Decizia Nr.654 din 30.10.2018

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, excepţie ridicată de Faur Nistor Isai în Dosarul nr. 82/108/2016 al Curţii de Apel Timişoara - Secţia I civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 209D/2017.2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Având cuvântul, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, având în vedere că termenul de prescripţie instituit de Legea nr. 221/2009 este unul rezonabil, acelaşi cu termenul general de prescripţie instituit de legiuitor pentru acţiunile în pretenţii, ceea ce este în concordanţă şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:4. Prin Încheierea din 16 noiembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 82/108/2016, Curtea de Apel Timişoara - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de reclamantul Faur Nistor Isai, în cadrul soluţionării apelului declarat împotriva Sentinţei civile nr. 324 din 12 mai 2016, pronunţată de Tribunalul Arad, prin care s-a respins, ca tardivă, acţiunea civilă, având ca obiect „pretenţii", acţiune întemeiată pe Legea nr. 221/2009.5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine că termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de textul de lege criticat este neconstituţional, întrucât împiedică accesul la un proces echitabil, la un recurs efectiv şi la o reparaţie echitabilă. Astfel, „practicile şi obligaţiile care sunt din categoria relelor tratamente, a torturii şi a crimelor împotriva umanităţii" sunt imprescriptibile, însă Legea nr. 221/2009prevede un termen de prescripţie pentru acestea, ceea ce este neconstituţional.6. Curtea de Apel Timişoara - Secţia I civilă consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece termenul de prescripţie de 3 ani de la intrarea în vigoare a legii, pentru obţinerea drepturilor ce sunt prevăzute de Legea nr. 221/2009, este unul rezonabil şi nu împiedică accesul liber la justiţie sau exercitarea dreptului la un proces echitabil. Pe de altă parte, acţiunile ce decurg din Legea nr. 221/2009 sunt acţiuni în pretenţii, iar termenul general de prescripţie pentru o acţiune în pretenţii de drept comun este de 3 ani.7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.8. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens se arată că instituţia prescripţiei, în general, şi termenele în raport cu care îşi produce efectele aceasta au ca finalitate facilitarea accesului liber la justiţie pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime ale persoanelor. Instituirea unor termene pentru exercitarea anumitor acţiuni în faţa instanţelor judecătoreşti asigură un climat de ordine, indispensabil exercitării în condiţii echitabile a dreptului constituţional, consacrat de art. 21, prevenindu-se eventualele abuzuri şi limitându-se efectele perturbatoare asupra stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice civile. În Cauza Z şi alţii împotriva Regatului Unit al Marii Britanii (2001), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale poate fi invocat de orice persoană care consideră că a existat o ingerinţă ilegală în privinţa exerciţiului unuia dintre drepturile sale având caracter civil, adăugând însă că „dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut" şi că „acesta poate fi supus unor restricţii legitime, cum ar fi termenele legale de prescripţie sau ordonanţele care impun depunerea unei cauţiuni". În ceea ce priveşte conţinutul Legii nr. 221/2009, prin deciziile nr. 376 din 22 martie 2011 şi nr. 402 din 24 martie 2011, Curtea Constituţională a reţinut, în esenţă, că actul normativ criticat face parte din categoria acelora prin care s-a legiferat în domeniul măsurilor reparatorii ce se acordă persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic şi al măsurilor administrative asimilate acestora. Legiuitorul este liber să opteze atât în privinţa măsurilor reparatorii, cât şi a întinderii şi a modalităţii de acordare a acestora, în funcţie de situaţia concretă a persoanelor îndreptăţite să beneficieze de aceste despăgubiri, fără ca prin aceasta să se instituie un tratament juridic diferit pentru categoriile de cetăţeni aflate în situaţii identice.9. Avocatul Poporului precizează că îşi păstrează punctul de vedere, în sensul constituţionalităţii dispoziţiilor de lege criticate, astfel cum a fost reţinut în deciziile Curţii Constituţionale nr. 513 din 7 octombrie 2014, nr. 164 din 17 martie 2015 şi nr. 130 din 10 martie 2016. Legea nr. 221/2009 face parte din categoria actelor normative prin care s-a legiferat în domeniul măsurilor reparatorii ce se acordă persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic şi al măsurilor administrative asimilate acestora. În acest sens, legiuitorul este liber să opteze atât în privinţa măsurilor reparatorii, cât şi a întinderii şi a modalităţii de acordare a acestora, în funcţie de situaţia concretă a persoanelor îndreptăţite. Accesul liber la justiţie nu este afectat, întrucât persoanele interesate se pot adresa instanţelor judecătoreşti, pentru valorificarea drepturilor instituite prin Legea nr. 221/2009, însă aceasta nu presupune că acest drept nu poate fi supus niciunei condiţionări. Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât cu respectarea cadrului legal stabilit de legiuitor, care, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, are legitimarea constituţională de a stabili procedura de judecată. Ca atare, legiuitorul este singurul abilitat să reglementeze, prin lege, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată, fără alte restricţii decât cele rezultate din celelalte prevederi ale Constituţiei sau din actele normative internaţionale prevăzute în art. 20 din Legea fundamentală.10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, memoriul depus la dosar de către autorul excepţiei de neconstituţionalitate, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum este menţionat în încheierea de sesizare, îl constituie prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 396 din 11 iunie 2009, cu modificările şi completările ulterioare. Analizând motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că, în realitate, obiectul excepţiei îl constituie prevederile art. 5 alin. (1) partea introductivă din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora: „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:[...]".13. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 privind statul român, art. 2 privind suveranitatea, art. 11 privind dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 privind accesul liber la justiţie, art. 24 privind dreptul la apărare, precum şi în art. 1 privind obligaţia de a respecta drepturile omului, art. 2 privind dreptul la viaţă, art. 3 privind interzicerea torturii, art. 6 privind dreptul la un proces echitabil, art. 8 privind dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, art. 9 privind libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie, art. 13 privind dreptul la un remediu efectiv, art. 14 privind interzicerea discriminării, art. 17 privind interzicerea abuzului de drept, art. 41 privind satisfacţia echitabilă şi art. 46 privind forţa obligatorie şi executarea hotărârilor din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor criticate din Legea nr. 221/2009, însă din alte perspective decât cele invocate în prezenta cauză. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate critică instituirea termenului de prescripţie de 3 ani pentru acţiunile în pretenţii întemeiate pe Legea nr. 221/2009, ceea ce, în opinia sa, contravine, în esenţă, dreptului de acces liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil, consacrate de art. 21 din Constituţie şi de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.15. Prin Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 761 din 15 noiembrie 2010, referitor la finalitatea Legii nr. 221/2009, Curtea a constatat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situaţie similară cu cea avută anterior - ceea ce este şi imposibil -, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este aceea de a produce o satisfacţie de ordin moral, prin înseşi recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanţă cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. De asemenea, prin Decizia nr. 164 din 17 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 375 din 29 mai 2015, paragraful 21, referindu-se la prevederile Legii nr. 221/2009, Curtea a reţinut că, în scopul recunoaşterii meritelor şi al compensării cu caracter simbolic a nedreptăţilor suferite, legiuitorul a prevăzut şi acordarea de despăgubiri, în primul rând pentru prejudicii morale, apoi pentru cele materiale. 16. Aşadar, Curtea reţine că acţiunile în justiţie prevăzute de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 au ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudicii morale şi materiale pentru orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acestei persoane, pentru soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv. Textul de lege criticat instituie un termen de prescripţie de 3 ani pentru aceste acţiuni în despăgubiri (întemeiate pe Legea nr. 221/2009), iar nu pentru acţiunile de tragere la răspundere a celor care au săvârşit „rele tratamente, tortură sau crime împotriva umanităţii", invocate de autorul excepţiei de neconstituţionalitate. De asemenea, Curtea reţine că, spre deosebire de acţiunile în pretenţii întemeiate pe art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care se prescriu în termen de 3 ani, acţiunile privind constatarea caracterului politic al condamnării sunt imprescriptibile, potrivit art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009.17. Referitor la critica privind încălcarea dreptului de acces liber la justiţie, prevăzut de art. 21 din Constituţie, Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa, a statuat că Legea fundamentală nu interzice stabilirea prin lege a anumitor condiţii sau reguli de procedură în privinţa exercitării acestui drept, ci - dimpotrivă - statuează în art. 126 alin. (2): „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege." Stabilirea unor condiţionări pentru introducerea acţiunilor în justiţie nu constituie o încălcare a dreptului la liber acces la justiţie; în acest sens este Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, în care s-a stabilit că accesul liber la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte şi este de competenţa exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti. Prin Decizia nr. 279 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 725 din 22 august 2018, Curtea a reţinut că principiul accesului liber la justiţie trebuie interpretat şi prin prisma art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Cu privire la interpretarea acestui articol, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că dreptul de acces la un tribunal nu este un drept absolut, existând posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept (Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunţată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, paragrafele 37 şi 38). Prin Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunţată în Cauza Lungoci împotriva României, paragraful 36, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că accesul liber la justiţie implică, prin natura sa, o reglementare din partea statului şi poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanţa dreptului. De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Hotărârea din 22 octombrie 1996, pronunţată în Cauza Stubbings împotriva Regatului Unit, paragrafele 51 şi 52, a reţinut că instituirea unor termene pentru efectuarea diferitelor acte de procedură, termenele de prescripţie şi cele de decădere sau sancţiunile pentru nerespectarea acestora nu sunt de natură a încălca art. 6 paragraful 1 din Convenţie, acestea fiind restricţii admise atât timp cât nu aduc atingere dreptului la un tribunal în substanţa sa, iar în Hotărârea din 10 mai 2001, pronunţată în Cauza Z şi alţii împotriva Regatului Unit, paragraful 93, a statuat că „dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut" şi că „acesta poate fi supus unor restricţii legitime, cum ar fi termenele legale de prescripţie sau ordonanţele care impun depunerea unei cauţiuni" (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 279 din 26 aprilie 2018, paragraful 17).18. În concluzie, ţinând cont de jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi de faptul că dispoziţiile legale criticate, cuprinse în Legea nr. 221/2009, reglementează posibilitatea introducerii unei acţiuni în despăgubiri, Curtea constată că instituirea termenului de prescripţie de 3 ani pentru acţiunile în despăgubiri întemeiate pe Legea nr. 221/2009 nu conduce la încălcarea accesului liber la justiţie. De altfel, acţiunile întemeiate pe Legea nr. 221/2009 constituie acţiuni în pretenţii, pentru care art. 2.517 din Codul civil stabileşte termenul general de prescripţie extinctivă de 3 ani.19. În final, Curtea reţine că celelalte dispoziţii din Constituţie şi din Convenţie invocate de autorul excepţiei de neconstituţionalitate nu au legătură cu cauza de faţă, iar autorul excepţiei nici nu a motivat în ce constă pretinsa încălcare a acestora de către dispoziţiile de lege criticate.20. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Faur Nistor Isai în Dosarul nr. 82/108/2016 al Curţii de Apel Timişoara - Secţia I civilă şi constată că dispoziţiile art. 5 alin. (1) partea introductivă din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Curţii de Apel Timişoara - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 30 octombrie 2018.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALEprof. univ. dr. VALER DORNEANUMagistrat-asistent,Ioana Marilena Chiorean