Decizia Nr.8 din 06.06.2011

Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 7/2011 este constituit conform dispoziţiilor art. 414⁴ alin. 3 din Codul de procedură penală, modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010, raportat la dispoziţiile art. 27² din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, modificat şi completat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 24/2010.Şedinţa completului este prezidată de doamna judecător Livia Doina Stanciu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Gabriela Scutea, procuror adjunct al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.La şedinţa de judecată participă magistratul-asistent din cadrul Secţiilor Unite, doamna Alina Gabriela Păun, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27³ din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, modificat şi completat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 24/2010.Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov prin Sesizarea nr. 1.304/26 din 25 octombrie 2010, pentru a se stabili dacă „judecătorul care a participat la judecarea recursului împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau prelungirea arestării preventive în cursul urmăririi penale devine incompatibil sau nu să soluţioneze cauza în fond, apel ori recurs“.Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii şi a solicitat să se constate jurisprudenţa neunitară în stabilirea faptului dacă judecătorul care a participat la judecarea recursului împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau prelungirea arestării preventive în cursul urmăririi penale devine incompatibil să soluţioneze cauza în fond, apel sau recurs.A arătat că opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este în sensul că judecătorul care a participat la judecarea recursului împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau prelungirea arestării preventive în cursul urmăririi penale devine incompatibil, potrivit art. 48 alin. 1 teza ultimă din Codul de procedură penală, să soluţioneze cauza în fond, apel sau recurs.Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Livia Doina Stanciu, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra recursului în interesul legii.ÎNALTA CURTE,deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:1. Problema de drept ce a generat practica neunitarăPrin recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov s-a arătat că în practica judiciară naţională nu există un punct de vedere unitar cu privire la stabilirea faptului dacă „judecătorul care a participat la judecarea recursului împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau prelungirea arestării preventive în cursul urmăririi penale devine incompatibil sau nu să soluţioneze cauza în fond, apel sau recurs“.2. Examenul jurisprudenţialPrin recursul în interesul legii se arată că, în urma verificării jurisprudenţei la nivel naţional, cu privire la stabilirea faptului dacă „judecătorul care a participat la judecarea recursului împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau prelungirea arestării preventive în cursul urmăririi penale devine incompatibil sau nu să soluţioneze cauza în fond, apel sau recurs“, a fost relevată o practică neunitară.3. Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti3.1. Într-o primă orientare a practicii, unele instanţe au apreciat că judecătorul care a participat la judecarea recursului împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau prelungirea arestării preventive în cursul urmăririi penale este incompatibil, fiind incidente prevederile art. 48 alin. 1 lit. a) teza ultima din Codul de procedură penală.În acest sens, s-a apreciat, ca prim argument, că soluţionarea recursului cu privire la luarea sau la prelungirea măsurii arestării preventive presupune examinarea cauzei sub toate aspectele, deci şi soluţionarea propunerii de arestare preventivă ori de prelungire a arestării preventive; judecarea recursului îndreptat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu este supusă apelului nu este limitată numai la cazurile de casare prevăzute de art. 385⁹ din Codul de procedură penală, instanţa fiind obligată ca, în afara temeiurilor invocate şi a cererilor formulate de recurent, să examineze cauza sub toate aspectele, potrivit dispoziţiilor art. 385⁶ alin. 3 din Codul de procedură penală.Aşa fiind, nu se poate aprecia că instanţa, atunci când soluţionează recursul, are de examinat pe fond propunerea de arestare preventivă ori de prelungire a arestării preventive, ci se pronunţă asupra motivelor de casare invocate.În favoarea aceleiaşi orientări jurisprudenţiale s-a argumentat şi în sensul că în cadrul examinării recursului formulat împotriva încheierii prin care s-a soluţionat propunerea de arestare preventivă ori de prelungire a arestării preventive în cursul urmăririi penale, verificând existenţa probelor sau indiciilor temeinice privind săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală şi dacă aceste temeiuri impun în continuare privarea de libertate, judecătorul „pipăie“ fondul cauzei, în sensul că a rezolvat chestiunea existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei, condiţii în care acesta şi-a exprimat părerea în cauză.S-a mai susţinut că voinţa legiuitorului este neechivocă, în sensul că este oprit a judeca o cauză penală în fond, în orice etapă a acesteia (fond, apel, recurs), un judecător care s-a pronunţat implicit asupra existenţei faptei şi a vinovăţiei celui pe care îl arestează sau căruia îi prelungeşte privarea de libertate, că judecata parcurge mai multe etape, grade de jurisdicţie (fond, apel, recurs) care sunt incluse în conceptul penal de „judecată“.În acest sens, s-a mai susţinut că, pronunţându-se asupra aspectelor ce formează obiectul judecăţii (existenţa infracţiunii, vinovăţia învinuitului sau a inculpatului şi răspunderea acestuia) în faza de urmărire penală, nu mai pot fi asigurate o obiectivitate şi o imparţialitate a actului de justiţie de către judecătorul care a soluţionat aceeaşi pricină în calea de atac a apelului, întrucât sa pronunţat pe fondul aceleiaşi chestiuni într-o altă fază, şi anume aceea a judecăţii.3.2. Într-o a doua orientare a practicii, alte instanţe au apreciat că judecătorul care a participat la judecarea recursului împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau prelungirea măsurii arestării preventive în cursul urmăririi penale este compatibil să soluţioneze cauza în fond, apel sau recurs.În susţinerea acestei orientări jurisprudenţiale s-au folosit următoarele argumente:– cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 48 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală trebuie raportate la dispoziţiile art. 149¹ alin. 4 şi art. 159 alin. 2 din Codul de procedură penală, iar din corelarea acestora rezultă că doar judecătorul din camera de consiliu care a soluţionat propunerea de arestare preventivă ori de prelungire a arestării preventive devine incompatibil să judece în cauza respectivă;

– cazurile de incompatibilitate sunt expres şi limitativ prevăzute de legiuitor, astfel că nu este permisă adăugarea altor cazuri sau „lărgirea“ cazurilor deja reglementate prin interpretarea extensivă, prin analogie etc.;

– invocarea „principiului separării funcţiilor judiciare“ ori invocarea unor aspecte generale relevate de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului trebuie raportată la diferenţele şi diversitatea sistemelor judiciare cu privire la măsurile preventive, simpla referire nefiind suficientă pentru a justifica extinderea cazurilor de incompatibilitate prevăzute de legea română;

– prin interpretarea extensivă a textelor existente în materia incompatibilităţii s-ar ajunge la soluţii diferite ale instanţelor cu grave consecinţe asupra soluţionării în termen rezonabil a cauzelor;

– dispoziţiile art. 48 alin. 1 lit. a) teza ultimă din Codul de procedură penală se referă la judecătorul care „a soluţionat propunerea de arestare preventivă ori de prelungire a arestării preventive în cursul urmăririi penale“, nu şi la judecătorul care a judecat recursul împotriva încheierii prin care s-a dispus cu privire la măsura arestării preventive sau la prelungirea acesteia.4. Opinia procurorului general Soluţia propusă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este în sensul orientării jurisprudenţiale potrivit căreia judecătorul este incompatibil, fiind incidente prevederile art. 48 alin. 1 lit. a) teza ultimă din Codul de procedură penală. Potrivit acestei orientări, argumentul principal îl constituie faptul că judecătorul care participă la judecarea recursului împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau prelungirea măsurii arestării preventive în cursul urmăririi penale exercită aceeaşi funcţie de dispoziţie asupra dreptului la libertate în faza de urmărire penală ca şi judecătorul care soluţionează propunerea de arestare ori de prelungire a arestării preventive, în aceeaşi fază procesuală. De asemenea, s-a mai susţinut că judecătorul care soluţionează propunerea de arestare preventivă ori de prelungire a arestării preventive examinează îndeplinirea condiţiilor de fond prevăzute de art. 148 din Codul de procedură penală, care se referă la existenţa probelor sau indiciilor temeinice că s-a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, precum şi cazurile limitativ enumerate în dispoziţia legală invocată. Aprecierea asupra probelor sau indiciilor temeinice care configurează prezumţia rezonabilă că persoana a cărei arestare s-a solicitat a săvârşit o faptă penală, precum şi a condiţiilor particulare cuprinse în art. 148 din Codul de procedură penală este de natură, cel puţin teoretic, să conducă sau chiar să permită o evaluare a probabilităţii vinovăţiei, o analiză a legalităţii probatoriului administrat (aceasta chiar dacă în motivarea hotărârilor se arată că la luarea măsurii arestării preventive nu are loc o analiză a probatoriului, aceasta revenind exclusiv judecătorului care soluţionează fondul cauzei). 5. Raportul asupra recursului în interesul legii Proiectul de soluţie propus prin raportul întocmit în cauză a vizat cea de-a doua soluţie identificată de examenul jurisprudenţial, în sensul că judecătorul care a soluţionat recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a soluţionat propunerea de arestare sau prelungire a măsurii arestării preventive a învinuitului ori inculpatului în cursul urmăririi penale nu este incompatibil să judece aceeaşi cauză în fond, apel sau recurs. S-a argumentat, în esenţă, că: judecătorul care a soluţionat propunerea de arestare preventivă ori de prelungire a măsurii arestării preventive constată existenţa unor probe sau a unor indicii temeinice la momentul soluţionării propunerii de arestare ori de prelungire a arestării preventive, care conturează presupunerea rezonabilă că persoana faţă de care se efectuează acte premergătoare sau de urmărire penală a săvârşit fapta, fără a se pronunţa în fond asupra chestiunilor existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei; că judecarea cauzei în fond, apel sau recurs de acelaşi judecător nu reprezintă o negare a separaţiei între funcţia de urmărire şi funcţia de instrucţie, respectiv între funcţia de instrucţie şi cea de judecată. 6. Înalta Curte Potrivit dispoziţiilor art. 48 alin. 1 lit. a) teza ultimă din Codul de procedură penală, judecătorul este incompatibil de a judeca, dacă în cauza respectivă a soluţionat propunerea de arestare preventivă ori de prelungire a arestării preventive în cursul urmăririi penale. Dispoziţia legală menţionată se referă la judecătorul care a soluţionat propunerea de arestare sau de prelungire a arestării preventive în cursul urmăririi penale. Soluţionând propunerea de arestare sau de prelungire a măsurii arestării preventive în cursul urmăririi penale, judecătorul astfel învestit verifică, pe lângă îndeplinirea cumulativă a condiţiilor pentru luarea măsurilor preventive, şi dacă sunt probe sau indicii temeinice că învinuitul ori inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. Astfel, formularea din textul art. 143 alin. 1 din Codul de procedură penală „...dacă sunt probe sau indicii temeinice...“ obligă pe judecătorul învestit cu soluţionarea propunerii să verifice existenţa ori inexistenţa probelor sau a indiciilor temeinice în sensul definit de art. 63 din Codul de procedură penală şi art. 68¹ din Codul de procedură penală. Constituie probă orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei. Faptul că judecătorul învestit în condiţiile sus-arătate constată existenţa unor probe sau a unor indicii temeinice la momentul soluţionării propunerii de arestare ori prelungire a arestării preventive care conturează presupunerea rezonabilă că persoana faţă de care se efectuează acte premergătoare sau acte de urmărire penală a săvârşit fapta, nu este de natură a considera că aceasta s-a pronunţat în fond, în sensul că a rezolvat chestiunea existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei. Judecata penală în primă instanţă are ca obiect fapta şi persoana la care se referă actul de sesizare a instanţei, fapta fiind conturată de toate probele administrate în cauză, nu numai de cele de la momentul soluţionării propunerii de arestare sau de prelungire a măsurii arestării preventive. Textul art. 287 alin. 2 din Codul de procedură penală prevede că instanţa îşi formează convingerea pe baza probelor administrate în cauză, iar convingerea judecătorului este urmată de pronunţarea unor soluţii care vizează fondul cauzei atât sub aspectul existenţei infracţiunii (nu numai a faptei, ca în cazul soluţionării propunerii de luare sau prelungire a măsurii arestării preventive), cât şi al vinovăţiei inculpatului. În aceste condiţii, nu se poate considera că judecătorul învestit cu soluţionarea propunerii s-a pronunţat implicit asupra existenţei faptei şi vinovăţiei celui pe care îl arestează sau căruia îi prelungeşte privarea de libertate, întrucât nu a analizat întreg materialul probator administrat în cauză, analiza, coroborarea acestuia realizându-se în momentul deliberării. Chiar dacă incompatibilitatea are în vedere o presupusă lipsă de obiectivitate a judecătorului care s-a pronunţat cu privire la luarea sau prelungirea măsurii arestării preventive în cursul urmăririi penale, judecarea cauzei în fond, apel sau recurs de acelaşi judecător nu reprezintă o negare a separaţiei între funcţia de urmărire şi funcţia de instrucţie, respectiv între funcţia de instrucţie şi cea de judecată, deoarece atunci când va trebui să soluţioneze cauza în fond (când va trebui să stabilească existenţa vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului) acelaşi judecător va analiza întreg materialul probator administrat pe parcursul procesului penal, atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de cercetare judecătorească. În acest fel, prezumţia de lipsă de imparţialitate obiectivă, întemeiată pe aparenţa existenţei unui interes în cauză, este înfrântă de obligaţia judecătorului de a judeca cauza pe baza tuturor probelor administrate. Aşadar, nu se poate considera că judecătorul care a judecat recursul împotriva încheierii prin care s-a soluţionat propunerea de luare sau de prelungire a măsurii arestării preventive în cursul urmăririi penale a înfăptuit o judecată a fondului cauzei care să atragă incompatibilitatea sa la judecarea aceleiaşi cauze în fond, apel sau recurs. Argumentele exprimate de procurorul general referitoare la jurisprudenţa Comisiei Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului vizând independenţa, imparţialitatea instanţei şi demersul obiectiv sunt pertinente în măsura în care s-a făcut o raportare la diferenţele existente şi diversitatea sistemelor judiciare cu privire la măsurile preventive. Acestea nu sunt suficiente pentru a justifica extinderea cazurilor de incompatibilitate prevăzute de legea română, care sunt expres şi limitativ prevăzute de legiuitorul român, astfel că nu este permis a se adăuga la lege printr-o interpretare extensivă sau prin analogie. Prin interpretarea extensivă a textelor existente în materia incompatibilităţii s-ar ajunge la soluţii diferite ale instanţelor, cu consecinţe grave asupra soluţionării în termen rezonabil a cauzelor. Una dintre componentele dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, o reprezintă independenţa şi imparţialitatea instanţei. În jurisprudenţa curţii europene de contencios al drepturilor omului, imparţialitatea este definită ca absenţă a oricărei prejudecăţi sau idei preconcepute cu privire la soluţia ce trebuie pronunţată în cadrul unui proces. Potrivit aceleiaşi jurisprudenţe, imparţialitatea se analizează şi se apreciază atât sub aspect subiectiv (fiind prezumată până la proba contrarie), cât şi sub aspect obiectiv (dacă judecătorul oferă garanţii suficiente pentru a exclude orice bănuială legitimă în privinţa sa), stabilindu-se, de principiu, că un judecător care a pronunţat hotărâri şi într-o fază premergătoare judecării fondului cauzei nu conduce, în sine, la o bănuială de imparţialitate. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că un complet de judecată care judecă în fond sau apel este format din judecători care anterior s-au pronunţat asupra măsurii arestării preventive şi nu constituie, în sine, o încălcare a prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului cu privire la imparţialitatea instanţei. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că, la momentul dezbaterii privării de libertate, judecătorul analizează în mod sumar date existente în dosar în scopul stabilirii dacă există temeiuri pentru suspiciunea privind comiterea unei infracţiuni de către acuzat. Pe de altă parte, în cazul în care este pronunţată o hotărâre, instanţa trebuie să aprecieze dacă probele administrate sunt suficiente pentru a stabili vinovăţia acuzatului. Prin urmare, suspiciunea şi stabilirea formală a vinovăţiei nu pot fi tratate ca asemănătoare. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Cauza Hauschildt vs Danemarca, hotărâre din 24 mai 1989 paragraful 48) a statuat că atunci când un judecător s-a pronunţat cu privire la necesitatea luării măsurii arestării preventive, înainte de judecarea pe fond a cauzei, această împrejurare nu duce la încălcarea obligaţiei de imparţialitate, decât în măsura în care ar exista bănuieli deosebit de puternice că persoana în cauză a săvârşit fapta de care este acuzată. În consecinţă, din perspectiva garanţiilor furnizate de Convenţia europeană a drepturilor omului în materia imparţialităţii obiective funcţionează principiul potrivit căruia simplul fapt de a fi pronunţat, anterior judecării fondului cauzei, hotărâri privind privarea de libertate, punerea sub acuzare nu împiedică un judecător de a participa la soluţionarea fondului aceleiaşi cauze. Pe de altă parte, problema de drept supusă acestui recurs în interesul legii a făcut obiectul dezbaterilor din cadrul întâlnirilor organizate de Consiliul Superior al Magistraturii, dintre membrii Comisiei „Unificarea practicii judiciare“, preşedintele Secţiei penale din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi preşedinţii secţiilor penale ale curţilor de apel, iar în minuta întâlnirii din data de 3 martie 2010 s-a consemnat faptul că opinia corectă este în sensul că judecătorul care a soluţionat recursul împotriva încheierii prin care s-a dispus arestarea preventivă sau prelungirea arestării preventive în cursul urmăririi penale nu este incompatibil să soluţioneze cauza în apel, în conformitate cu dispoziţiile art. 48 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală, deoarece textul de lege se referă la judecătorul care a soluţionat propunerea de arestare preventivă ori de prelungire a arestării preventive în cursul urmăririi penale şi nicidecum la judecătorul care soluţionează recursul declarat împotriva acestei încheieri, astfel că acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă. De altfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia în interesul legii nr. VII din 5 februarie 2007*), pronunţată în Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a stabilit că nu constituie motiv de recuzare faptul că judecătorul a participat în cursul judecăţii la soluţionarea unor cereri sau a unor recursuri privitoare la arestarea preventivă a inculpatului, motivând soluţia pronunţată în limitele prevăzute de lege. Această constatare ar trebui raportată şi la art. 48 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală, fiind valabilă, deoarece aceste dispoziţii se referă numai la soluţionarea propunerii de arestare preventivă sau de prelungire a arestării preventive în cursul urmăririi penale._____*) Decizia nr. VII din 5 februarie 2007 nu a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 414⁴ şi art. 414⁵ din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov şi stabileşte că: Judecătorul care a participat la judecarea recursului împotriva încheierii prin care s-a soluţionat propunerea de luare sau prelungire a măsurii arestării preventive a învinuitului ori inculpatului în cursul urmăririi penale nu devine incompatibil să judece cauza în fond, apel sau recurs. Obligatorie, potrivit art. 414⁵ alin. 4 din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 iunie 2011. PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, LIVIA DOINA STANCIU Magistrat-asistent, Alina Gabriela Păun