DECIZIE Nr.
614 din 27 mai 2008
referitoare la exceptia de
neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 108 alin. 4, art. 268 alin. 3 si
art. 723 alin. 1 din Codul de procedura civila
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 550 din 21 iulie 2008
Ioan Vida - preşedinte
Nicolae Cochinescu -judecător
Aspazia Cojocaru -judecător
Acsinte Gaspar -judecător
Ion Predescu -judecător
Tudorel Toader -judecător
Puskas Valentin Zoltan
-judecător
Augustin Zegrean -judecător
Simona Ricu - procuror
Mihaela Senia Costinescu - magistrat-asistent
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 108 alin. 4, art. 268 alin. 3 şi
art. 723 alin. 1 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Gheorghiţa
Stan în Dosarul nr. 4.616,1/42/2006 al Curţii de Apel Ploieşti - Secţia civilă
şi pentru cauze cu minori şi de familie.
La apelul nominal se prezintă
autoarea excepţiei şi partea Atanasie Bebe Doicescu, lipsind partea Gheorghiţa
Panaitescu, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Autorul excepţiei susţine admiterea criticii, depunând
note scrise în acest sens.
Partea Atanasie Bebe Doicescu
consideră neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de
respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine
următoarele:
Prin Incheierea din 20 decembrie 2008, pronunţată în
Dosarul nr. 4.616,1/42/2006, Curtea de Apel Ploieşti - Secţia civilă şi
pentru cauze cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţională cu
excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 108 alin. 4, art. 268
alin. 3 şi art. 723 alin. 1 din Codul de procedură civilă, excepţie
ridicată de Gheorghiţa Stan.
In motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile legale criticate sunt
neconstituţionale deoarece nu permit ca actul de justiţie să fie unic,
imparţial şi egal pentru toate părţile dintr-un proces, nici nu asigură cadrul
respectării competenţei instanţelor şi procedurii de judecată stabilite prin
lege. Mai mult, nulităţile expres prevăzute de lege, cum este cea reglementată
de art. 133 din Codul de procedură civilă, ale căror efecte ar trebui să se
prezume, conform art. 105 alin. 2 din cod, pot fi apreciate de instanţe, în mod
arbitrar, ca fiind pentru anumite părţi din litigiu doar simple neregularităţi
care pot fi complinite pe parcursul procesului.
Curtea de Apel Ploieşti - Secţia civilă şi pentru
cauze cu minori şi de familie apreciază excepţia
de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată, arătând că reglementarea
procedurii de judecată în ansamblul său, inclusiv regimul juridic al
nulităţilor, este în acord cu dispoziţiile constituţionale şi nu aduc atingere
principiilor Legii fundamentale.
In conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din
Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor
două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi
formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.
Avocatul Poporului apreciază
că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, textele de lege
criticate fiind în deplină concordanţă cu prevederile constituţionale invocate.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi
Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere cu
privire la excepţia de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al
Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile
procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile
Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este
competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1
alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze
excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl
reprezintă dispoziţiile art. 108 alin. 4, art. 268 alin. 3 şi art. 723 alin. 1
din Codul de procedură civilă, texte de lege care au următorul conţinut:
- Art. 108 alin. 4: „Nimeni nu poate invoca neregularitatea pricinuită prin propriul său fapt.";
- Art. 268 alin. 3: „Ei [judecătorii] sunt legaţi de acele încheieri care, fără a hotărî
în totul pricina, pregătesc dezlegarea ei.";
- Art. 723 alin. 1: „Drepturile procedurale trebuie
exercitate cu bună-credinţă şi potrivit
scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege."
In opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate,
prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse
în art. 124 alin. (2) referitoare la înfăptuirea justiţiei, art. 126 alin. (2)
privitoare la instanţele judecătoreşti şi în art. 129 privind folosirea căilor
de atac.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea
constată că este de principiu că orice cerere adresată justiţiei - acţiune,
cerere reconvenţională, cale de atac, în sens larg, orice act procesual - este
subsecventă existenţei unui drept sau unui interes legitim, contestat sau
susceptibil de a fi contestat de un terţ, la a cărui apărare se tinde pe
această cale. Altfel spus, dreptul sau interesul persoanei este cel care
legitimează o astfel de acţiune, delimitând-o de actele abuzive.
Dispoziţiile art. 108 alin. 4 şi art. 723 alin. 1 din
Codul de procedură civilă reglementează două principii fundamentale ale
procesului civil, primul potrivit căruia nimeni nu poate invoca propria culpă
în apărarea sa - „nemo auditur propriam turpitudinem
allegans" şi cel de-al doilea exercitarea cu
bună-credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de
lege a drepturilor procedurale.
In raport cu aceste consideraţii principiale, critica
de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale menţionate nu poate fi reţinută
întrucât raţionamentul pe care aceasta se întemeiază este tributar unei viziuni
pro causa, determinată
de interesul exclusiv al autorului excepţiei. Astfel, acesta consideră, fără
temei, că nulitatea reglementată de art. 133 din Codul de procedură civilă
referitoare la lipsa semnăturii reclamantului de pe cererea de chemare în
judecată poate fi apreciată de instanţă, în mod arbitrar, ca fiind pentru o
anumită parte din litigiu doar o simplă neregularitate care poate fi complinită
pe parcursul procesului. Sub acest aspect, Curtea reţine că, în principiu,
elementele cererii de chemare în judecată sunt prevăzute în interesul
pârâtului, lipsa lor putând fi invocată numai de către acesta. Astfel, art. 133
alin. 2 din cod derogă de la caracterul imperativ al alin. 1 al art. 133,
întrucât prevede în mod expres că „Lipsa semnăturii se poate totuşi împlini
în tot cursul judecăţii. Dacă pârâtul invocă lipsa de semnătură, reclamantul va
trebui să semneze cel mai târziu la prima zi de înfăţişare următoare, iar când
este prezent în instanţă, în chiar şedinţa în care a fost invocată
nulitatea". De asemenea, în exercitarea rolului activ, instanţa
judecătorească poate cere reclamantului să semneze cererea, întrucât acest
element este de natură să
înlăture orice incertitudine cu privire la manifestarea de voinţă a părţii, în
sensul sesizării instanţei cu o anumită pretenţie. In ambele împrejurări,
refuzul reclamantului de a semna acţiunea poate fi calificat drept un abuz de
drept procesual, sancţionat cu nulitatea potrivit art.
133 alin. 1 din cod.
Pe de altă parte, în situaţia în care reclamantul,
prezent în faţa instanţei în această calitate, nu îşi însuşeşte cererea de
chemare în judecată care reprezintă actul de învestire al instanţei, nimic nu
îl împiedică, în temeiul principiului disponibilităţii procesului civil,
respectiv al art. 246 din Codul de procedură civilă, să ceară instanţei să ia
act de renunţarea sa la judecată. Insă atitudinea sa activă în exercitarea
drepturilor procedurale pe întreg parcursul procesului nu îl poate îndreptăţi
ulterior, în cazul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti nefavorabile, să
invoce propria neregularitate procedurală în speranţa obţinerii unui rezultat
favorabil.
Aşa fiind, întrucât drepturile procesuale recunoscute
de lege părţilor au caracter legitim numai în măsura în care sunt exercitate cu
bună-credinţă, în limite rezonabile, cu respectarea drepturilor şi intereselor
în egală măsură ocrotite ale celorlalte subiecte de drept, Curtea consideră că
stabilirea de către legiuitor a acestor limite prin intermediul textelor de
lege criticate nu aduce nicio îngrădire drepturilor în sine, ci, dimpotrivă,
creează premisele valorificării lor în concordanţă cu exigenţele generale
proprii unui stat de drept.
Pentru motivele expuse mai sus,
Curtea nu poate reţine nici excepţia referitoare la dispoziţiile art. 268 alin.
3 din Codul de procedură civilă. De altfel, în acest caz critica autorului
vizează în mare măsură aspecte ce ţin de modul de aplicare a legii de către
instanţa judecătorească şi mai puţin probleme de constituţionalitate a textului
de lege criticat.
In concluzie, Curtea constată că dispoziţiile criticate
din Codul de procedură civilă respectă exigenţele constituţionale consacrate de
art. 124 alin. (2) referitoare la înfăptuirea justiţiei, art. 126 alin. (2)
privitoare la instanţele judecătoreşti şi art. 129 privind folosirea căilor de
atac din Legea fundamentală.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art.
146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al
art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor
art. 108 alin. 4, art. 268 alin. 3 şi art. 723 alin. 1 din Codul de procedură
civilă, excepţie ridicată de Gheorghiţa Stan în Dosarul nr. 4.616,1/42/2006 al
Curţii de Apel Ploieşti - Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de
familie.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 27 mai 2008.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof.univ.dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent,
Mihaela Senia Costinescu