Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Prospecţiuni" - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 5.525/2/2015 (3.222/2015) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 76D/2016.2. La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, reţinând că măsurile asigurătorii pot fi contestate ca urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 24 din 20 ianuarie 2016, în temeiul art. 2501 din Codul de procedură penală, astfel încât şi în prezenta cauză sunt valabile soluţia şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 623 din 8 octombrie 2015.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:4. Prin Decizia penală nr. 1.409/A din data de 21 octombrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 5.525/2/2015 (3.222/2015), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Societatea Comercială „Prospecţiuni" - S.A. din Bucureşti într-o cauză având ca obiect contestaţia în anulare formulată de către autoare în temeiul dispoziţiilor art. 426 lit. a) din Codul de procedură penală.5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea susţine, în esenţă, că suportă măsura sechestrării bunurilor sale ca o măsură asigurătorie raportată la măsura de siguranţă cu caracter penal a confiscării speciale, dispusă din oficiu direct de către instanţa de apel împotriva altor persoane, prin hotărâre definitivă şi executorie, pronunţată în ultima cale de atac, fără citarea părţilor în posesia sau detenţia cărora se află bunurile şi fără a oferi cadrul legal verificării proporţionalităţii ingerinţei conform standardelor de protecţie a drepturilor omului, în condiţiile în care această măsură nu a fost pusă în discuţie nici în judecata în primă instanţă şi nici în apel. Susţine că, în temeiul dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale invocate, are dreptul la o procedură efectivă şi echitabilă pentru protecţia dreptului său de proprietate violat de sechestrul impus prin decizia penală definitivă, în condiţiile în care nu a fost parte în procesul penal şi nu s-a putut apăra. Apreciază că prevederile art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, deoarece nu respectă dreptul la un proces echitabil, sub forma dreptului de acces la o instanţă, dreptul de proprietate şi dreptul la un remediu efectiv pentru protejarea dreptului de proprietate. Arată că nu are deschisă calea contestării măsurii asigurătorii, în temeiul art. 250 din Codul de procedură penală, întrucât textul menţionat permite numai contestarea modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii, iar nu şi contestarea măsurii înseşi. În aceste condiţii, arată că singura cale procedurală prin care poate ajunge în faţa unui judecător pentru a discuta, pentru prima dată, legalitatea sechestrului instituit împotriva bunurilor sale este contestaţia în anulare formulată împotriva deciziei din apel, chiar dacă autoarea excepţiei nu a fost parte în procesul penal. Prin urmare, susţine că dispoziţiile art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală, în măsura în care nu conferă dreptul la calea contestaţiei în anulare acelor persoane ale căror drepturi legitime au fost vătămate prin hotărâri penale definitive, sunt neconstituţionale, fiind contrare dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale referitoare la dreptul părţilor la un proces echitabil, dreptul la apărare, dreptul la un recurs efectiv şi protecţia proprietăţii.6. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este nefondată, în condiţiile în care autoarea excepţiei nu a avut calitatea de parte în procesul penal ori de persoană vătămată, aşa încât, potrivit art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală, nu are calitatea procesuală de a declanşa calea extraordinară de atac. Apreciază că, prin această limitare, nu se încalcă dispoziţiile art. 21 alin. (3), art. 24 şi art. 44 din Constituţie, chiar dacă hotărârea definitivă conţine dispoziţii ce afectează patrimoniul contestatoarei, deoarece aceasta are deschisă calea contestaţiei la executare ca remediu procesual.7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.8. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, având în vedere caracterul extraordinar al contestaţiei în anulare, faptul că aceasta are ca obiect hotărâri penale definitive, intrate în puterea lucrului judecat, aşa încât este firesc ca legiuitorul să limiteze domeniul contestaţiei în anulare atât în privinţa motivelor (cazurilor) în care poate fi promovată, cât şi prin raportare la subiecţii procesuali în drept să uzeze de aceasta. O astfel de reglementare nu este însă de natură a aduce atingere dreptului la un proces echitabil, deoarece, în virtutea rolului său constituţional, consacrat de art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Legea fundamentală, legiuitorul poate stabili procedura de judecată şi modalitatea de exercitare a căilor de atac, cu condiţia respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, precum şi a celorlalte principii consacrate prin Legea fundamentală. Face referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 667 din 15 octombrie 2015 în care s-a reţinut că „legiuitorul poate exclude folosirea unor căi de atac sau poate limita utilizarea anumitor instrumente procesuale aflate la îndemâna părţilor, fără ca prin aceasta să se încalce litera sau spiritul Legii fundamentale", „dispoziţiile constituţionale ale art. 21 alin. (3), coroborate cu cele ale art. 129, nu presupun însă accesul la toate căile de atac şi la toate categoriile de instanţe, indiferent de obiectul cauzei ce se cere a fi soluţionată", iar art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală „reprezintă opţiunea legiuitorului, exprimată în marja de apreciere prevăzută la art. 61 alin. (1) din Constituţie". Cât priveşte măsurile asigurătorii, reţine că, potrivit art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, acestea pot fi luate de către instanţa de judecată oricând pe parcursul judecăţii, deci inclusiv direct în apel. De asemenea, conform art. 249 alin. (4) din Codul de procedură penală, atunci când măsura asigurătorie se dispune în vederea confiscării speciale sau a confiscării extinse, sechestrul poate privi nu doar bunuri ale inculpatului, ci şi bunuri aflate în proprietatea sau posesia altor persoane. Reţine că, întro asemenea situaţie, terţii ale căror bunuri sunt vizate de măsura dispusă de instanţă în cursul judecăţii pot contesta modul de aducere la îndeplinire a acesteia, în termen de 3 zile de la data punerii în executare a măsurii, conform prevederilor art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală. Apreciază că nu se poate susţine că, în lipsa citării sale la judecarea apelului, terţul ale cărui bunuri au fost supuse sechestrului, în baza deciziei definitive a instanţei de apel, nu beneficiază de o cale de atac efectivă pentru protejarea drepturilor sale.9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Guvernului, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală, care au următorul conţinut: „Contestaţia în anulare poate fi făcută de oricare dintre părţi, de persoana vătămată sau de către procuror."12. Autoarea excepţiei susţine că prevederile de lege criticate contravin atât dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 20 alin. (1) referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) privind dreptul părţilor la un proces echitabil, art. 24 referitor la dreptul la apărare, art. 44 privind dreptul de proprietate privată, cât şi prevederilor art. 6 - „Dreptul la un proces echitabil", art. 13 - „Dreptul la un recurs efectiv" din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 1 referitor la protecţia proprietăţii din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că instanţa de judecată a sesizat instanţa de control constituţional cu prezenta excepţie prin Decizia penală nr. 1.409/A din data de 21 octombrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 5.525/2/2015 (3.222/2015), prin care a respins, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de Societatea Comercială „Prospecţiuni" - S.A. din Bucureşti împotriva Deciziei penale nr. 862/A din 8 iunie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală. Curtea observă astfel că acţiunea aflată în faţa judecătorului a quo, în cadrul căreia sa ridicat excepţia de neconstituţionalitate, este ab initio inadmisibilă.14. Curtea reţine că prin Decizia nr. 203 din 6 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 14 mai 2012, a statuat că „o excepţie de neconstituţionalitate ridicată într-o acţiune ab initio inadmisibilă este, de asemenea, inadmisibilă în condiţiile în care nu sunt contestate chiar dispoziţiile legale care determină o atare soluţie în privinţa cauzei în care a fost ridicată excepţia". Aceasta, deoarece, indiferent de soluţia pronunţată de Curtea Constituţională referitor la excepţia de neconstituţionalitate ridicată într-o cauză ab initio inadmisibilă, decizia sa nu va produce niciun efect cu privire la o astfel de cauză.15. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că în cauza de faţă sunt contestate chiar dispoziţiile legale care determină soluţia de inadmisibilitate în privinţa cauzei în care a fost ridicată excepţia. Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală are legătură cu soluţionarea cauzei în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, astfel încât instanţa de contencios constituţional îşi poate exercita controlul de constituţionalitate.16. În aceste condiţii, Curtea reţine că prevederile art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici similare, prin deciziile nr. 623 din 8 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 858 din 18 noiembrie 2015, şi nr. 667 din 15 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 870 din 20 noiembrie 2015, respingând, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate pentru considerentele ce urmează.17. Astfel, Curtea a reţinut în paragrafele 15-20 ale Deciziei nr. 623 din 8 octombrie 2015 că, potrivit normelor procesual penale criticate, contestaţia în anulare poate fi făcută de oricare dintre părţi, de persoana vătămată sau de către procuror, autorul excepţiei neavând în procesul penal niciuna dintre calităţile procesuale enumerate anterior - aceeaşi situaţie regăsindu-se şi în prezenta cauză. Art. 32 din Codul de procedură penală stabileşte că părţile din procesul penal sunt inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente, persoana vătămată şi suspectul făcând parte din categoria subiecţilor procesuali principali, cărora alin. (2) al art. 33 din Codul de procedură penală le recunoaşte aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi părţilor, cu excepţia celor pe care legea le acordă numai acestora din urmă. Potrivit art. 34 din acelaşi cod, sunt subiecţi procesuali şi orice alte persoane având anumite drepturi, obligaţii sau atribuţii în procedurile judiciare penale. În speţă, măsura asigurătorie a sechestrului a fost dispusă de către instanţa de apel şi cu privire la bunurile aflate în proprietatea, respectiv posesia contestatoarei, autoare a excepţiei, aceasta fiind un alt subiect procesual, în sensul normelor procesual penale ale art. 34 din Codul de procedură penală, căruia legea însă nu îi conferă dreptul de a promova calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare.18. Cât priveşte contestaţia în anulare, instanţa de contencios constituţional a reţinut că aceasta poate fi formulată împotriva hotărârilor penale definitive numai în cazurile strict reglementate de normele procesual penale ale art. 426 şi în termenul prevăzut de art. 428 din Codul de procedură penală, la instanţa care a pronunţat hotărârea a cărei anulare se cere, respectiv la instanţa la care a rămas definitivă ultima hotărâre. Contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, având drept scop îndreptarea unor vicii de ordin procedural ce atrag nulitatea. Această cale extraordinară de atac vizează hotărâri judecătoreşti definitive şi se promovează în condiţii procedurale mult mai stricte decât căile ordinare de atac - cât priveşte titularii, termenul de introducere, cazurile de contestaţie în anulare, motivele aduse în sprijinul acestora, dovezile în susţinerea lor, tocmai în considerarea caracterului aparte indus de legiuitor pentru această instituţie juridică, datorat aspectului că prin aceasta se tinde la înlăturarea autorităţii de lucru judecat pentru o hotărâre penală definitivă şi care îşi produce efecte.19. Curtea a constatat, de asemenea, că intenţia legiuitorului a fost aceea de a nu permite reformarea, pe calea contestaţiei în anulare, a unor hotărâri care sunt în puterea lucrului judecat decât în situaţiile excepţionale în care se remarcă erori de procedură care nu au putut fi înlăturate pe calea apelului şi doar în condiţiile reglementate expres în art. 426-432 din Codul de procedură penală.20. Curtea a reţinut totodată că, potrivit prevederilor art. 129 din Constituţie, „Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii". Aşa fiind, în privinţa condiţiilor de exercitare a căilor de atac, legiuitorul poate să reglementeze categoria persoanelor care pot exercita căile de atac, termenele de declarare a acestora, forma în care trebuie făcută declaraţia, conţinutul său, instanţa la care se depune, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate şi altele de acelaşi gen, astfel cum prevede art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege". În aceste condiţii, având în vedere caracterul contestaţiei în anulare de cale de atac extraordinară ce poate fi exercitată în condiţii procedurale stricte şi ţinând cont că legiuitorul, în virtutea rolului său constituţional consacrat de art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Legea fundamentală, poate stabili, prin lege, procedura de judecată şi modalitatea de exercitare a căilor de atac, cu condiţia respectării normelor şi principiilor privind drepturile şi libertăţile fundamentale şi a celorlalte principii consacrate prin Legea fundamentală, Curtea Constituţională fiind competentă a cenzura norma legală numai în măsura în care se aduce atingere acestora din urmă, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate. Curtea a reţinut că legiuitorul poate exclude folosirea unor căi de atac sau poate limita utilizarea anumitor instrumente procesuale aflate la îndemâna părţilor, fără ca prin aceasta să se încalce litera sau spiritul Legii fundamentale.21. Totodată, în Decizia nr. 667 din 15 octombrie 2015, paragrafele 29-37, Curtea a reţinut că art. 21 alin. (3) din Constituţie garantează dreptul părţilor de acces liber la justiţie, precum şi dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, constituind valorificarea explicită a prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Dreptul de acces liber la justiţie presupune dreptul oricărei persoane de a se adresa instanţelor de judecată pentru apărarea drepturilor şi a intereselor sale legitime. Dispoziţiile constituţionale ale art. 21 alin. (3), coroborate cu cele ale art. 129, nu presupun însă accesul la toate căile de atac şi la toate categoriile de instanţe, indiferent de obiectul cauzei ce se cere a fi soluţionată. Dreptul la un proces echitabil, invocat în susţinerea excepţiei, reprezintă un standard constituţional a cărui îndeplinire este apreciată în funcţie de ansamblul procesului şi ţinând cont de specificul normelor procedurale aplicabile. Totodată, dreptul la un proces echitabil presupune asigurarea unor principii fundamentale precum contradictorialitatea şi egalitatea armelor, care presupun ca fiecare dintre părţi să dispună de posibilităţi suficiente, echivalente şi adecvate de a-şi susţine apărările, fără ca vreuna dintre ele să fie defavorizată în raport cu cealaltă. La rândul său, art. 6 din Convenţie, referitor la dreptul la un proces echitabil, obligă statele membre la asigurarea prin legislaţia naţională a unor garanţii procesuale precum egalitatea armelor, contradictorialitatea, motivarea hotărârilor pronunţate, publicitatea procesului, soluţionarea acestuia într-un termen rezonabil, prezumţia de nevinovăţie şi asigurarea dreptului la apărare. În completare, art. 13 din Convenţie prevede dreptul la un recurs efectiv, drept cu caracter subsidiar, ce presupune epuizarea tuturor căilor interne de atac, conform art. 35 paragraful 1 din Convenţie.22. Dreptul la apărare, reglementat la art. 24 din Constituţie, conferă oricărei părţi implicate într-un proces, potrivit intereselor sale şi indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări. Acest drept presupune participarea la şedinţele de judecată, folosirea mijloacelor de probă, invocarea excepţiilor prevăzute de legea procesual penală, exercitarea oricăror altor drepturi procesual penale şi posibilitatea de a beneficia de serviciile unui apărător.23. În concluzie, având în vedere cele arătate în precedent, Curtea a constatat că prevederile art. 427 alin. (1) raportate la cele ale art. 426 lit. a) din Codul de procedură penală nu contravin dispoziţiilor art. 21 alin. (3), art. 24 alin. (2) şi art. 129 din Constituţie şi nici prevederilor art. 6 paragraful 1 şi art. 13 din Convenţie.24. În aceeaşi decizie, Curtea a constatat că autoarea excepţiei de neconstituţionalitate invoca lipsa citării legale în situaţia în care aceasta nu avea calitate de parte în cauza penală dedusă judecăţii, ci de proprietară a unor bunuri asupra cărora a fost extinsă măsura sechestrului asigurător. Curtea a reţinut că imposibilitatea formulării unei cereri de contestaţie în anulare pentru motivul anterior arătat este un aspect ce ţine de politica penală a statului. În acest context, Curtea a reţinut că autoarea excepţiei se află într-o situaţie juridică diferită de cea a părţilor şi a celorlalţi participanţi în procesul penal enumeraţi la art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală, aspect care justifică tratamentul juridic diferenţiat instituit de legiuitor în privinţa posibilităţii de a formula cerere de contestaţie în anulare, fără ca, prin aceasta, textul criticat să contravină dispoziţiilor art. 16 din Constituţie. Curtea a constatat, în final, că textul criticat reprezintă opţiunea legiuitorului, exprimată în marja de apreciere prevăzută la art. 61 alin. (1) din Constituţie.25. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a modifica jurisprudenţa Curţii, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor precitate sunt aplicabile şi în prezenta cauză.26. Cât priveşte susţinerile autoarei excepţiei referitoare la încălcarea dreptului de proprietate, prin instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor sale, Curtea constată că prin Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 276 din 12 aprilie 2016, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală care nu permite şi contestarea luării de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată a măsurii asigurătorii este neconstituţională.27. Curtea reţine că, în paragrafele 23 şi 24 ale deciziei precitate, a reţinut că măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale cu caracter real care au ca efect indisponibilizarea unor bunuri mobile şi imobile prin instituirea unui sechestru. Ca efect al instituirii sechestrului, proprietarul acestor bunuri pierde dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini, măsura afectând, aşadar, atributul dispoziţiei juridice şi materiale, pe întreaga durată a procesului penal, până la soluţionarea definitivă a cauzei. Aşadar, întrucât dreptul la un proces echitabil poate fi privit în legătură cu încălcarea/negarea unor garanţii procesuale privind drepturi cu caracter civil, respectiv dreptul de proprietate privată, Curtea a reţinut că reglementarea unei căi de atac efective în beneficiul persoanelor al căror drept de proprietate este afectat prin măsuri procesuale restrictive reprezintă o exigenţă constituţională pe care legiuitorul trebuie să o respecte în vederea protejării şi garantării dreptului de proprietate privată.28. De asemenea, reţinând că în situaţia în care încheierea de luare a măsurii asigurătorii a fost dispusă de către instanţa de apel, este negată orice posibilitate a persoanei interesate de a uza de dreptul său substanţial referitor la accesul la justiţie (paragraful 26), că lipsa unei căi de atac separate împotriva luării măsurii asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanţa de judecată, fie că este instanţa de fond sau de apel, contravine drepturilor consacrate de art. 21 alin. (1) şi (3), art. 44 şi art. 129 din Constituţie (paragraful 31), Curtea a constatat că soluţia legislativă consacrată de art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală este neconstituţională şi impune, pe cale de consecinţă, instituirea unei căi de atac separate împotriva încheierii prin care a fost luată măsura asigurătorie de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată, fie de fond, fie de apel (paragraful 32).29. Totodată, în paragrafele 33 şi 34 ale deciziei precitate, Curtea a reiterat considerentele referitoare la efectele deciziei de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, pronunţată de instanţa de contencios constituţional, precizând că, „Până la adoptarea soluţiei legislative corespunzătoare, ca o consecinţă a prezentei decizii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că instanţele judecătoreşti urmează să aplice în mod direct art. 21 alin. (1) şi (3) şi art. 129 din Constituţie".30. Curtea reţine că, urmare a publicării Deciziei nr. 24 din 20 ianuarie 2016 în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 276 din 12 aprilie 2016, a fost adoptată Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016, care, prin art. II pct. 63, a introdus în Codul de procedură penală art. 2501, având denumirea marginală „Contestarea măsurilor asigurătorii dispuse în cursul judecăţii", fiind astfel reglementat dreptul inculpatului, al procurorului sau al oricărei altei persoane interesate de a formula contestaţie cu privire la încheierea prin care s-a dispus luarea unei măsuri asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară, de instanţa de judecată sau de instanţa de apel.31. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea Comercială „Prospecţiuni" - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 5.525/2/2015 (3.222/2015) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi constată că dispoziţiile art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 6 decembrie 2016.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALEprof. univ. dr. VALER DORNEANUMagistrat-asistent,Mihaela Ionescu