Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 111 alin. (9) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, excepţie ridicată de Petruş Bălănică în Dosarul nr. 2.300/88/2014 al Curţii de Apel Constanţa - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 398D/2016.2. La apelul nominal se prezintă autorul excepţiei prin avocat Adela Pentilie-Epifanov. Lipseşte partea Ministerul Sănătăţii, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului autorului excepţiei, care pune concluzii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, arată că dispoziţiile de lege criticate îi discriminează pe funcţionarii publici în raport cu personalul contractual. Astfel, susţine că dreptul la muncă al funcţionarilor public a fost îngrădit, deşi între cele două categorii de persoane comparate nu există deosebiri care să justifice un tratament juridic diferenţiat.4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, considerând că funcţionarii publici se află într-o situaţie diferită de cea a personalului contractual, astfel că tratamentul juridic diferenţiat este justificat.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:5. Prin Decizia civilă nr. 793/CA din 18 iunie 2015, Curtea de Apel Constanţa - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 111 alin. (9) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii. Excepţia a fost ridicată de Petruş Bălănică, cu prilejul soluţionării recursului formulat împotriva Sentinţei civile nr. 179 din 5 februarie 2015, pronunţate de Tribunalul Tulcea în Dosarul nr. 2.300/88/2014, având ca obiect un litigiu privind funcţionari publici.6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul excepţiei arată că dispoziţiile art. 111 alin. (9) din Legea nr. 95/2006, potrivit cărora „contractul individual de muncă al persoanelor care ocupă funcţia de manager general în cadrul serviciului de ambulanţă judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti, se suspendă de drept pe perioada exercitării mandatului", creează o discriminare nejustificată între funcţionarii publici şi personalul contractual. Astfel, funcţionarii publici nu beneficiază de posibilitatea suspendării exerciţiului funcţiei ocupate pe durata mandatului de manager general în cadrul serviciului de ambulanţă, ceea ce i-ar putea împiedica să candideze pentru această funcţie în condiţiile în care, după trei ani sau chiar mai devreme, ar rămâne fără locul de muncă avut anterior şi nici nu ar putea beneficia de prevederile Legii nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă. De asemenea, arată că raporturile de muncă ale funcţionarilor publici şi cele ale personalului contractual sunt similare din multe puncte de vedere şi nu există o justificare rezonabilă pentru tratamentul juridic diferenţiat.7. Curtea de Apel Constanţa - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal consideră că excepţia de neconstituţionalitate nu este întemeiată, întrucât raportul de muncă de drept comun şi raportul de serviciu al funcţionarului public, chiar dacă au elemente comune, nu pot conduce la concluzia că cele două categorii profesionale sunt în aceeaşi situaţie juridică. De asemenea, mai arată că, în conformitate cu prevederile art. 95 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, raportul de serviciu al funcţionarului public numit manager general al serviciului de ambulanţă judeţean poate fi suspendat, la cererea motivată a acestuia, pe o perioadă de la o lună la 3 ani, angajatorul neputând să refuze nejustificat aprobarea cererii. Pe de altă parte, raportul de muncă născut prin încheierea contractului individual de muncă, în aceeaşi ipoteză, poate fi suspendat numai în baza acordului celor două părţi, conform art. 54 din Codul muncii, iar refuzul de exprimare a acordului de către angajator nu este prevăzut sub cerinţa justificării.8. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.9. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate nu este întemeiată, întrucât raportul de serviciu al funcţionarului public şi raportul de muncă al personalului care a încheiat cu angajatorul contract individual de muncă au o natură diferită, care justifică instituirea unui tratament juridic diferit.10. Avocatul Poporului apreciază că susţinerile autorului excepţiei de neconstituţionalitate sunt întemeiate, iar dispoziţiile de lege criticate sunt neconstituţionale „în măsura în care se interpretează în sensul nesuspendării de drept a raportului de serviciu al persoanei care ocupă funcţia de manager general în cadrul serviciului de ambulanţă judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti, pe perioada exercitării mandatului."11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele de vedere solicitate.CURTEA,examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile reprezentantului autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 111 alin. (9) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii. Curtea constată că, ulterior sesizării sale cu excepţia de neconstituţionalitate, Legea nr. 95/2006 a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 652 din 28 august 2015, astfel că, în prezent, conţinutul textului de lege criticat se regăseşte în art. 118 alin. (9) din Legea nr. 95/2006. De asemenea, observă că motivele de neconstituţionalitate invocate de autorul excepţiei privesc doar prima teză a acestui articol de lege, teză potrivit căreia „Contractul individual de muncă al persoanelor care ocupă funcţia de manager general în cadrul serviciului de ambulanţă judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti, se suspendă de drept pe perioada exercitării mandatului."14. Autorul excepţiei susţine că acest text de lege contravine prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, referitoare la egalitatea în drepturi a cetăţenilor.15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile de lege criticate stabilesc beneficiul suspendării de drept a contractului individual de muncă pentru persoana care ocupă funcţia de manager general în cadrul serviciului de ambulanţă judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti. Curtea apreciază că raţiunile acestei reglementări trebuie căutate în obiectivul atragerii în funcţia mai sus amintită a unor persoane cu o înaltă calificare şi experienţă profesională şi, întrucât în cele mai multe cazuri astfel de persoane sunt deja angajate în alte raporturi de muncă, iar, pe de altă parte, mandatul de manager este temporar, limitat la o perioadă de trei ani, măsura suspendării contractului de muncă individual constituie o modalitate de a încuraja astfel de persoane să candideze la funcţia de manager, garantându-le posibilitatea reîntoarcerii la locul de muncă avut anterior.16. Aşa cum s-a mai arătat, acest beneficiu este instituit doar pentru persoanele care îşi desfăşoară munca în temeiul unui contract individual de muncă, iar această condiţie este apreciată de autorul excepţiei ca fiind discriminatorie, întrucât legea nu prevede aceeaşi soluţie şi pentru funcţionarii publici.17. Analizând situaţia celor două categorii profesionale comparate de autorul excepţiei, Curtea constată că acestea întrunesc unele elemente comune, dar se disting totodată şi prin caracteristici specifice. Astfel, statutul funcţionarilor publici beneficiază de o reglementare distinctă, prin Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 29 mai 2007. Normele acestei legi au un caracter special în raport cu dispoziţiile dreptului comun în materia muncii, care se aplică funcţionarilor publici „după caz, în măsura în care nu contravin legislaţiei specifice funcţiei publice" (art. 117 din Legea nr. 118/1999). De altfel, însăşi Constituţia subliniază specificitatea statutului funcţionarilor publici, prevăzând în art. 73 alin. (3) lit. i) obligaţia reglementării acestuia prin lege organică şi, separat, prin art. 73 alin. (3) lit. p) a regimului general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi protecţia socială, regim aplicabil salariaţilor încadraţi în temeiul unui contract individual de muncă.18. Prin Decizia nr. 328 din 25 iunie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 490 din 2 august 2013, Curtea Constituţională, referindu-se la această reglementarea specială, a reţinut că „statutul special al funcţionarilor publici, care conferă acestora anumite avantaje şi garanţii faţă de personalul contractual, cum ar fi, de exemplu, stabilitatea în funcţie, justifică un tratament juridic diferit (...)".19. Aşa fiind, Curtea consideră că pentru a aprecia în prezenta cauză constituţionalitatea textului de lege criticat prin prisma exigenţelor art. 16 din Constituţie, se impune a cerceta dacă excluderea funcţionarilor publici de la beneficiul suspendării de drept a raportului de serviciu are ca temei ceea ce este specific acestei categorii profesionale şi nu aspecte prin care raporturile de serviciu ale acestora se aseamănă raporturilor de muncă ale personalului contractual, precum şi dacă o asemenea măsură este justificată raţional şi este proporţională cu obiectivele avute în vedere de legiuitor. Prin Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Curtea a statuat, cu valoare de principiu, că principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite şi, în acelaşi timp, acesta nu exclude ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. Curtea a subliniat însă că un tratament diferit trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice.20. Comparând, prin urmare, condiţiile de suspendare a raportului de muncă - aşa cum sunt acestea reglementate de Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011 - cu cele aplicabile raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici - reglementate de Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 365 din 29 mai 2007 -, Curtea constată că acestea nu sunt identice. Astfel, având drept criteriu posibilitatea prevăzută de cele două acte normative de a suspenda de drept raportul de muncă, respectiv raportul de serviciu, în situaţia ocupării altor funcţii, Curtea observă că art. 50 lit. d) şi i) din Legea nr. 53/2003 se referă la „exercitarea unei funcţii în cadrul unei autorităţi executive, legislative ori judecătoreşti, pe toată durata mandatului, dacă legea nu prevede altfel", precum şi la „alte cazuri expres prevăzute de lege". Pe de altă parte, raportul de serviciu al funcţionarului public se suspendă de drept, potrivit dispoziţiilor art. 94 alin. (1) lit. a), b), c) şi o), dacă acesta „este numit sau ales într-o funcţie de demnitate publică, pentru perioada respectivă, cu excepţiile prevăzute la art. 34" din aceeaşi lege, dacă „este încadrat la cabinetul unui demnitar", dacă „este desemnat de către autoritatea sau instituţia publică să desfăşoare activităţi în cadrul unor misiuni diplomatice ale României ori în cadrul unor organisme sau instituţii internaţionale, pentru perioada respectivă", precum şi „în alte cazuri expres prevăzute de lege". În mod evident, situaţiile de suspendare avute în vedere de cele două acte normative nu sunt identice, chiar dacă parţial se pot suprapune, ceea ce susţine o primă concluzie în sensul că materia suspendării raportului de serviciu al funcţionarilor publici este una specifică acestei categorii profesionale, fiind determinată de particularităţile statutului acestora.21. Cât priveşte modalitatea în care statutul special al funcţionarilor publici ar putea influenţa în mod concret opţiunea legiuitorului în ceea ce priveşte reglementarea condiţiilor de suspendare de drept a raporturilor de muncă, dând dispoziţiilor art. 118 alin. (9) din Legea nr. 95/2006 un caracter rezonabil şi proporţional cu obiectivul urmărit, Curtea consideră că punctul de plecare al acestei analize trebuie să îl constituie însăşi modalitatea specifică prin care funcţia publică îşi realizează obiectivele sale, respectiv exercitarea prerogativelor de putere publică [art. 2 alin. (1) din Legea nr. 188/1999]. Aceasta presupune „a) punerea în executare a legilor şi a celorlalte acte normative; b) elaborarea proiectelor de acte normative şi a altor reglementări specifice autorităţii sau instituţiei publice, precum şi asigurarea avizării acestora; c) elaborarea proiectelor politicilor şi strategiilor, a programelor, a studiilor, analizelor şi statisticilor necesare realizării şi implementării politicilor publice, precum şi a documentaţiei necesare executării legilor, în vederea realizării competenţei autorităţii sau instituţiei publice; d) consilierea, controlul şi auditul public intern; e) gestionarea resurselor umane şi a resurselor financiare; f) colectarea creanţelor bugetare; g) reprezentarea intereselor autorităţii sau instituţiei publice în raporturile acesteia cu persoane fizice sau juridice de drept public sau privat, din ţară şi străinătate, în limita competenţelor stabilite de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, precum şi reprezentarea în justiţie a autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea; şi h) realizarea de activităţi în conformitate cu strategia de informatizare a administraţiei publice." [art. 2 alin. (3) din Legea nr. 188/1999]. Semnificaţia exerciţiului puterii publice, prin care administraţia publică centrală sau locală reuşeşte să impună interesul public, general, în faţa celui particular, cere ca, alături de reglementarea unor drepturi şi garanţii specifice pentru funcţionarii publici, să fie prevăzute şi obligaţii corelative, care vizează în primul rând asigurarea calităţii actului de administraţie. În acest sens, Legea nr. 188/1999 prevede că scopul său este acela de a asigura un „serviciu public stabil, profesionist, transparent, eficient şi imparţial, în interesul cetăţenilor, precum şi al autorităţilor şi instituţiilor publice din administraţia publică centrală şi locală" [art. 1 alin. (2) ].22. În acest context, Curtea reţine că o dimensiune esenţială a statutului juridic al funcţionarului public este stabilitatea, în virtutea căreia acestuia i se garantează dreptul de a avea o carieră administrativă şi de a evolua în această carieră, pe criterii de profesionalism, cu excluderea oricăror ingerinţe de natură politică. Cu toate acestea, Curtea apreciază că înţelesul noţiunii de stabilitate a funcţionarului public nu poate fi extins până la a cuprinde libertatea funcţionarului de a suspenda oricând doreşte exerciţiul raportului de serviciu în vederea ocupării unei alte funcţii. Din contră, Curtea consideră că funcţionarul public este ţinut de o serie de obligaţii impuse, între altele, de necesitatea asigurării continuităţii şi coerenţei atribuţiilor şi responsabilităţilor specifice funcţiei publice, iar legiuitorul, ţinând cont de aceste necesităţi, poate impune unele condiţii restrictive suspendării raportului de serviciu. De asemenea, împrejurarea că funcţionarul public exercită în actul de administraţie prerogative de putere publică impune protejarea acestui statut de influenţe ale altor activităţi ale funcţionarului care ar putea afecta prestigiul funcţiei, ori imparţialitatea celui care o exercită. De aceea, atât în cazul funcţionarilor publici, cât şi în cazul altor categorii profesionale care exercită atribute ale puterii statului - aşa cum este, spre exemplu, cazul magistraţilor, prin intermediul cărora se realizează justiţia (art. 62 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005) - condiţiile suspendării raporturilor de serviciu sunt supuse unui regim restrictiv.23. Prin urmare, Curtea apreciază că toate aceste condiţii justifică impunerea unui regim special al suspendării de drept a raporturilor de serviciu ale funcţionarilor din perspectiva pusă în discuţie de autorul excepţiei şi, reamintind premisa de la care a plecat, consideră că diferenţa de tratament juridic criticată nu este disproporţionată în raport cu exigenţele impuse de exercitarea prerogativelor de putere publică.24. Cât priveşte comparaţia pe care autorul excepţiei o face cu salariaţii încadraţi în temeiul unor contracte individuale de muncă, Curtea reţine că aceştia din urmă nu sunt ţinuţi de un statut asemănător funcţionarilor publici şi, chiar dacă activitatea acestora poate viza aspecte deosebit de importante cu o incidenţă marcantă asupra satisfacerii interesului public, aceasta nu se realizează prin folosirea puterii publice, ci prin alte mijloace specifice. Pe cale de consecinţă, Curtea reţine că cele două categorii profesionale comparate se află în situaţii diferite, ceea ce justifică un tratament juridic diferit, fără a se aduce atingere prevederilor art. 16 din Constituţie.25. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Petruş Bălănică în Dosarul nr. 2.300/88/2014 al Curţii de Apel Constanţa - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 118 alin. (9) prima teză din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Constanţa - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 13 decembrie 2016.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALEprof. univ. dr. VALER DORNEANUMagistrat-asistent,Patricia Marilena Ionea