DECIZIE Nr. 9
din 18 februarie 2008
privind verificarea
legalitatii si temeiniciei actului de trimitere in judecata, conform art. 264
alin. 3 din Codul de procedura penala, in cazul cand inaintarea rechizitoriului
instantei competente se face prin adresa, sub semnatura prim-procurorului,
procurorului general al parchetului de pe langa curtea de apel sau a
procurorului ierarhic superior.
ACT EMIS DE:
INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE
ACT PUBLICAT IN: MONITORUL
OFICIAL NR. 831 din 10 decembrie 2008
Dosar nr. 66/2007
Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae
Popa, preşedintele Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
Secţiile Unite ale Inaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr.
304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a
examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al
Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, privind
verificarea legalitatii si temeiniciei actului de
trimitere in judecata, conform art. 264 alin. 3 din Codul de procedura penala,
in cazul cand inaintarea rechizitoriului instantei competente se face prin
adresa, sub semnatura prim-procurorului, procurorului general al parchetului de
pe langa curtea de apel sau a procurorului ierarhic superior.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea
dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 87 de
judecători din totalul de 114 aflaţi în funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Inalta
Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Tiberiu Mihail
Niţu, prim-adjunct al procurorului general.
Reprezentantul procurorului
general al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a
susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea
acestuia în sensul de a se stabili că semnătura procurorului ierarhic superior,
pe adresa de înaintare a dosarului, nu este doar de natură administrativă, ci
semnifică faptul că rechizitoriul a fost verificat sub aspectul legalităţii şi
temeiniciei, conform art. 264 alin. 3 din Codul de procedură penală.
SECŢIILE UNITE,
deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
In practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că
nu există un punct de vedere unitar în legătură cu verificarea legalităţii şi
temeiniciei actului de trimitere în judecată, conform art. 264 alin. 3 din
Codul de procedură penală, în cazul când înaintarea rechizitoriului instanţei
competente se face prin adresă, sub semnătura prim-procurorului, procurorului
general al parchetului de pe lângă curtea de apel sau a procurorului ierarhic
superior.
Astfel, unele instanţe au considerat că, în asemenea
situaţii, verificarea legalităţii şi temeiniciei rechizitoriului se presupune
efectuată în cazul în care acesta nu a fost infirmat, pentru realizarea
condiţiilor instituite de art. 264 alin. 3 din Codul de procedură penală fiind
suficientă semnătura procurorului ierarhic superior pe adresa de înaintare a
dosarului către instanţa competentă.
Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că
verificarea rechizitoriului sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, conform
art. 264 alin. 3 din Codul de procedură penală, trebuie concretizată în
menţiune expresă, apreciind că semnarea adresei de înaintare a dosarului de
către procurorul ierarhic superior nu poate presupune îndeplinirea obligaţiei
instituite de acest text de lege.
Examinarea acestor puncte de vedere,
în raport cu dispoziţiile legale aplicabile, impune să se ţină seama de
următoarele:
Potrivit art. 264 alin. 1 din Codul de procedură
penală, rechizitoriul constituie actul de sesizare a instanţei de judecată.
Anterior modificărilor aduse
Codului de procedură penală prin Legea nr. 356/2006 şi Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 60/2006, rechizitoriul trebuia întocmit de procurorul care a
supravegheat urmărirea penală şi dispoziţia sa de trimitere în judecată
producea efecte juridice, ca regulă generală, fără ca actul său să mai fie
supus avizării procurorului ierarhic superior.
De la această regulă existau două excepţii, în care
rechizitoriul era supus confirmării organului ierarhic superior.
Astfel, dispoziţiile art. 209 alin. 5 din Codul de
procedură penală prevedeau că, atunci când urmărirea penală era efectuată de
procuror, rechizitoriul trebuia supus confirmării prim-procurorului
parchetului, iar când urmărirea penală era realizată de acesta, atribuţia confirmării revenea
procurorului ierarhic superior.
A doua situaţie era prevăzută în art. 264 alin. 2 din
Codul de procedură penală. Potrivit acestui text de lege, când rechizitoriul
era întocmit de procurorul de la parchetul ierarhic inferior celui
corespunzător instanţei competente să judece cauza în fond, acesta era supus
confirmării procurorului de la parchetul corespunzător acestei instanţe.
In ambele ipoteze, confirmarea rechizitoriului, care
este actul de sesizare a instanţei, reprezenta o ratificare a acestuia, iar
neconfirmarea lui în cazurile arătate mai sus atrăgea sancţiunea nulităţii
absolute, dacă neregularitatea actului de sesizare nu putea fi înlăturată de
îndată şi nici prin acordarea unui termen.
Or, ca efect al modificărilor aduse prin actele
normative menţionate, dispoziţiile art. 209 alin. 5 şi art. 264 alin. 2 din
Codul de procedură penală au fost abrogate, astfel că, în reglementarea
actuală, singurele dispoziţii care se referă la emiterea rechizitoriului, ca
act procedural de sesizare a instanţei, sunt cele ale art. 264 din Codul de
procedură penală.
In acest sens, este de observat că, prin noile
reglementări, s-a eliminat confirmarea rechizitoriului de către procurorul-şef
în cauzele în care urmărirea penală se efectuează de către procuror,
apreciindu-se ca fiind o măsură de control şi o ingerinţă din partea
conducătorului parchetului, în condiţiile în care nu are atribuţii privind
întocmirea actelor de urmărire penală, asa cum rezultă din expunerea de motive
la Legea nr. 356/2006.
Aşa fiind, se impune să se constate că, în această
materie, instituţia confirmării a fost înlocuită cu instituţia verificării,
încât implicarea procurorului ierarhic superior este limitată în prezent la
competenţa de a verifica rechizitoriul, sub aspectul legalităţii şi
temeiniciei, în conformitate cu prevederile alineatului 3 al art. 264 din Codul
de procedură penală.
Activitatea de verificare se poate finaliza prin
identificarea unor carenţe de legalitate sau/şi temeinicie ori, dimpotrivă, cu
concluzia deplinei conformităţi a rechizitoriului cu cerinţele de
temeinicie/legalitate.
Este adevărat că, potrivit art. 264 alin. 4 din Codul
de procedură penală, „dacă rechizitoriul nu a fost infirmat, procurorul
ierarhic superior care a efectuat verificarea îl înaintează instanţei
competente, împreună cu dosarul cauzei".
Dar, neprevederea expresă în legea procesuală a formei
care trebuie să o îmbrace actul procesual al verificării legalităţii şi
temeiniciei rechizitoriului, nu poate înlătura obligativitatea menţionării
explicite a verificării.
De altfel, nici dispoziţiile
procedurale anterioare nu prevedeau modalitatea în care trebuia consemnată în
scris confirmarea rechizitoriului de către prim-procuror. Cu toate acestea,
atestarea procedurii de confirmare se făcea prin menţiune expresă pe
rechizitoriu, cu semnarea şi parafarea de către prim-procuror a rechizitoriului
supus confirmării.
Or, îndeplinirea procedurii de verificare prevăzute în
art. 264 alin. 3 din Codul de procedură penală nu trebuie să fie echivocă şi
nici nu poate fi considerată că ar rezulta implicit din semnarea unei adrese de
înaintare a dosarului, cât timp rechizitoriului îi lipseşte menţiunea privind
verificarea lui sub aspectul legalităţii şi al temeiniciei.
Adresa de înaintare semnată de prim-procuror constituie
doar mijlocul de corespondenţă între autorităţile judiciare, sesizarea instanţei neputând fi decât
efectul rechizitoriului, care trebuie să cuprindă dispoziţia de trimitere în
judecată şi menţiunea verificării acestuia sub aspectul legalităţii şi
temeiniciei de către prim-procurorul parchetului.
Lipsa verificării legalităţii şi temeiniciei
rechizitoriului invalidează sesizarea instanţei, aceasta fiind făcută cu
încălcarea unor dispoziţii legale esenţiale.
Pe de altă parte, trebuie observat că în art. 300 alin.
1 din Codul de procedură penală se prevede că „instanţa este datoare să
verifice din oficiu, la prima înfăţişare, regularitatea actului de
sesizare".
Ca urmare, din aceste prevederi reiese în mod vădit că
instanţa, constatând neregularitatea actului de sesizare, sub aspectul lipsei
menţiunii referitoare la verificarea rechizitoriului cu privire la legalitate
şi temeinicie, în condiţiile art. 300 alin. 2 din Codul de procedură penală,
trebuie să dispună înlăturarea ei, după caz, fie de îndată, fie prin acordarea
unui termen.
In consecinţă, în temeiul
dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară, republicată, şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în
interesul legii şi a se decide că dispoziţiile art. 264 alin. 3 din Codul de
procedură penală se interpretează în sensul că rechizitoriul trebuie să conţină
menţiunea „verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei" şi că lipsa
acestei menţiuni atrage neregularitatea actului de sesizare, în condiţiile art.
300 alin. 2 din Codul de procedură penală, o atare lipsă putând fi înlăturată,
după caz, fie de îndată, fie prin acordarea unui termen în acest scop.
PENTRU ACESTE MOTIVE
In numele legii
DECID:
Admit recursul în interesul legii declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi
Justiţie.
Dispoziţiile art. 264 alin. 3 din Codul de procedură
penală se interpretează în sensul că, rechizitoriul trebuie să conţină
menţiunea „verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei".
Lipsa acestei menţiuni atrage neregularitatea actului
de sesizare, în condiţiile art. 300 alin. 2 din Codul de procedură penală, în
sensul că ea poate fi înlăturată, după caz, fie de îndată, fie prin acordarea
unui termen în acest scop.
Obligatorie, potrivit art.4142 alin.3 din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 februarie
2008.
PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prov. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei