DECIZIE Nr. 62
din 31 ianuarie 2008
referitoare la exceptia de
neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 171 alin. 2 din Codul de procedura
penala
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 142 din 25 februarie 2008
Ioan Vida - preşedinte
Nicolae Cochinescu -judecător
Acsinte Gaspar -judecător
Petre Ninosu -judecător
Ion Predescu -judecător
Puskas Valentin Zoltan -judecător
Tudorel Toader -judecător
Augustin
Zegrean -judecător
Iuliana Nedelcu - procuror
Oana Cristina Puică - magistrat-asistent
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 171 alin. 2 din Codul de procedură
penală, excepţie ridicată de Marin Frunză în Dosarul nr. 3.900/44/2006 al
Curţii de Apel Galaţi - Secţia penală.
La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care
procedura de citare este legal îndeplinită.
Cauza se află în stare de judecată.
Reprezentantul Ministerului
Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca
fiind neîntemeiată, sens în care face trimitere la jurisprudenţa în materie a
Curţii Constituţionale.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată
următoarele:
Prin Incheierea din 8 noiembrie 2007, pronunţată în
Dosarul nr. 3.900/44/2006, Curtea de Apel Galaţi - Secţia penală a sesizat
Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor
art. 171 alin. 2 din Codul de procedură penală.
Excepţia a fost ridicată de Marin Frunză cu ocazia
soluţionării apelurilor formulate împotriva Sentinţei penale nr. 274 din 19
iunie 2006 pronunţate de Tribunalul Galaţi - Secţia penală.
In motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că art. 171
alin. 2 din Codul de procedură penală, prin faptul că, în afara unor situaţii
limitativ enumerate, nu prevede asistenţă juridică obligatorie pentru învinuit
sau inculpat în faza urmăririi penale şi nu obligă organul de urmărire penală
să asigure asistarea de către un apărător din oficiu, nici măcar în cazul
infracţiunilor de o mai mare gravitate, încalcă dispoziţiile art.1, 4, 11, 15,
16, 20, 21, 24, 53, 124 şi 126 din Constituţie, precum şi prevederile art. 6,
14 şi 17 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, respectiv dispoziţiile art.1, 2, 6, 7, 8, 10, 11 şi 30 din
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Autorul excepţiei consideră că
textul de lege criticat este în vădită contradicţie cu prevederile constituţionale
ale art. 24, întrucât nu garantează dreptul la apărare în cursul urmăririi
penale. De asemenea, arată că dispoziţiile art. 171 alin. 2 din Codul de
procedură penală „creează posibilitatea ca procurorul să aprecieze arbitrar şi
sau chiar părtinitor asupra necesităţii desemnării unui apărător din oficiu
care să asiste învinuitul în faza de urmărire penală", putându-se ajunge
în situaţia ca unui învinuit să i se asigure asistarea de către un apărător din
oficiu în cursul urmăririi penale, iar altui învinuit, într-o cauză similară,
să nu i se asigure.
Curtea de Apel Galaţi - Secţia penală apreciază ca fiind neîntemeiată critica de neconstituţionalitate a
prevederilor art. 171 alin. 2 din Codul de procedură penală, în raport cu
dispoziţiile art. 24 din Constituţie, întrucât dreptul la apărare nu poate fi
confundat cu dreptul la asistenţă juridică obligatorie, primul fiind garantat
în toate cazurile, iar cel de-al doilea fiind creat de legiuitor, care
stabileşte şi situaţiile în care consideră că este necesar. Astfel, recunoscând
facultatea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată de a
aprecia situaţia învinuitului sau inculpatului care nu-şi poate asigura
apărarea, legiuitorul a urmărit tocmai asigurarea unei garanţii în plus a respectării
dreptului la apărare şi nicidecum o încălcare a acestui drept.
Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,
încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale
Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele
de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Avocatul Poporului consideră
că excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 171 alin. 2 din Codul
de procedură penală, prin raportare la dispoziţiile art. 24 din Constituţie,
este neîntemeiată, întrucât Legea fundamentală garantează dreptul la apărare,
iar nu pe cel la asistenţă juridică obligatorie, stabilirea cazurilor în care
asistenţa juridică a învinuitului sau inculpatului este obligatorie fiind un
atribut exclusiv al legiuitorului. Avocatul Poporului invocă în acest sens deciziile Curţii Constituţionale nr.
533/2005, nr. 365/2005 si nr. 600/2006.'
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu
au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei
de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al
Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile
procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile
Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este
competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1
alin. (2), ale art. 2,3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze
excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl
constituie dispoziţiile art. 171 alin. 2 din Codul de procedură penală, cu
denumirea marginală „Asistenţa învinuitului sau a inculpatului", care
au următorul conţinut: „Asistenţa juridică este obligatorie când învinuitul
sau inculpatul este minor, internat într-un centru de reeducare sau într-un
institut medical educativ, când este reţinut sau arestat chiar în altă cauză,
când faţă de acesta a fost dispusă măsura de siguranţă a internării medicale
sau obligarea la tratament medical chiar în altă cauză ori când organul de
urmărire penală sau instanţa apreciază că învinuitul ori inculpatul nu şi-ar
putea face singur apărarea, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege."
In susţinerea neconstituţionalităţii acestui text de
lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale
art.1 - „Statul român", ale art. 4 - „Unitatea poporului şi
egalitatea între cetăţeni", ale art. 11 -„Dreptul internaţional şi dreptul intern", ale art. 15 - „Universalitatea", ale art. 16 - „Egalitatea
în drepturi", ale art. 20 -„Tratatele
internaţionale privind drepturile omului", ale
art. 21 -„Accesul liber la justiţie", ale art. 24 -„Dreptul la apărare", ale art. 53 - „Restrângerea exerciţiului
unor drepturi sau al unor libertăţi", ale art.
124 - „Infăptuirea justiţiei" şi ale art. 126 -„Instanţele judecătoreşti", precum şi
înfrângerea dispoziţiilor art. 6 -„Dreptul la un
proces echitabil", ale art. 14 -„Interzicerea discriminării" şi ale
art. 17 - „Interzicerea abuzului de drept" din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, respectiv încălcarea prevederilor art.1 privind egalitatea în
drepturi, ale art. 2 referitoare la interzicerea discriminării, ale art. 6 cu
privire la dreptul oricărei persoane de a-i fi recunoscută calitatea de subiect
de drept, ale art. 7 referitoare la egalitatea în faţa legii, ale art. 8
instituind dreptul la un recurs efectiv, ale art. 10 privind dreptul la un
proces echitabil, ale art. 11 referitoare la prezumţia de nevinovăţie şi ale
art. 30 cu privire la interzicerea abuzului de drept din Declaraţia Universală
a Drepturilor Omului.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea
constată că dispoziţiile art. 171 alin. 2 din Codul de procedură penală au mai
fost supuse controlului instanţei de contencios constituţional, prin raportare
la aceleaşi dispoziţii din Legea fundamentală invocate şi în prezenta cauză şi
cu motivări similare. Astfel, prin Decizia nr. 600 din 21 septembrie 2006, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 24 octombrie 2006,
Curtea a reţinut că dreptul la apărare nu poate fi confundat cu dreptul la
asistenţă juridică obligatorie, primul fiind garantat în toate cazurile, iar
cel de-al doilea fiind creat de legiuitor, care stabileşte şi cazurile în care
se consideră că este necesar. Intrucât Legea fundamentală garantează dreptul la
apărare, iar nu şi pe cel la asistenţă juridică obligatorie, Curtea a statuat
că stabilirea cazurilor în care aceasta din urmă este obligatorie constituie
atributul exclusiv al legiuitorului. Astfel, nu se poate susţine că
dispoziţiile de lege criticate sunt neconstituţionale numai pentru că nu prevăd
că asistenţa juridică este
obligatorie în toate cazurile, câtă vreme exercitarea dreptului la asistenţă
juridică este garantată.
Dreptul la apărare, consacrat de art. 24 din
Constituţie, se referă la asistenţa juridică facultativă, iar excepţiile de la
această regulă pot fi stabilite în mod exclusiv de legiuitor. In cazurile în
care legea impune asistenţa juridică obligatorie a învinuitului sau
inculpatului, apărarea are valoarea unei instituţii de cert interes social,
care funcţionează atât în favoarea învinuitului sau a inculpatului, cât şi în
vederea asigurării unei bune desfăşurări a procesului penal, în considerarea
unor situaţii speciale ce rezultă din însăşi enumerarea cuprinsă în textul de
lege.
De asemenea, dispoziţiile de lege criticate nu
îngrădesc dreptul părţilor interesate de a se adresa justiţiei pentru apărarea
drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime şi de a se prevala, în
tot cursul procesului penal, de toate garanţiile care condiţionează, într-o
societate democratică, procesul echitabil.
In ceea ce priveşte critica de
neconstituţionalitate a prevederilor art. 171 alin. 2 din Codul de procedură
penală în raport cu dispoziţiile art. 16 şi ale art. 124 din Constituţie,
Curtea a reţinut că acestea nu contravin sub niciun aspect dispoziţiilor constituţionale privind înfăptuirea
justiţiei, ele aplicându-se în mod egal tuturor persoanelor vizate de ipoteza
normei juridice, fără discriminări pe considerente arbitrare. De altfel,
principiul egalităţii presupune un tratament identic pentru toate persoanele
aflate în aceeaşi situaţie juridică şi nu uniformizarea situaţiilor în care se
poate afla o persoană.
Intrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să
justifice schimbarea jurisprudenţei Curţii, considerentele deciziei menţionate,
în ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a prevederilor art. 171
alin. 2 din Codul de procedură penală în raport cu dispoziţiile art. 16, 21, 24
şi 124 din Constituţie, îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.
Pentru motivele arătate anterior, dispoziţiile art. 171
alin. 2 din Codul de procedură penală sunt în concordanţă şi cu prevederile
art. 1, 4, 11, 15, 20, 53 şi 126 din Constituţie, precum şi cu dispoziţiile
art. 6, 14 şi 17 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale, respectiv cu prevederile art. 1, 2, 6, 7, 8, 10, 11
şi 30 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit.
d) şi al art.147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11
alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr.
47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 171 alin. 2 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată
de Marin Frunză în Dosarul nr. 3.900/44/2006 al Curţii de Apel Galaţi - Secţia
penală.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 31 ianuarie
2008.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent,
Oana Cristina Puică