau chiar anularea
emolumentului ce rezultă din moştenire.
Acest impozit disimulat creează o reală inechitate,
pe de o parte, între moştenitori, văzuţi ca beneficiari ai serviciului prestat,
şi, pe de altă parte, statul, cel ce prestează serviciul prin autorităţile şi
instituţiile sale, întrucât acesta din urmă va percepe sumele de bani
plătite nu în virtutea serviciului prestat de instanţele judecătoreşti, ci ca
pe un veritabil impozit de natură să descurajeze dezbaterea succesiunilor şi
realizarea partajului succesoral în faţa instanţelor judecătoreşti.
In fine, această taxă-impozit nu mai are un caracter
„modic" aşa cum arătase Curtea prin deciziile menţionate mai sus, ci un
caracter prohibitiv şi nu mai poate fi considerată ca fiind în conformitate cu
principiul aşezării juste a sarcinilor fiscale consacrat de Constituţie.
4. Prin instituirea unui cuantum excesiv al acestei
taxe este încălcat şi dreptul de proprietate privată al celor ce vin la
moştenire, care se văd lipsiţi în mod nejustificat de exerciţiul acestui drept,
respectiv de atributele acestuia: usus, fructus şi abusus. Chiar
dacă cel ce are vocaţie la moştenire nu are bunurile rezultate din moştenire în
proprietatea sa privată, textul constituţional de referinţă, potrivit
jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, este aplicabil din moment
ce persoana în cauză are o speranţă legitimă cu privire la intrarea bunurilor
rezultate din moştenire în patrimoniul său. Vocaţia succesorală este premisa sine
qua non a dreptului de proprietate dobândit pe cale succesorală.
Totodată, este de observat că în situaţia partajului nu
este vorba despre un aspect care să vizeze constituirea vreunui drept (în
speţă, a celui de proprietate); acest drept există, problema punându-se doar
pentru delimitarea materială a bunului/ bunurilor, conform cotelor-părţi
existente.
Astfel, dreptul la moştenire, deşi garantat din punct
de vedere constituţional, devine iluzoriu şi teoretic, iar cei ce au vocaţie
succesorală, în lipsa resurselor financiare necesare, nu vor putea niciodată să
acceadă la bunul lăsat drept moştenire de autorul lor.
5. Un cuantum ridicat al taxei nu poate fi justificat
nici prin aplicarea prevederilor art. 53 din Constituţie, întrucât nu se poate
afirma că acest cuantum a fost stabilit pentru apărarea securităţii naţionale,
a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor
cetăţeneşti, pentru desfăşurarea instrucţiei penale sau pentru prevenirea
consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru
deosebit de grav.
Prin urmare, deşi existenţa în sine a taxei judiciare
de timbru, în materie succesorală, nu este neconstituţională, cuantumul excesiv
al acesteia atingând substanţa dreptului la acces liber la justiţie, la
proprietate privată şi la moştenire, constituie şi o restrângere a drepturilor
şi libertăţilor cetăţeanului, fără a fi justificată de condiţiile cerute de
art. 53 alin. (1) din Constituţie.
In sfârşit, întrucât, potrivit art. 53 alin. (2) din
Constituţie, restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o
societate democratică, iar măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care
a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce
atingere existenţei dreptului sau a libertăţii, se poate constata că un cuantum
exagerat al taxei nu este proporţional cu scopul urmărit, respectiv plata
serviciului prestat de instanţele judecătoreşti, şi cu atât mai mult necesar
într-o societate democratică şi, ceea ce este cel mai important, atinge însăşi
substanţa drepturilor enunţate, fiind evident în contradicţie cu prevederile de
ansamblu ale art. 53 din Constituţie.
In ceea ce priveşte justificarea legiuitorului în
sensul că taxele judiciare de timbru pentru cererile prevăzute la art. 3 lit.
c) şi art. 81 din lege nu trebuie să fie mai mici decât taxele
notariale, pentru a nu determina o migraţiune spre instanţele de judecată a
cererilor care se pot rezolva pe cale necontencioasă, aceasta nu se susţine din
moment ce cuantumul acestor taxe putea fi ridicat la nivelul taxelor judiciare
de timbru în materia acţiunilor în realizarea dreptului.
Or, aşa cum am arătat, aceste taxe sunt mult mai mari
decât cele aplicate cererilor evaluabile în bani.
Astfel, fie şi numai pentru considerentele arătate mai
sus, apreciez că prevederile art. 3 alin. (1) lit. c) şi art. 81 din
Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru trebuiau declarate ca
fiind neconstituţionale.
Judecător,
Petre Lăzăroiu
Judecător,
Iulia Antoanella Motoc