DECIZIE Nr.
721 din 24 octombrie 2006
referitoare la exceptia de
neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 269 alin. (1) si (2) din Codul
muncii si art. 21 alin. (1) din Ordonanta Guvernului nr. 137/2000 privind
prevenirea si sanctionarea tuturor formelor de discriminare
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN: MONITORUL
OFICIAL NR. 962 din 30 noiembrie 2006
Ioan Vida - preşedinte
Nicolae Cochinescu - judecător
Aspazia Cojocaru - judecător
Kozsokar Gabor - judecător
Acsinte Gaspar - judecător
Petre Ninosu - judecător
Ion Predescu - judecător
Şerban Viorel Stănoiu - judecător
Tudorel Toader - judecător
Ion Tiucă - procuror
Mihaela Senia Costinescu -
magistrat-asistent
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate
a dispoziţiilor art. 269 alin. (1) şi (2) din Codul muncii şi ale art. 21 alin.
(1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea
tuturor formelor de discriminare, excepţie ridicată de Andreea Dragne în
Dosarul nr. 39.042/2/2005 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a civilă
şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
La apelul nominal se prezintă avocatul autoarei
excepţiei, Dan Dascălu, precum şi reprezentantul Societăţii Comerciale
„Whirpool România" - S.R.L., avocat Cristiana Stoica.
Cauza fiind în stare de judecată, apărătorul autoarei
excepţiei de neconstituţionalitate
susţine temeinicia criticii formulate, arătând că, deşi Ordonanţa Guvernului
nr. 137/2000 proclamă protejarea tuturor persoanelor în faţa oricăror forme de
discriminare, prin interpretarea şi aplicarea art. 269 din Codul muncii se
restricţionează dreptul acelei persoane, care are calitatea de salariat şi este
discriminată la locul de muncă, de a solicita instanţei judecătoreşti daune
morale pentru prejudiciul cauzat de angajator.
Se mai susţine că, în prezent, potrivit Legii nr.
202/2002 privind egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi, acest drept îl au
doar persoanele discriminate pe criterii sexuale, fapt ce determină o vădită
inegalitate de tratament între această categorie de persoane şi toate celelalte
categorii pe care le are în vedere Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000.
Coroborarea celor două acte normative trebuie reţinută în cadrul controlului de
constituţionalitate, fiind un procedeu pe care Curtea Constituţională l-a mai
utilizat.
Pentru motivele arătate, apărătorul autoarei excepţiei
solicită Curţii admiterea criticii şi constatarea neconstituţionaiităţii
dispoziţiilor art. 269 alin. (1) şi (2) din Codul muncii şi ale art. 21 alin.
(1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, întrucât acestea încalcă prevederile
art. 16 şi 21 din Constituţie.
Avocatul Societăţii Comerciale „Whirpool România"
- S.R.L. arată că salariatul este îndreptăţit la despăgubiri pentru prejudiciul
material suferit, potrivit art. 269 alin. (1) din Codul muncii, în temeiul
normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, şi la despăgubiri
pentru prejudiciile morale, potrivit art. 21 alin. (1) din Ordonanţa
Guvernului nr. 137/2000, în temeiul normelor şi
principiilor răspunderii civile delictuale. Intr-un atare context, apreciază
excepţia de neconstituţionalitate ca fiind inadmisibilă, întrucât scopul
criticii îl reprezintă completarea dispoziţiilor art. 269 din Codul muncii cu
prevederea dreptului la despăgubire şi pentru prejudiciile morale, ceea ce
excedează competenţei Curţii Constituţionale.
In subsidiar, avocatul Societăţii Comerciale „Whirpool
România" - S.R.L. consideră excepţia neîntemeiată. Astfel, legiuitorul nu
a pus la dispoziţia unei categorii sociale, respectiv salariaţilor, o acţiune
în daune morale întemeiată pe contractul individual de muncă, întrucât ar
discrimina celelalte categorii de persoane care ar putea solicita repararea
prejudiciului moral numai în temeiul răspunderii civile delictuale. Nu se poate
invoca nici încălcarea accesului liber la justiţie, atât timp cât există o cale
procedurală de realizare a drepturilor pretins încălcate, prevăzută de dreptul
comun.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere
a excepţiei de neconstituţionalitate ca inadmisibilă, întrucât critica vizează
completarea art. 269 din Codul muncii cu prevederea expresă a dreptului de a
solicita daune morale în temeiul răspunderii civile contractuale.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine
următoarele:
Prin Incheierea din 17 aprilie 2006, pronunţată în Dosarul nr. 39.042/2/2005, Curtea de Apel Bucureşti
-Secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări
sociale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 269 alin. (1) şi (2) din Codul muncii şi ale art. 21 alin.
(1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea
tuturor formelor de discriminare, excepţie ridicată de Andreea Dragne.
In motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul susţine că prin modul de redactare a dispoziţiilor art. 269
din Codul muncii şi ale art. 21 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000,
raportate la prevederile cuprinse în Legea nr. 202/2002, legiuitorul a creat o
evidentă inegalitate între persoanele discriminate pe criterii de sex, pe de o
parte, şi toate celelalte persoane discriminate sau hărţuite, pe de altă parte.
Astfel, din interpretarea textelor de lege criticate rezultă că ori de câte ori
au fost încălcate prevederile contractului individual de muncă prin acte de
discriminare, salariatul nu are dreptul de a solicita instanţei decât repararea
prejudiciilor materiale suferite, în vreme ce dispoziţiile art. 43 din Legea nr.
202/2002 instituie posibilitatea categoriei de persoane discriminate pe
criterii de sex de a obţine şi repararea prejudiciilor nepatrimoniale. De
asemenea, prevederile legale criticate sunt neconstituţionale şi prisma
accesului liber la justiţie, care, în mod vădit, este îngrădit prin excluderea
posibilităţii salariaţilor de
a se adresa justiţiei în vederea reparării prejudiciilor morale suferite prin
încălcarea dreptului persoanei la demnitate.
Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a civilă şi
pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale apreciază excepţia de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată.
Astfel, art. 269 din Codul muncii nu contravine principiului constituţional al
egalităţii în drepturi şi nici celui al liberului acces la justiţie, angajaţii
care se consideră discriminaţi la locul de muncă având posibilitatea de a se
adresa justiţiei pe calea dreptului comun pentru repararea prejudiciilor
nepatrimoniale suferite. In ceea ce priveşte dispoziţiile art. 21 din Ordonanţa
Guvernului nr. 137/2000, acestea au un cuprins clar şi explicit, conform
prevederilor constituţionale invocate, la care în mod exclusiv trebuie
raportate. Or, autorul excepţiei a procedat în mod greşit raportând critica la
alte prevederi cuprinse în alt act normativ, respectiv Legea nr. 202/2002, cu
un obiect de reglementare diferit, o asemenea critică neconstituind excepţie de
neconstituţionalitate, potrivit legii.
In conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din
Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor
două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi
formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.
Avocatul Poporului arată
că, potrivit dispoziţiilor art. 269 din Codul muncii şi ale art. 21 din
Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, salariatul care a suferit prejudicii morale
din culpa angajatorului are posibilitatea să solicite despăgubiri în temeiul
normelor de drept comun referitoare la răspunderea civilă delictuală, astfel
încât nu poate fi reţinută critica sub acest aspect.
Pe de altă parte, argumentele autorului în susţinerea
excepţiei vizează completarea unei presupuse omisiuni a textelor de lege
criticate, ceea ce, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr.
47/1992, nu intră în competenţa Curţii Constituţionale.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi
Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere cu
privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al
Avocatului Poporului, raportul întocmit de
judecătorul-raportor, susţinerile părţilor prezente, concluziile procurorului,
dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi
Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este
competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1
alin. (2),ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze
excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl
constituie dispoziţiile art. 269 alin. (1) şi (2) din Codul muncii, publicat în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003, prevederi
care au următorul cuprins:
„(1) Angajatorul este obligat, în temeiul normelor
şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe
salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material din culpa
angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură
cu serviciul.
(2) In cazul în care angajatorul refuză să îl
despăgubească pe salariat, acesta se poate adresa cu plângere instanţelor
judecătoreşti competente."
De asemenea, critica vizează şi art. 21 alin. (1) din
Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor
formelor de discriminare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 431 din 2 septembrie 2000, aprobată cu modificări şi completări prin Legea
nr. 48/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din
31 ianuarie 2002, dispoziţii modificate prin art. I pct. 9 din Legea nr. 324/2006, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 626
din 20 iulie 2006. Textul de lege are următorul cuprins: „Persoana care se
consideră discriminată poate formula, în faţa instanţei de judecată, o cerere
pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare
discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit
dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru şi nu este
condiţionată de sesizarea Consiliului."
Autorul excepţiei susţine că
dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 16
care consacră egalitatea în drepturi a cetăţenilor şi ale art. 21 privind
liberul acces la justiţie.
In ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia
reglementarea criticată încalcă principiul egalităţii în faţa legii şi a
autorităţilor publice, Curtea reţine că, în conformitate cu jurisprudenţa sa şi
cu cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauzele „Engel şi alţii
împotriva Olandei", 1976, „Marckx împotriva
Belgiei", 1979, „Moustaquim împotriva Belgiei", 1991), egalitatea nu înseamnă uniformitate, fiind posibilă
stabilirea unui tratament juridic diferit pentru situaţii diferite, când aceasta
se justifică în mod raţional şi obiectiv.
In acest sens, Curtea reţine
că, potrivit art. 269 din Codul muncii, angajaţii care au suferit un prejudiciu
material din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de
serviciu sau în legătură cu serviciul au posibilitatea de a se adresa
justiţiei, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale,
pentru repararea prejudiciilor patrimoniale suferite.
Or, Curtea observă că reglementarea legală criticată
este aplicabilă în cazul tuturor persoanelor aflate în situaţia prevăzută de
ipoteza normei, fără nicio distincţie sau în considerarea altor criterii, şi
anume tuturor persoanelor fizice care au calitatea de salariat şi au suferit un
prejudiciu material de care este culpabil angajatorul.
Pe de altă parte, Curtea constată că art. 269 din Codul
muncii nu constituie un impediment pentru salariaţii care se consideră
discriminaţi la locul de muncă de a se adresa instanţei judecătoreşti, pe calea
dreptului comun, pentru a solicita repararea prejudiciilor morale,
nepatrimoniale suferite în legătură cu serviciul, aşa cum reglementează art. 21
alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000. Astfel, art. 1 alin. (2) lit.
e) pct. (i) din ordonanţă prevede că „Principiul egalităţii între cetăţeni,
al excluderii privilegiilor şi discriminării sunt garantate în special în
exercitarea următoarelor drepturi:[...] e) drepturile economice, sociale şi
culturale, în special: (i) dreptul la muncă, la libera alegere a ocupaţiei, la
condiţii de muncă echitabile şi satisfăcătoare, la protecţia împotriva
şomajului, la un salariu egal pentru muncă egală, la o remuneraţie echitabilă
şi satisfăcătoare." In aplicarea acestor dispoziţii, instanţa
judecătorească este chemată să aprecieze dacă aspectele probate de salariat
întrunesc condiţiile discriminării şi, în caz afirmativ, să acorde persoanei
discriminate despăgubiri şi să dispună restabilirea situaţiei anterioare
discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare.
A interpreta textele de lege criticate în sensul
limitării despăgubirilor datorate persoanei discriminate
care are calitatea de salariat, la valoarea prejudiciului material cauzat de angajator, echivalează cu o restrângere nepermisă a
dreptului la repararea integrală a prejudiciului suferit. Or, tocmai această
împrejurare ar determina aplicarea unui tratament diferenţiat, deci
discriminatoriu, unor persoane aflate în aceeaşi situaţie juridică, general
reglementată prin Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, care prin însuşi titlu îşi
propune prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare. Aşa fiind,
întrucât ordonanţa menţionată nu face nicio distincţie în privinţa subiectelor
cărora se adresează sau a formelor de discriminare existente, iar potrivit
principiului „ubi lex non distiguit, nec nos
distinguere debemus", calitatea de salariat nu
pune persoana discriminată într-o situaţie deosebită
care să justifice aplicarea unui tratament juridic diferit. Prin urmare,
salariatul este îndreptăţit la despăgubiri pentru prejudiciile morale, potrivit
art. 21 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile
delictuale cuprinse în art. 998 şi 999 din Codul civil.
Curtea mai observă că, dincolo de raţiunile înfăţişate,
întrucât neconstituţionalitatea nu este dedusă din contrarietatea art. 269 din
Codul muncii şi a art. 21 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 cu
prevederile Legii fundamentale, ci dintr-o pretinsă lacună a celui dintâi, iar
restabilirea concordanţei dintre Constituţie şi lege, într-o atare situaţie, ar
presupune înlăturarea acesteia prin completarea reglementării, critica cu un
atare obiect excedează competenţei Curţii Constituţionale, care, potrivit art.
2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, „se pronunţă numai asupra
constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea
modifica sau completa prevederile supuse controlului".
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art.
146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al
art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr.
47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
Respinge, ca fiind inadmisibilă, excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 269 alin. (1) şi (2) din Codul
muncii şi ale art. 21 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind
prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, excepţie ridicată
de Andreea Dragne în Dosarul nr. 39.042/2/2005 al Curţii de Apel Bucureşti -
Secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări
sociale.
Definitivă şi general
obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 24 octombrie
2006.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent,
Mihaela Senia Costinescu