Decizia Nr.726 din 05.07.2012

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 69 alin. 2 teza finală din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, excepţie ridicată direct de Avocatul Poporului şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.111D/2012.La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:Prin Adresa nr. 6.654 din 19 iunie 2012, înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 4.190 din 19 iunie 2012, în temeiul prevederilor art. 146 lit. d) teza finală din Constituţie, Avocatul Poporului a ridicat direct excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 69 alin. 2 teza finală din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile de lege criticate, stabilind că transferarea procurorilor în funcţiile de judecători putea fi dispusă numai de Consiliul Superior al Magistraturii, în condiţiile legii, erau contrare prevederilor art. 124 alin. (1) şi art. 133 alin. (1) din Constituţia din 1991, deoarece adăugau acesteia, în sensul că extindeau atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii, care, potrivit normelor constituţionale, putea dispune doar promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor care erau deja numiţi în funcţie prin decret al Preşedintelui României. Astfel, consideră că „prin adăugarea la textul constituţional este înlăturat principiul supremaţiei Constituţiei“.În continuare, autorul excepţiei arată că legiuitorul constituant a stabilit distinct norme fundamentale de organizare şi funcţionare pentru instanţele de judecată şi pentru Ministerul Public, „creând statute constituţionale diferite pentru judecători şi procurori“. Astfel, prevederile constituţionale referitoare la statutul judecătorilor stabilesc că aceştia sunt inamovibili, fiind numiţi de Preşedintele României prin decret, iar cele referitoare la statutul procurorilor prevăd că aceştia îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei. Prin urmare, sunt inamovibili numai judecătorii numiţi prin decret al Preşedintelui României, iar nu şi procurorii care se bucură de stabilitate. În aceste condiţii, „orice trecere a unui procuror în funcţia de judecător nu putea fi dispusă în absenţa unei numiri în noua funcţie, prin decret al Preşedintelui României“. Avocatul Poporului apreciază că „o interpretare contrară ar conduce la înfrângerea prevederilor constituţionale referitoare la inamovibilitatea judecătorilor şi la obligaţia Consiliului Superior al Magistraturii de a propune Preşedintelui României numirea în funcţie“.De asemenea, precizează că Legea nr. 92/1992, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, deşi abrogată, continuă să-şi producă efectele şi în prezent, „perpetuând o situaţie juridică neconstituţională, şi anume aceea a exercitării funcţiei de judecător în cadrul instanţelor judecătoreşti de la toate nivelurile de jurisdicţie a unor persoane care nu au fost numite în funcţia de judecător prin decret al Preşedintelui României“.În acest sens, invocând Decizia nr. 766/2011, „prin care Curtea Constituţională a reţinut că acest control de constituţionalitate poate viza doar dispoziţiile aplicabile cauzei, chiar dacă acestea nu mai sunt în vigoare, precum şi faptul că deciziile prin care se constată neconstituţionalitatea unor dispoziţii care nu mai sunt în vigoare nu produc efecte retroactive, ci exclusiv pentru viitor“, autorul excepţiei apreciază că, „în situaţia dată, persoanele care nu au fost numite în funcţia de judecător prin decret al Preşedintelui României nu îşi mai pot exercita, în viitor, funcţia“.Mai mult, consideră că dispoziţiile art. 69 alin. 2 teza finală din Legea nr. 92/1992 contravin atât prevederilor art. 16 din Constituţia revizuită, întrucât „creează două categorii de judecători: judecătorii care au fost numiţi prin decret al Preşedintelui României şi judecătorii care nu îndeplinesc condiţia numirii prin decret al Preşedintelui reglementată la nivel constituţional“, cât şi prevederilor art. 50 din Constituţia din 1991 şi dispoziţiilor art. 48 alin. 1 din Legea nr. 92/1992, referitoare la obligaţia depunerii jurământului de către judecători înainte de începerea exercitării funcţiei.În final, Avocatul Poporului solicită, pentru motivele menţionate, constatarea neconstituţionalităţii art. 69 alin. 2 teza finală din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.În conformitate cu dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 47/1992, sesizarea a fost transmisă preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi formula punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.Guvernul, în punctul său de vedere, consideră că aplicarea dispoziţiilor de lege criticate este susceptibilă de două interpretări.Astfel, potrivit unei prime interpretări, „inamovibilitatea poate exista doar în prezenţa unui decret de numire în funcţia de judecător emis de Preşedintele României, publicat în Monitorul Oficial al României, şi, în consecinţă, şi în situaţia unui transfer al procurorilor în funcţia de judecător era necesară numirea în funcţie prin decret al Preşedintelui României“.Potrivit celei de-a doua interpretări, „din analiza cadrului legal incident în materia transferului magistraţilor în acea perioadă, rezultă că trecerea din funcţia de judecător în cea de procuror şi invers era asimilată transferului, se realiza prin trimitere la condiţiile prevăzute de lege pentru transferul judecătorilor şi nu era condiţionată de emiterea unui decret de numire de către Preşedintele României“.În concluzie, apreciază că, „în condiţiile caracterului imperativ al normei constituţionale cuprinse în art. 125 alin. (1), interpretarea de la punctul 1 este cea care prevalează“.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 69 alin. 2 teza finală din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 30 septembrie 1997, cu modificările şi completările ulterioare, dispoziţii care aveau următorul cuprins: „[...] transferarea procurorilor în funcţiile de judecători se face potrivit prevederilor alin. 1.“Potrivit dispoziţiilor acestui alineat: „Promovarea şi transferarea judecătorilor în funcţiile din magistratură se dispun de către Consiliul Superior al Magistraturii, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege.“Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile de lege criticate nu îndeplinesc cerinţele impuse de următoarele prevederi constituţionale:– Art. 124 alin. (1) din Constituţia din 1991: „Judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili, potrivit legii. Preşedintele şi ceilalţi judecători ai Curţii Supreme de Justiţie sunt numiţi pe o perioadă de 6 ani. Ei pot fi reînvestiţi în funcţie. Promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor pot fi dispuse numai de Consiliul Superior al Magistraturii, în condiţiile legii.“;

– Art. 133 alin. (1) din Constituţia din 1991: „Consiliul Superior al Magistraturii propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari, în condiţiile legii. În acest caz, lucrările sunt prezidate, fără drept de vot de ministrul justiţiei.“; – Art. 50 alin. (2) din Constituţia din 1991: „Cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcţii publice, precum şi militarii, răspund de îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor ce le revin şi, în acest scop, vor depune jurământul cerut de lege.“;

– Art. 16 din Constituţia revizuită: „(1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.
(2) Nimeni nu este mai presus de lege.(3) Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară. Statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea acestor funcţii şi demnităţi.“(4) În condiţiile aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii Uniunii care îndeplinesc cerinţele legii organice au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în autorităţile administraţiei publice locale.“De asemenea, Avocatul Poporului consideră că textul de lege criticat este în contradicţie cu art. 48 alin. 1 din Legea nr. 92/1992, potrivit căruia „Înainte de a începe să-şi exercite funcţia, magistraţii sunt obligaţi să depună următorul jurământ: [...].“ Examinând excepţia de neconstituţionalitate, sub aspectul admisibilităţii, Curtea reţine că dispoziţiile art. 69 din Legea nr. 92/1992 au fost abrogate prin art. 107 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare. Prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea a constatat că „sintagma «în vigoare» din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare“. Întrucât prezenta excepţie de neconstituţionalitate a fost ridicată direct de către Avocatul Poporului, iar dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 47/1992 prevăd că la soluţionarea acestei excepţii de neconstituţionalitate se aplică, în mod corespunzător, dispoziţiile art. 29-31 din legea organică a Curţii, rezultă că decizia sus-menţionată are incidenţă şi în cazurile prevăzute la art. 146 lit. d) teza finală din Constituţie. În ceea ce priveşte raportarea dispoziţiilor art. 69 alin. 2 teza finală din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, Curtea constată că aceasta este admisibilă, deoarece dispoziţiile de lege criticate au fost reglementate sub imperiul acestei Constituţii, iar instanţa constituţională poate realiza un astfel de control de constituţionalitate, având în vedere că Legea de revizuire a Constituţiei din 2003 a avut ca scop esenţial instituirea temeiurilor constituţionale pentru integrarea României în comunitatea euro-atlantică, păstrânduse regimul constituţional, astfel că prevederile constituţionale invocate în susţinerea excepţiei, chiar dacă au altă numerotare, au, în esenţă, acelaşi conţinut, atât în Constituţia din 1991, cât şi după revizuirea din 2003 a acesteia. În legătură cu acest aspect, în jurisprudenţa sa, concretizată spre exemplu prin Decizia nr. 232 din 25 mai 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 598 din 2 iulie 2004, Curtea a statuat că un control de constituţionalitate presupune analizarea obiectului excepţiei de neconstituţionalitate prin raportare la prevederile constituţionale existente la momentul emiterii actului normativ. În aceste condiţii, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) teza finală din Constituţie şi celor ale art. 1 alin. (1), art. 2, 3, 10 şi 29-33 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. Analizând pe fond excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că procurorii au, ca şi judecătorii, statut constituţional de magistraţi, consacrat prin prevederile constituţionale ale art. 133 şi art. 134. Astfel, potrivit art. 133 alin. (2) lit. a) din Constituţie, Consiliul Superior al Magistraturii este compus din două secţii, una din 9 judecători, iar cea de a doua din 5 procurori, aleşi şi unii, şi ceilalţi în adunările generale ale magistraţilor. În acelaşi sens, Curtea Constituţională reţine că procurorii sunt numiţi în funcţie, ca şi judecătorii, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii şi că acelaşi organ al autorităţii judecătoreşti îndeplineşte rolul de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor. De asemenea, Curtea constată că statutul juridic constituţional al procurorilor este identic cu cel al judecătorilor în ceea ce priveşte incompatibilităţile stabilite în aceiaşi termeni în prevederile constituţionale ale art. 125 alin. (3) şi, respectiv, art. 132 alin. (2), conform cărora funcţia de procuror, ca şi aceea de judecător, este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior. Prin Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, legiuitorul a stabilit norme identice sau similare privind incompatibilităţile şi interdicţiile aplicabile funcţiilor de procuror şi de judecător, admiterea în magistratură şi formarea profesională a judecătorilor şi procurorilor, numirea judecătorilor şi procurorilor, accesul procurorilor la funcţia de judecător şi al judecătorilor la funcţia de procuror, drepturile şi îndatoririle judecătorilor şi procurorilor, răspunderea juridică a acestora. Astfel, potrivit art. 47 din Legea nr. 92/1992, republicată: „Judecătorii şi procurorii, cu excepţia celor stagiari, sunt numiţi prin decret al Preşedintelui României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii.“ Legiuitorul, considerând că, în cazul transferării procurorilor în funcţiile de judecători, este îndeplinită condiţia numirii prin decret al Preşedintelui României, în art. 49 din Legea nr. 92/1992, republicată, a prevăzut că „Depunerea jurământului nu este necesară în cazul transferului [...]“. De aceea, referitor la încălcarea art. 50 alin. (2) din Constituţia din 1991, devenit art. 54 alin. (2) după revizuire, Curtea observă că această critică nu poate fi reţinută, întrucât, potrivit art. 48 alin. 1 din Legea nr. 92/1992, magistraţii au obligaţia depunerii jurământului înainte de a începe să exercite funcţia de judecător sau procuror. În fine, cu privire la înfrângerea prevederilor art. 16 din Constituţia revizuită, aşa cum s-a statuat constant în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, principiul constituţional al egalităţii în drepturi se traduce prin reglementarea şi aplicarea unui tratament juridic similar unor subiecte de drept aflate în situaţii juridice similare. În cauză, Curtea constată că judecătorii şi procurorii se află în aceeaşi situaţie juridică prin statutul lor constituţional similar. În aceste condiţii, Curtea constată că dispoziţiile de lege criticate nu contravin prevederilor constituţionale invocate, fiind îndeplinite condiţiile de numire a magistraţilor, judecători şi procurori. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 69 alin. 2 teza finală din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, excepţie ridicată direct de Avocatul Poporului. Definitivă şi general obligatorie. Pronunţată în şedinţa publică din data de 5 iulie 2012. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent-şef, Doina Suliman