Anunţă-mă când se modifică Fişă act Comentarii (0) Trimite unui prieten Tipareste act

Decizia Nr.583 din 25.09.2018

referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor
ACT EMIS DE: Curtea Constitutionala a Romaniei
ACT PUBLICAT ÎN MONITORUL OFICIAL NR. 845 din 04 octombrie 2018



SmartCity1


Valer Dorneanu - preşedinte
Marian Enache - judecător
Petre Lăzăroiu - judecător
Mircea Ştefan Minea - judecător
Daniel Marius Morar - judecător
Mona-Maria Pivniceru - judecător
Livia Doina Stanciu - judecător
Simona-Maya Teodoroiu - judecător
Varga Attila - judecător
Benke Károly - magistrat-asistent-şef

1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, obiecţie formulată de Preşedintele României.2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 6.928 din 20 iulie 2018 şi constituie obiectul Dosarului nr. 1.168A/2018.3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt formulate critici de neconstituţionalitate extrinsecă şi intrinsecă.4. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă, se arată că legea criticată a fost adoptată cu încălcarea art. 61 alin. (2) coroborat cu art. 66 alin. (2) şi (3) din Constituţie. În acest sens se arată că legea a fost adoptată în cadrul unei sesiuni extraordinare a Camerei Deputaţilor neconstituţional întrunite, întrucât nu a existat o cerere expresă formulată de un titular al acestui drept pentru întrunirea Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară, care să fi fost urmată de o convocare a preşedinţilor Camerelor. Cu privire la procedura de întrunire şi convocare a Camerei Deputaţilor sunt invocate dispoziţiile art. 84 alin. (9) şi (10) din Regulamentul Camerei Deputaţilor. În continuare se indică faptul că întrunirea în sesiune extraordinară a celor două Camere poate fi cerută de Preşedintele României, Biroul permanent al fiecărei Camere ori de cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau al senatorilor; or, în privinţa sesiunii extraordinare convocate pentru perioada 2-19 iulie 2018, o asemenea cerere nu a fost formulată de Preşedintele României şi nici de o treime din numărul deputaţilor sau al senatorilor, iar faptul că decizia preşedintelui Camerei Deputaţilor de convocare a Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară a fost aprobată de Biroul permanent nu poate echivala cu formularea de către Biroul permanent a unei cereri de întrunire în sesiune extraordinară a Camerei. Astfel, actul adoptat de Biroul permanent nu este un act propriu al acestuia, membrii Biroului permanent au discutat, potrivit stenogramei şedinţei acestuia din 27 iunie 2018, în permanenţă, despre o cerere a preşedintelui Camerei Deputaţilor, şi nu despre o cerere a Biroului permanent, iar actul dezbătut şi votat nu putea fi luat nici măcar în discuţie din moment ce acesta este, în realitate, un act ulterior cererii Biroului permanent de convocare în sesiune extraordinară. Or, manifestarea de voinţă a Biroului permanent de a cere convocarea Parlamentului în sesiune extraordinară trebuie să se concretizeze într-o cerere scrisă; o asemenea cerere nu trebuie şi nu poate să rezulte din discuţii, să fie dedusă ori să fie expresia/consecinţa voturilor exprimate în cadrul unei şedinţe a Biroului permanent al Camerei Deputaţilor şi nici nu poate fi dedusă pe cale de interpretare din operaţiunea „aprobării" unui act. În consecinţă, în lipsa unei solicitări valabil formulate de către unul dintre titularii prevăzuţi la art. 66 alin. (2) din Constituţie se pune în discuţie însăşi validitatea sesiunii extraordinare a Camerei Deputaţilor cu consecinţa neconstituţionalităţii legii criticate. Este menţionat faptul că la Senat, spre deosebire de Camera Deputaţilor, Biroul permanent a adoptat Hotărârea nr. 12/2018, prin care se cere expres preşedintelui Senatului convocarea acestei Camere în sesiune extraordinară.5. Se mai arată că decizia de convocare a Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară a fost semnată de unul dintre vicepreşedinţii acesteia, fără ca preşedintele Camerei săşi fi delegat propriile atribuţii către acesta. Rezultă că au fost încălcate prevederile art. 66 alin. (3) din Constituţie, din moment ce competenţele preşedintelui au fost exercitate în numele său de către o altă persoană, fără o justificare reală şi obiectivă, ceea ce indică faptul că aceasta nu reprezintă manifestarea de voinţă a subiectului prevăzut la art. 66 alin. (3) din Constituţie. Se mai arată că, potrivit doctrinei, încălcarea de către preşedintele Camerei a competenţei sale legate de convocare a acesteia în sesiune extraordinară, în afara faptului că antrenează răspunderea lor în faţa Camerei, are ca urmare posibilitatea acesteia de a se întruni din proprie iniţiativă. Însă, în cauza de faţă, în absenţa unui hotărâri a Biroului permanent, Camera Deputaţilor nu putea decide din oficiu întrunirea în sesiune extraordinară.6. Se susţine că propunerea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor (PL-x. 418/2017) a fost inclusă pe ordinea de zi a sesiunii extraordinare a Camerei Deputaţilor prin Decizia nr. 5/27 iunie 2018, la pct. 12. Aceasta nu putea fi înscrisă pe ordinea de zi a sesiunii extraordinare a Camerei Deputaţilor, întrucât, la momentul emiterii Deciziei nr. 5/2018 (27 iunie a.c.), această iniţiativă legislativă nu mai era pe agenda Parlamentului, fiind trimisă, încă din data de 25 mai 2018, în conformitate cu art. 77 alin. (1) din Constituţie, Preşedintelui României în vederea promulgării. În plus, ca urmare a cererii de reexaminare, Parlamentul a fost reînvestit cu această lege în data de 6 iulie 2018. Aşadar, Camera Deputaţilor, contrar competenţei sale funcţionale, astfel cum este stabilită prin capitolul I al titlului III din Legea fundamentală, a inclus, pe ordinea de zi a sesiunii extraordinare a Camerei Deputaţilor din perioada 2-19 iulie, o iniţiativă legislativă care, nefiind pe rolul Parlamentului, nu putea face obiectul unei decizii de convocare.7. Tot din perspectiva criticilor de neconstituţionalitate extrinsecă, se apreciază că legea criticată a fost adoptată cu încălcarea art. 1 alin. (5), a art. 64 alin. (4) şi a art. 147 alin. (4) din Constituţie. Astfel, legea criticată a făcut obiectul activităţii unei comisii speciale comune, fiind adoptată, aşadar, cu aplicarea unei proceduri legislative speciale. Misiunea comisiei speciale comune se încheie după adoptarea definitivă a legii, aceasta implicând atât punerea de acord cu deciziile de neconstituţionalitate pronunţate de Curtea Constituţională în cadrul controlului a priori de constituţionalitate, cât şi pronunţarea asupra cererii de reexaminare formulate de Preşedintele României. De-abia la acest moment se epuizează procedura specială parlamentară de adoptare a legii în cauză. Birourile permanente ale fiecărei Camere trebuie să aplice procedura specială, astfel că, în mod firesc, atât raportul asupra iniţiativei legislative, cât şi cel asupra legii, întocmit ca urmare a reexaminării prevăzute de art. 77 alin. (2) sau art. 147 alin. (2) din Constituţie, se solicită tot comisiei speciale comune. În consecinţă, se arată că, potrivit Deciziei nr. 252 din 19 aprilie 2018, paragraful 94, procedura parlamentară aplicabilă reexaminării este o continuare şi o prelungire a procedurii legislative speciale iniţiate prin Hotărârea Parlamentului României nr. 69/2017.8. Or, în urma cererii de reexaminare formulate de către Preşedintele României, procedura parlamentară s-a derulat în faţa comisiilor permanente din cele două Camere, astfel că se apreciază că a fost încălcată jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 828 din 13 decembrie 2017, Decizia nr. 251 din 19 aprilie 2018 şi Decizia nr. 252 din 19 aprilie 2018) şi competenţa comisiei speciale comune, aşa cum aceasta a fost reţinută de instanţa constituţională, aducând atingere dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie. În plus, încălcarea competenţei comisiei speciale comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului, aşa cum aceasta a fost reţinută în deciziile Curţii Constituţionale anterior amintite, aduce atingere şi art. 1 alin. (5) în ceea ce priveşte principiul supremaţiei Constituţiei. În cazul de faţă, transmiterea greşită a legii aflate în procedură de reexaminare ca urmare a formulării unei cereri de reexaminare, către comisiile permanente ale fiecăreia dintre cele două Camere nu are relevanţa unor simple încălcări ale regulamentelor, respectiv ale competenţei comisiei speciale comune, ci încalcă chiar deciziile instanţei constituţionale, afectând întreaga procedură legislativă.9. În prealabil formulării criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă, se arată că, până în prezent, cu privire la această lege, Preşedintele României nu şi-a exercitat prerogativa constituţională de a sesiza Curtea cu o obiecţie de neconstituţionalitate, în temeiul art. 146 lit. a), termenul de promulgare a legii fiind întrerupt de fiecare dată când un alt titular al dreptului de sezină prevăzut de acelaşi text constituţional şi-a exercitat dreptul de a sesiza Curtea Constituţională.10. Se susţine că Decizia Curţii nr. 67 din 21 februarie 2018, precum şi deciziile ulterioare acesteia (Decizia nr. 299 din 3 mai 2018, Decizia nr. 334 din 10 mai 2018, Decizia nr. 357 din 30 mai 2018 şi Decizia nr. 385 din 5 iunie 2018) marchează o nouă concepţie a instanţei constituţionale cu privire la admisibilitatea obiecţiilor de neconstituţionalitate formulate de Preşedintele României, atât din perspectiva termenului, cât şi din perspectiva motivelor (extrinseci şi/sau intrinseci) pe care acesta le poate invoca. Astfel, conform noii jurisprudenţe a Curţii Constituţionale, atunci când unul dintre subiecţii de sezină ai instanţei de contencios constituţional în controlul de constituţionalitate a priori, altul decât Preşedintele României, va sesiza Curtea cu o obiecţie de neconstituţionalitate, termenul de promulgare de 20 de zile prevăzut la art. 77 alin. (1) din Constituţia României se întrerupe. Însă, o sesizare a instanţei de contencios constituţional „va fi admisibilă în ipoteza întreruperii termenului de promulgare, ca urmare a formulării în prealabil a unei alte sesizări de neconstituţionalitate, doar dacă s-a realizat în interiorul termenului de promulgare de 20 de zile, respectiv de 10 zile, pe care titularul sesizării l-ar fi avut la dispoziţie ipotetic, dacă nu ar fi intervenit cazul de întrerupere a procedurii promulgării" (Decizia nr. 67 din 21 februarie 2018). Explicitarea şi aplicarea celor stabilite în decizia antereferită a fost realizată prin Decizia nr. 334 din 10 mai 2018, care a indicat faptul că, în cauză, criticile de neconstituţionalitate intrinsecă trebuiau formulate la un moment temporal anterior Deciziei nr. 67 din 21 februarie 2018. În aceste condiţii, se arată că singura interpretare ce poate fi dată în concordanţă cu art. 147 alin. (4) din Constituţie este cea în care aprecierea cu privire la admisibilitatea unei sesizări formulate de Preşedintele României cu privire la motive intrinseci de neconstituţionalitate trebuie să se raporteze la termene ce încep să curgă după momentul publicării acestei decizii în Monitorul Oficial, moment de la care considerentele devin general obligatorii. Considerentele Deciziei nr. 67 din 21 februarie 2018 constituie, de fapt, un reviriment al jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale din ultimii 26 de ani în materie, chiar dacă nu a fost marcat în mod expres.11. Faţă de toate cele de mai sus, se consideră că, în conformitate cu art. 147 alin. (4) din Constituţie, noua concepţie a Curţii Constituţionale poate fi invocată şi valorificată în contextul aprecierii cu privire la admisibilitatea sesizării de neconstituţionalitate formulate de Preşedintele României numai pentru viitor, respectiv numai cu privire la acele legi adoptate şi transmise pentru prima dată la promulgare în condiţiile art. 77 alin. (1) din Constituţie după publicarea Deciziei nr. 334 din 10 mai 2018 în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 435 din data de 31 mai 2018.12. Totodată, din perspectiva rolului constituţional al Preşedintelui României, dar şi din perspectiva rolului constituţional al Curţii Constituţionale, este necesară reevaluarea acestei noi jurisprudenţe, cu atât mai mult cu cât, între momentul adoptării unei legi şi momentul promulgării acesteia pot trece ani, iar, în acest interval, realităţile juridice, sociale şi politice se pot schimba, uneori în mod fundamental.13. De aceea, aprecierea asupra admisibilităţii prezentei sesizări se întemeiază pe necesitatea corelării noii jurisprudenţe constituţionale cu rolul constituţional al Preşedintelui României prevăzut la art. 80 alin. (2), precum şi cu rolul constituţional al Curţii Constituţionale prevăzut la art. 142 alin. (1).14. În susţinerea solicitării sale de reconsiderare a jurisprudenţei Curţii Constituţionale cu privire la analiza condiţiilor de admisibilitate a obiecţiilor de neconstituţionalitate formulate, se arată că rolul dat de legiuitorul constituant Curţii Constituţionale de a asigura supremaţia Constituţiei dă substanţă unui principiu fundamental al statului de drept contemporan. Supremaţia Constituţiei implică subordonarea autorităţilor publice faţă de Constituţie, ceea ce îi conferă acesteia eficienţa necesară realizării imperativelor statului de drept. Controlul constituţionalităţii legilor reprezintă una dintre cele mai importante garanţii juridice ale supremaţiei Constituţiei, iar controlul de constituţionalitate presupune protejarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, dar şi limitarea autorităţilor statului prin raportare la Legea fundamentală. Controlul a priori este un control preventiv, având ca scop prevenirea introducerii în sistemul juridic a unor norme contrare Constituţiei. În acest sens, controlul a priori realizat de Curtea Constituţională, înlăturarea viciilor de neconstituţionalitate înainte ca legea să fie promulgată, publicată în Monitorul Oficial şi să producă efecte dă expresie rolului Curţii Constituţionale de garant al supremaţiei Constituţiei. În cuprinsul documentului „Rule of Law Checklist", Comisia de la Veneţia menţionează chiar la pct. 108-113 necesitatea unui control efectiv de constituţionalitate.15. În ceea ce priveşte rolul constituţional al Preşedintelui României, Curtea a statuat că „art. 80 alin. (1) din Constituţie este un text constituţional de principiu. De aceea, el nu trebuie interpretat restrictiv, ci în spiritul Constituţiei (...)" (Decizia nr. 784 din 26 septembrie 2012). De asemenea, prin Decizia nr. 284 din 21 mai 2014, Curtea a mai reţinut că „Funcţiile de garanţie şi de veghe consacrate în art. 80 alin. (1) din Constituţie implică prin definiţie observarea atentă a existenţei şi funcţionării statului, supravegherea vigilentă a modului în care acţionează actorii vieţii publice - autorităţile publice, organizaţiile legitimate de Constituţie, societatea civilă - şi a respectării principiilor şi normelor stabilite prin Constituţie, apărarea valorilor consacrate în Legea fundamentală".16. Aşadar, deşi în mod firesc respectarea Constituţiei şi a tuturor celorlalte acte normative este o obligaţie ce revine, în egală măsură, tuturor subiectelor de drept, din arhitectura constituţională rezultă că legiuitorul constituant a înţeles să instituie în mod expres pentru Preşedintele României şi pentru Curtea Constituţională competenţe speciale în raport cu Legea fundamentală. Faţă de aceste considerente, asimilarea Preşedintelui României cu celelalte subiecte de sezină enumerate la art. 146 lit. a) din Constituţie nu este posibilă. De altfel, Decizia nr. 67 din 21 februarie 2018 care, în viziunea Curţii Constituţionale, marchează revirimentul de jurisprudenţă, nu îl menţionează expres pe Preşedintele României între subiectele de sezină cărora această nouă perspectivă li se aplică. De aceea, ţinând seama de practica instanţei constituţionale de 26 de ani şi în acord cu principiul încrederii legitime, Preşedintele României şi-a exercitat cu bună-credinţă dreptul de a sesiza Curtea Constituţională şi după momentul publicării acestei decizii. Decizia nr. 334 din 10 mai 2018 nu numai că analizează dreptul Preşedintelui României din perspectiva considerentelor Deciziei nr. 67 din 21 februarie 2018, asimilându-l în mod expres cu celelalte subiecte de sezină, dar introduce şi un alt criteriu suplimentar în materia admisibilităţii, respectiv acela al imposibilităţii invocării unor motive intrinseci de neconstituţionalitate, în ipoteza în care legea a cărei reexaminare a fost cerută de Preşedintele României a fost adoptată de Parlament în aceeaşi redactare cu cea transmisă iniţial la promulgare.17. Disciplinarea modului de exercitare a dreptului de a sesiza Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 67 din 21 februarie 2018, în cadrul controlului anterior de constituţionalitate, drept prevăzut la art. 146 lit. a) din Constituţie, este necesară. Cu toate acestea, se consideră că noua jurisprudenţă se impune a fi reevaluată în privinţa dreptului pe care Constituţia îl recunoaşte Preşedintelui României, mai ales din perspectiva rolului esenţial al acestuia, acela de a veghea la respectarea Legii fundamentale.18. În realizarea rolului său constituţional, Preşedintele României are la dispoziţie, în materie de legiferare, două instrumente: cererea de reexaminare a legii şi sesizarea Curţii Constituţionale, în condiţiile art. 77 şi art. 146 lit. a) din Constituţie. Ambele mecanisme au fost instituite în considerarea imperativelor de a îmbunătăţi legea şi de a nu permite ca în dreptul pozitiv să intre norme cu potenţial de neconstituţionalitate sau care nu se integrează armonios în sistemul normativ existent. Ambele au fost subsumate unor termene, fără însă ca legiuitorul constituant să indice ordinea în care acestea pot fi utilizate sau să realizeze o distincţie între motivele de neconstituţionalitate extrinsecă şi cele de neconstituţionalitate intrinsecă (distincţie realizată pe cale doctrinară şi jurisprudenţială). Nefiind constrâns de vreo dispoziţie constituţională, în funcţie de conţinutul normativ şi de importanţa socială a reglementării, în vederea realizării mandatului său, Preşedintele României apreciază cu privire la necesitatea utilizării unuia sau altuia dintre cele două instrumente constituţionale, precum şi cu privire la ordinea acestora.19. Art. 1 alin. (5) din Constituţie dă valoare egală tuturor normelor constituţionale, instituind supremaţia acestora. Nici legiuitorul constituant, nici jurisprudenţa constituţională nu au instituit o ierarhie a normelor şi o prevalenţă a raţiunilor de neconstituţionalitate intrinsecă în raport cu cele de neconstituţionalitate extrinsecă. Din această perspectivă, jurisprudenţa Curţii Constituţionale nu enunţă raţiunile pentru care, ulterior reexaminării unei legi de către Parlament şi adoptării ei în aceeaşi formă cu cea transmisă iniţial la promulgare, această lege nu ar mai putea fi supusă controlului de constituţionalitate pentru motive intrinseci. Aceasta cu atât mai mult cu cât raţiunea de a disciplina materia controlului anterior de constituţionalitate, deşi răspunde imperativului de realizare a rolului constituţional al Curţii, nu răspunde în egală măsură imperativului de realizare a rolului constituţional al Preşedintelui României, cu consecinţa impredictibilităţii împlinirii termenului de promulgare prevăzut de art. 77 alin. (3) din Constituţie. În concret, soluţionarea succesivă a două sesizări de neconstituţionalitate formulate cu privire la aceeaşi lege (Decizia nr. 457 din 4 iulie 2018 şi Decizia nr. 483 din 12 iulie 2018) - prin decizii pronunţate şi comunicate la momente diferite (13 iulie 2018 şi, respectiv, 17 iulie 2018) - pune în mod real problema momentului de la care începe să curgă termenul de 10 zile prevăzut de art. 77 alin. (3) din Constituţie. În această situaţie, Preşedintele României, întrucât utilizase deja instrumentul cererii de reexaminare şi a putut afla soluţia cu privire la cea de-a doua sesizare din comunicatul Curţii Constituţionale, [iar nu din decizia ca act al Curţii Constituţionale, cum de altfel stabileşte în mod expres art. 77 alin. (3)], a procedat la promulgarea legii. Împrejurări de această natură (care, în practică, pot fi foarte variate) generează impredictibilitate şi pun în pericol securitatea raporturilor juridice.20. Prin raportare la art. 1 alin. (5), art. 80 alin. (2), art. 147 alin. (4), precum şi la art. 148 alin. (4) din Constituţie, Preşedintelui României trebuie să i se recunoască posibilitatea de a sesiza Curtea Constituţională, atât cu motive de neconstituţionalitate intrinsecă, cât şi cu motive de neconstituţionalitate extrinsecă, indiferent dacă se află în ipoteza art. 77 alin. (1) sau în cea a art. 77 alin. (3) din Legea fundamentală. Între momentul adoptării unei legi şi momentul promulgării acesteia pot trece ani. În acest interval, pe de o parte pot interveni incidente procedurale, iar, pe de altă parte, realităţile juridice, sociale şi politice se pot schimba, uneori în mod fundamental. Uneori, între momentul adoptării unei legi şi momentul promulgării acesteia pot surveni schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, revizuirea Constituţiei, modificarea tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, modificarea reglementărilor europene cu caracter obligatoriu, intrarea în vigoare a unor acte internaţionale la care România este parte, inclusiv cele privind drepturile omului. Uneori, între momentul adoptării unei legi şi momentul promulgării acesteia poate surveni chiar şi schimbarea legislaturii ori a Preşedintelui României. Toate acestea sunt comandamente obiective, ce pot surveni ulterior epuizării termenului ipotetic de 20 de zile de la primirea legii şi care pot pune problema analizei Curţii Constituţionale cu privire la aspecte de neconstituţionalitate intrinsecă. În virtutea rolului său constituţional, Preşedintele României trebuie să fie abilitat să sesizeze Curtea Constituţională atât cu motive de neconstituţionalitate intrinsecă, cât şi cu motive de neconstituţionalitate extrinsecă, indiferent că se află în ipoteza art. 77 alin. (1) sau în cea a art. 77 alin. (3) din Constituţie.21. Faţă de aceste considerente, o interpretare contrară ar conduce la o golire de conţinut a dispoziţiilor art. 80 alin. (2) şi ale art. 146 lit. a) din Constituţie în privinţa rolului Preşedintelui României; or, este de principiu admis că orice normă este edictată în sensul de a produce efecte juridice, altfel raţiunea de a disciplina materia controlului anterior de constituţionalitate pare că se limitează la etapa sesizării Curţii Constituţionale, sacrificând însuşi scopul controlului anterior de constituţionalitate, respectiv acela de a îmbunătăţi legea şi de a nu permite ca în dreptul pozitiv să intre norme cu potenţial de neconstituţionalitate sau care nu se integrează armonios în sistemul normativ existent.22. Pentru aceste considerente, pentru eliminarea viciilor de neconstituţionalitate rămase, dar şi pentru a da efectivitate controlului de constituţionalitate, se apreciază că prezenta sesizare îndeplineşte criteriile de admisibilitate, iar criticile de neconstituţionalitate intrinsecă urmează a fi analizate pe fond de către instanţa constituţională.23. Astfel, se arată că art. I pct. 2 din lege încalcă art. 1 alin. (5) şi art. 16 alin. (1) din Constituţie, întrucât teza „Hotărârile pronunţate în căile de atac nu intră sub imperiul acestor restricţii" din cuprinsul textului criticat instituie un tratament diferenţiat, nejustificat obiectiv şi raţional, între judecătorii care pronunţă hotărâri în primă instanţă şi judecătorii care pronunţă hotărâri în căi de atac, cei din prima categorie fiind supuşi tuturor acestor restricţii şi dând expresie principiului independenţei judecătorilor. Se încalcă, pe această cale, art. 16 alin. (1) din Constituţie referitor la egalitatea în drepturi, fiind aplicat un tratament discriminatoriu, fără o justificare obiectivă şi raţională, pentru persoane aflate în aceeaşi situaţie juridică. Neaplicarea tezei întâi a art. 2 alin. (3) pentru hotărârile date în căile de atac conduce la concluzia că judecătorii care le pronunţă pot fi supuşi unor „restricţii, influenţe, presiuni, ameninţări sau intervenţii, directe sau indirecte". O astfel de interpretare contravine flagrant art. 124 alin. (3) din Constituţie referitor la independenţa judecătorilor, iar, prin modul neclar de redactare, dispoziţia încalcă şi art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta sa referitoare la calitatea legii.24. Se susţine că art. I pct. 4 încalcă art. 131 alin. (1) şi art. 132 alin. (1) din Constituţie, întrucât, prin modificarea adusă alin. (11) al art. 3 din Legea nr. 303/2004, stabileşte că procurorii sunt independenţi în dispunerea soluţiilor, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 304/2004, privind organizarea judiciară. Se arată că, în cursul procesului penal, procurorul nu dispune doar soluţia, ci are un rol mult mai amplu şi mai important. Până la adoptarea unei soluţii la finalizarea fazei de urmărire penală, procurorul, reprezentând interesele generale ale societăţii, poate lua măsura preventivă a reţinerii, poate dispune aplicarea măsurilor de protecţie în cazul acordării statutului de martor ameninţat, poate autoriza unele măsuri de supraveghere tehnică, poate propune judecătorului de drepturi şi libertăţi luarea celorlalte măsuri preventive prevăzute de lege, dispune unele măsuri de supraveghere etc. Textul în discuţie îi limitează însă independenţa asupra dispunerii acestor măsuri, aşa cum acestea sunt conferite de normele procesual penale, cu consecinţa imposibilităţii de respectare a obligaţiei constituţionale de a apăra ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Prin urmare, limitarea independenţei procurorilor doar la dispunerea soluţiilor încalcă rolul Ministerului Public şi statutul procurorilor, aşa cum acestea sunt stabilite prin art. 131 alin. (1) şi art. 132 alin. (1) din Constituţie.25. Cu privire la art. I pct. 6 din lege se arată că reglementează obligaţia independenţei procurorilor şi judecătorilor unii faţă de ceilalţi şi acceptă lipsa de independenţă a unora faţă de ceilalţi atâta timp cât există o aparenţă (nu o certitudine/obligaţie) a respectivei independenţe. Sintagma „trebuie să fie, cât şi să apară" - provenită dintr-o expresie jurisprudenţială folosită de instanţele europene strict în anumite contexte faptice - nu este însă suficient de previzibilă pentru a fi folosită cu caracter general, nefiind clar şi precis care este obiectul reglementării, destinatarii normei propuse neputând înţelege care ar fi conduita pe care ar trebui să o adopte pentru a respecta această obligaţie, mai ales raportat la aparenţa de independenţă a unui magistrat faţă de alt magistrat. În plus, textul legal nu stabileşte criterii privind „aparenţa de independenţă", lipsind norma de precizie, contrar art. 1 alin. (5) din Constituţie.26. Cu privire la art. I pct. 8 din lege se arată că acesta prevede faptul că apartenenţa în calitate de colaborator al organelor de securitate, ca poliţie politică, are ca efect eliberarea din funcţia deţinută. Or, din modul de redactare a acestei dispoziţii nu este clar la ce funcţie face trimitere noul text introdus. Modificările preconizate la art. I pct. 119-122, vizând dispoziţiile art. 65 din Legea nr. 303/2004, nu sunt corelate cu această modificare. În aceste condiţii, textul nu precizează în mod clar despre ce „funcţie deţinută" este vorba - funcţia de conducere deţinută sau cea de judecător/procuror - şi nici pe baza cărei proceduri se realizează această eliberare din funcţie. Lipsa de claritate a normei generează reale dificultăţi de aplicare a acesteia, motiv pentru care este încălcat art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta sa referitoare la calitatea legii, astfel cum aceasta a fost dezvoltată în jurisprudenţa Curţii Constituţionale. În plus, completarea adusă art. 6 din Legea nr. 303/2004 nu este corelată cu dispoziţiile art. 65 din aceeaşi lege, care prevăd în mod limitativ cazurile de eliberare din funcţie a judecătorilor şi procurorilor; or, apartenenţa în calitate de colaborator al organelor de securitate, ca poliţie politică, nu se regăseşte printre cazurile de eliberare din funcţie prevăzute de textul antereferit.27. Cu privire la art. I pct. 9 din lege se arată că încalcă art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie. Astfel, textul criticat, deşi pus de acord cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 252 din 19 aprilie 2018, rămâne în continuare neclar şi imprecis, contrar exigenţelor art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, întrucât nu se poate deduce cine ia la cunoştinţă şi de la ce moment începe să curgă termenul instituit de legiuitor, fiind posibile mai multe ipoteze de lucru. Se mai arată că actul comunicării realizate de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, calificată de Curtea Constituţională drept act administrativ, este exceptat de la parcurgerea procedurii prealabile şi, în plus, art. 7 alin. (6) din legea supusă controlului Curţii arată că „rezultatul verificării se comunică din oficiu Consiliului Superior al Magistraturii şi, la cerere, oricărei persoane". Aşadar, orice persoană care justifică un interes poate adresa o cerere Consiliului Suprem de Apărare a Ţării pentru a-i fi comunicat acest rezultat al verificării anuale. Scopul acestei verificări instituite de legiuitor este tocmai acela de a conferi o garanţie suplimentară în privinţa imparţialităţii necesare unui judecător sau procuror pentru exercitarea profesiei sale, iar rezultatele acestei proceduri sunt comunicate chiar Consiliului Superior al Magistraturii, garant al independenţei justiţiei. Această verificare este realizată anual, conform dispoziţiilor introduse în textul legii. Din această perspectivă, instituirea unui termen de 3 luni de la data luării la cunoştinţă de către orice persoană interesată conduce la o situaţie în care aceste acte administrative pot fi contestate în instanţă într-un interval nedefinit raportat la momentul emiterii lor, deşi verificările sunt realizate anual, afectându-se în acest fel securitatea raporturilor juridice şi, în mod direct, cariera magistraţilor.28. Având în vedere neclaritatea momentului de la care curge termenul, corelat cu sfera persoanelor vizate de luarea la cunoştinţă a acestei verificări, dar mai ales ţinând seama de faptul că, potrivit art. 7 alin. (2) din lege, sancţiunea pentru nerespectarea acestei interdicţii este chiar eliberarea din funcţia de judecător şi procuror, o astfel de prevedere creează incertitudine cu privire la exercitarea profesiilor de judecător şi procuror. Acest lucru aduce atingere art. 124 alin. (3) referitor la independenţa judecătorilor şi art. 132 alin. (1) referitor la statutul procurorului şi principiile legalităţii şi imparţialităţii.29. În consecinţă, se apreciază că Parlamentul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a pune în acord legea cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 252 din 19 aprilie 2018 cu privire la neclaritatea momentului de la care curge termenul de contestare a rezultatului verificării, aspect ce contravine art. 147 alin. (4) din Constituţie.30. În altă ordine de idei, se arată că dispoziţiile art. I pct. 9 din lege sunt contrare art. 1 alin. (5) din Constituţie sub aspectul clarităţii, întrucât, din redactarea acestei norme, nu se înţelege care este autoritatea care constată caracterul eronat al răspunsului, ţinând seama - mai ales - de faptul că instanţa de contencios administrativ se pronunţă asupra legalităţii sau nelegalităţii actului în cauză şi nu asupra caracterului eronat sau nu al răspunsului. În plus, este neclară şi natura răspunderii juridice antrenate, sintagma folosită, aceea de „se pedepseşte" putând să conducă la concluzia angajării răspunderii penale.31. Cu privire la art. I pct. 9 din lege se mai arată că acesta încalcă art. 1 alin. (5), art. 31 alin. (3) şi art. 133 alin. (1) din Constituţie. Se susţine că, în forma legii adoptate de legiuitor după punerea de acord a acesteia cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 252 din 19 aprilie 2018, în continuare, informaţiile care privesc statutul judecătorilor şi procurorilor, prin excepţie de la art. 12 din Legea nr. 544/2001, reprezintă informaţii de interes public. Or, printre excepţiile stabilite de Legea nr. 544/2001, art. 12 lit. b), d) şi e), include şi următoarele: informaţiile privind deliberările autorităţilor, precum şi cele care privesc interesele economice şi politice ale României, dacă fac parte din categoria informaţiilor clasificate, potrivit legii; informaţiile cu privire la datele personale, potrivit legii; informaţiile privind procedura în timpul anchetei penale sau disciplinare, dacă se periclitează rezultatul anchetei, se dezvăluie surse confidenţiale ori se pun în pericol viaţa, integritatea corporală, sănătatea unei persoane în urma anchetei efectuate sau în curs de desfăşurare. Aşadar, prin instituirea acestor excepţii în Legea accesului la informaţii de interes public, legiuitorul a dat expresie şi altor limite stabilite de Constituţie, nu doar celei prevăzute în art. 31 alin. (3), conform căruia „Dreptul la informaţie nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecţie a tinerilor sau securitatea naţională". Exceptarea datelor personale de la regimul informaţiilor de interes public reiese din necesitatea respectării dreptului la viaţă intimă, familială şi privată prevăzut de art. 26 din Constituţie. De asemenea, exceptarea informaţiilor privind procedura disciplinară, dacă se periclitează rezultatul anchetei, este o expresie a respectării principiului legalităţii, dar şi o garanţie pentru eficienţa derulării anchetelor disciplinare.32. Prin sfera largă păstrată de legiuitor şi exceptarea tuturor informaţiilor privind statutul judecătorilor şi procurorilor, organizarea judiciară sau organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii de la art. 12 din Legea nr. 544/2001, dispoziţia art. I pct. 9 din legea criticată stabileşte, implicit, că datele personale care vizează judecătorii şi procurorii devin informaţii de interes public, ceea ce contravine altor dispoziţii legale în vigoare şi prevederilor constituţionale ale art. 26. Un prim exemplu în acest sens este oferit de datele din dosarul profesional al magistraţilor, caz în care dispoziţia menţionată din legea criticată vine într-o contradicţie cu art. 42 alin. (2) din legea în vigoare, nesupus modificării. Un alt exemplu este reprezentat de dosarele candidaţilor de la admiterea în magistratură [art. 15 alin. (5), în vigoare, din Legea nr. 303/2004], care, conform acestei dispoziţii, devin publice. Aşa cum a reţinut chiar Curtea Constituţională în Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, „date cu caracter personal sunt orice informaţii referitoare la o persoană fizică identificată sau identificabilă; o persoană identificabilă este acea persoană care poate fi identificată, direct sau indirect, în mod particular prin referire la un număr de identificare ori la unul sau la mai mulţi factori specifici identităţii sale fizice, fiziologice, psihice, economice, culturale sau sociale [a se vedea art. 3 lit. a) din Legea nr. 677/2001]. Astfel, date cu caracter personal sunt chiar şi numele şi prenumele persoanei". De altfel, şi răspunsurile scrise furnizate de un candidat în cadrul unui examen profesional sau observaţiile examinatorului referitoare la aceste răspunsuri pot cuprinde date personale, aşa cum a stabilit şi Curtea Europeană de Justiţie în Hotărârea din 20 decembrie 2017, pronunţată în Cauza C-434/16 Peter Nowak împotriva Data Protection Commissioner.33. Acelaşi argument este valabil şi pentru procedurile disciplinare care ţin de organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii. Astfel, informaţiile care vizează verificările efectuate de Inspecţia Judiciară în conformitate cu prevederile Legii nr. 317/2004 vor deveni, potrivit legii criticate, informaţii de interes public, chiar dacă se periclitează rezultatul anchetei disciplinare. Or, conform art. 73 alin. (5) din forma actuală a Legii nr. 317/2004: „Actele, documentele sau orice alte informaţii care se află pe rolul Inspecţiei Judiciare au caracter confidenţial, cu excepţia celor care constituie, potrivit legii, informaţii de interes public", iar, datorită excepţiei prevăzute de art. 12 lit. e) din Legea nr. 544/2001, aceste informaţii erau exceptate tocmai cu scopul protejării rezultatului anchetei disciplinare.34. Cu privire la art. I pct. 23 din lege se arată că acesta încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie. În forma adoptată de Parlament, art. I pct. 23 din lege reglementează doar parţial procedura disciplinară pentru auditorii de justiţie. După această reglementare de principiu, modificările operate vizează doar în parte modul de desfăşurare a procedurii disciplinare.35. Din analiza întregii abordări a legiuitorului cu privire la statutul auditorilor de justiţie se constată că acesta a reglementat condiţiile de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii, statutul, drepturile şi obligaţiile, incompatibilităţile şi interdicţiile, abaterile disciplinare, sancţiunile aplicabile auditorilor de justiţie, fără ca procedura disciplinară să fie reglementată în mod complet prin acelaşi act normativ sau printr-un act normativ cu aceeaşi forţă juridică, ceea ce ar impune o reanalizare a întregii reglementări în materie şi completarea în mod corespunzător a acesteia. În plus, instituirea unei rezerve a legiuitorului în privinţa modului de desfăşurare a procedurii disciplinare împotriva auditorilor de justiţie - menţionând că procedura de cercetare disciplinară şi de aplicare a sancţiunilor disciplinare se stabileşte prin regulament al Institutului Naţional al Magistraturii, pentru ca apoi să reglementeze prin lege unele aspecte ale acestei proceduri disciplinare – încalcă prevederile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) din Constituţie referitoare la principiul legalităţii, în dimensiunea sa referitoare la calitatea legii.36. Cu privire dispoziţiile art. I pct. 30 din lege se arată că acestea încalcă art. 1 alin. (5), art. 125 alin. (3) şi art. 128 alin. (1) şi (2) din Constituţie. Se apreciază că acest text de lege prezintă dificultăţi majore de aplicare, întrucât legea nu prevede procedura prin care se stabileşte care este candidatul care cunoaşte mai bine limba acelei minorităţi, cum este verificat sau ce se întâmplă dacă sunt doi astfel de candidaţi. Nu este clar dacă această procedură presupune înfiinţarea unei comisii sau cine stabileşte acest aspect şi nici modul de funcţionare şi verificare concretă a acestei condiţii. Această reglementare lacunară lipseşte norma de claritate şi precizie, contrar exigenţelor de calitate a legii prevăzute de art. 1 alin. (5) din Constituţie, astfel cum acestea au fost dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Se mai arată că această condiţie - de cunoaştere a unei limbi a unei minorităţi naţionale - nu reprezintă o condiţie de promovare a examenului de capacitate, pentru a fi avută în vedere de către candidat şi pentru a şi-o însuşi. Astfel, nefiind o condiţie prealabilă şi nederivând din prestaţia sa curentă, profesională, candidatului judecător sau procuror nu îi poate fi opusă ori impusă în exercitarea unui drept câştigat prin examen. Egalitatea în faţa legii în acele circumscripţii în care „minoritatea" are o pondere de 50% şi în care criteriile obiective dispar este înlocuită cu un alt criteriu bazat pe „cunoaşterea" limbii minorităţii respective.37. În plus, caracterul oficial al limbii române instituie obligativitatea utilizării acesteia în raporturile cetăţenilor cu autorităţile statului, în această limbă fiind redactate şi aduse la cunoştinţa publică toate actele oficiale ale statului român. Consacrarea constituţională a caracterului oficial al limbii române trebuie coroborată cu dispoziţiile art. 32 din Legea fundamentală referitoare la dreptul minorităţilor naţionale de a învăţa în limba lor maternă şi de a fi instruite în această limbă şi cu prevederile art. 128 din Constituţie care reglementează dreptul minorităţilor de a utiliza limba maternă în justiţie. Mai mult, cu referire la condiţia cunoaşterii limbii minorităţilor naţionale de către judecătorul/procurorul ce urmează să fie repartizat, nu există vreo dispoziţie legală care să permită judecătorilor unei instanţe să efectueze ei înşişi traducerile în limba română, echivalând cu un cumul al calităţii de judecător cu cea de traducător/interpret autorizat. Acceptând şi chiar reglementând în legea organică posibilitatea ca judecătorul/ procurorul, cunoscător al limbii minorităţilor naţionale, să efectueze el însuşi traducerile în limba română, pentru întocmirea actelor procesuale şi procedurale în limba română, sar ajunge la ignorarea incompatibilităţii constituţionale instituite de art. 125 alin. (3) din Legea fundamentală.38. Ca atare, prin introducerea acestei cerinţe privind cunoaşterea limbii minorităţilor naţionale drept criteriu pentru repartizarea în funcţia de judecător sau procuror, Preşedintele României apreciază că se recunoaşte dreptul magistratului de a utiliza o altă limbă decât cea română în cursul procedurilor judiciare, drept recunoscut şi consacrat doar în favoarea cetăţenilor români aparţinând minorităţilor naţionale, contravine art. 128 alin. (1) din Constituţie.39. Cu privire la dispoziţiile art. I pct. 48 din lege se arată că acestea încalcă art. 1 alin. (5), art. 124, art. 125 alin. (3) şi art. 132 alin. (1) şi (2) din Constituţie. Se susţine că această dispoziţie reglementează practic un nou mod de numire în magistratură, cu respectarea celor patru condiţii enunţate. Textul criticat este incomplet şi imprecis, contrar exigenţelor art. 1 alin. (5) din Constituţie, deoarece nu este stabilită în mod corespunzător procedura aferentă unei asemenea numiri, aspect în măsură să creeze premise pentru interpretări diferite şi aplicare neunitară.40. Prin aceste propuneri se nesocotesc şi actele internaţionale care consacră principiile fundamentale privind independenţa judecătorilor - importanţa selecţiei, pregătirii şi a conduitei profesionale a acestora, respectiv a standardelor obiective ce se impun a fi respectate atât la intrarea în profesia de magistrat, cât şi la instituirea modalităţilor de promovare. Potrivit Principiilor Fundamentale privind Independenţa Judecătorilor, adoptate de Congresul al VII-lea al Naţiunilor Unite, aprobate prin rezoluţiile Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite nr. 40/32 din 29 noiembrie 1985 şi 40/146 din 13 decembrie 1985, „cei selectaţi pentru funcţiile de judecător vor fi persoane integre şi competente, având pregătire adecvată sau calificare juridică. Orice metodă de selecţie şi de promovare a judecătorilor/procurorilor va fi elaborată astfel încât să nu permită numirile pe motive necorespunzătoare" (pct. 10); de asemenea, se prevede că „promovarea judecătorilor, oriunde există un astfel de sistem, trebuie să aibă la bază factori obiectivi, în special calificarea profesională, integritatea şi experienţa." (pct. 13). Aşadar, fără nicio limitare cu privire la activităţile pe care judecătorul, procurorul sau magistratul-asistent le poate desfăşura între momentul încetării activităţii şi momentul revenirii în rândul personalului activ (activităţi economice, politice sau de altă natură) căruia, din punct de vedere normativ, îi sunt interzise tocmai prin statutul funcţiei sale, textul criticat aduce atingere înfăptuirii justiţiei şi fragilizează sistemul judiciar, afectând statutul judecătorilor şi procurorilor şi chiar înfăptuirea justiţiei, contrar art. 124, art. 125 alin. (3), art. 132 alin. (1) şi (2) din Constituţie.41. Cu privire la dispoziţiile art. I pct. 49 din lege se arată că acestea încalcă art. 1 alin. (5) şi art. 16 alin. (1) din Constituţie. În raport cu conţinutul tezei finale a textului analizat se consideră că nu există o raţiune pentru care formarea iniţială şi continuă să reprezinte un drept şi o îndatorire doar pentru judecător, nu şi pentru procuror, aspect ce contravine art. 16 alin. (1) din Constituţie, din acest punct de vedere, cele două categorii socio-profesionale aflându-se în aceeaşi situaţie juridică. În egală măsură, legea reglementează formarea iniţială pentru viitorii magistraţi, indiferent dacă sunt judecători sau procurori, iar alin. (1) face referire la formarea profesională continuă a judecătorilor şi procurorilor. Aceste dispoziţii vin în contradicţie şi cu art. 36 din Legea nr. 303/2004, în vigoare şi nemodificat prin legea supusă controlului Curţii, care instituie responsabilitatea pentru formarea profesională continuă în sarcina „fiecărui judecător şi procuror, prin pregătire individuală", aspect contrar art. 1 alin. (5) din Constituţie în dimensiunea sa referitoare la calitatea legii.42. Cu privire la dispoziţiile art. I pct. 53 din lege se arată că acestea încalcă art. 1 alin. (4) şi (5), art. 73 alin. (3) lit. j) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie. Această reglementare vine în contradicţie cu prevederea cuprinsă în art. 40 alin. (1) lit. g) şi alin. (2) lit. h) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, iar prin reglementarea diferită şi chiar contradictorie, în cuprinsul a două dintre actele normative referitoare la justiţie, a termenelor pentru realizarea aceleiaşi proceduri de evaluare a activităţii profesionale a judecătorilor şi procurorilor se încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie.43. În ceea ce priveşte soluţia legislativă, potrivit căreia, pentru evaluarea parchetelor de pe lângă curţile de apel, comisiile de evaluare se constituie prin hotărâre a colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se arată că nu corespunde intenţiei declarate a legiuitorului de a separa complet carierele judecătorilor de cele ale procurorilor. În condiţiile în care, din reglementarea menţionată, rezultă că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin colegiul său de conducere, dispune asupra constituirii comisiilor de evaluare a activităţii profesionale a procurorilor de la parchetele de pe lângă curţile de apel, în acest mod activitatea judecătorilor de la instanţa supremă va interfera, fără nicio îndoială, în activitatea procurorilor ce urmează a fi evaluaţi.44. Se mai susţine că transferul competenţei de stabilire a regulamentului privind evaluarea activităţii profesionale de la Plenul Consiliului Superior al Magistraturii la secţiile acestuia reprezintă o încălcare a rolului dat de Legea fundamentală organismului colegial, reprezentat de Consiliul Superior al Magistraturii. Singura atribuţie dată în mod separat secţiilor de către constituant este cea în materie disciplinară, orice alte atribuţii, precum cele de stabilire a regulamentelor de evaluare a activităţii profesionale a judecătorilor şi procurorilor, fiind de competenţa Plenului Consiliului Superior al Magistraturii.45. Cu privire la dispoziţiile art. I pct. 54 din lege se arată că acestea încalcă art. 133 alin. (1) şi (7) din Constituţie. În acest sens se susţine că, întrucât hotărârile secţiilor nu mai sunt supuse niciunui control al Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, dispoziţia în discuţie aduce atingere rolului constituţional al Consiliului Superior al Magistraturii, determinând şi inaplicabilitatea art. 133 alin. (7) din Constituţie, care prevede că hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii sunt definitive şi irevocabile, singura excepţie fiind cea a hotărârilor date în materie disciplinară. Aşadar, noua prevedere introduce o procedură derogatorie de la procedurile reglementate de către legiuitorul constituant prin raportare la rolul Consiliului Superior al Magistraturii, fiind contrară art. 133 alin. (1) şi (7) din Constituţie.46. Cu privire la dispoziţiile art. I pct. 61 din lege se arată că încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie. Astfel, se susţine că, faţă de forma aflată în vigoare, se introduce o nouă etapă a promovării în funcţie a judecătorilor şi procurorilor, cea reprezentată de promovarea efectivă realizată printr-o probă constând în evaluarea activităţii şi conduitei candidaţilor în ultimii 3 ani. Formularea generală prin folosirea sintagmei „evaluarea activităţii şi conduitei", fără precizarea altor elemente în textul legii, lipseşte norma de claritate şi precizie, contrar art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală. Astfel, textul legii nu prevede şi un set de criterii clare, obiective, care să pună accent pe calităţile, competenţele şi meritele reale ale magistraţilor care participă la concursul de promovare. Lipsa de claritate a legii este de natură să lase loc influenţelor în promovarea magistraţilor, aspect deosebit de important pentru neutralitatea sistemului judiciar.47. Cu privire la dispoziţiile art. I pct. 75 din lege se arată că acestea încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie. Se susţine că legiuitorul a reglementat momentele procesuale ale pronunţării, redactării şi atacării hotărârii pronunţate de secţiile Consiliului Superior al Magistraturii, fără însă a reglementa procedura prealabilă pronunţării hotărârii. Astfel, legiuitorul nu prevede cine are iniţiativa suspendării judecătorului sau procurorului din funcţia de conducere. Lipsa acestei reglementări poate conduce la necesitatea adoptării unor completări ulterioare, întrucât se impune a fi reglementată modalitatea de sesizare a secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii pentru a dispune suspendarea din funcţia de conducere a judecătorului sau procurorului, până la finalizarea procedurii de revocare din funcţiile de conducere. Se constată, astfel, că dispoziţia legală menţionată nu este completă şi precisă, contrar prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie.48. Cu privire la dispoziţiile art. I pct. 79 din lege se arată că acestea încalcă art. 16 alin. (1) din Constituţie. Se susţine că, întrucât textul criticat a eliminat concursul constând în proba scrisă pentru promovarea în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a fost eliminată o garanţie a derulării unui concurs într-un mod cât mai obiectiv, care să asigure promovarea la instanţa supremă a judecătorilor cu un înalt nivel de pregătire profesională. Prin menţinerea doar a probei interviului pentru candidaţi se relativizează standardele profesionale, cu efect asupra calităţii activităţii judecătorilor instanţei supreme, este sporită doza de subiectivism şi, în acelaşi timp, se creează discriminări între promovările în funcţii de execuţie la celelalte instanţe şi cele la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Pe de altă parte, obiectul interviului este identic cu cel al verificărilor efectuate de către Inspecţia Judiciară în procedura prevăzută de Regulamentul privind promovarea în funcţiile de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Cu alte cuvinte, toate datele care formează obiect al interviului se regăsesc în Raportul întocmit de către inspectorii judiciari cu ocazia verificărilor ce au tocmai acest obiect.49. Inechitatea în reglementarea procedurilor de promovare la instanţele superioare este cu atât mai evidentă cu cât gradul de exigenţă profesională trebuie să fie direct proporţional cu ierarhia instanţelor de judecată în sistemul judiciar român, fiind imperios necesar ca la instanţa supremă să îşi desfăşoare activitatea judecători care au dovedit că deţin cunoştinţe teoretice şi practice temeinice în specializarea pentru care candidează. Tratamentul diferenţiat aplicat de legiuitor, nejustificat obiectiv şi raţional este unul contrar art. 16 alin. (1) din Constituţie.50. Cu privire la dispoziţiile art. I pct. 104 din lege se arată că încalcă art. 1 alin. (3) şi (5), art. 16 alin. (1), art. 124 alin. (4) şi art. 132 alin. (1) din Constituţie. În acest sens se susţine că, în acord cu această modificare, judecătorul sau procurorul este suspendat din funcţie când a fost trimis în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni, după confirmarea judecătorului de cameră preliminară. Se creează, astfel, o situaţie privilegiată pentru judecători şi procurori, în condiţiile în care ei sunt cei dintâi chemaţi să aplice legea şi să vegheze la respectarea ei, şi se introduce un dublu standard în materia suspendării raporturilor de muncă ca urmare a desfăşurării unor proceduri judiciare, care apare ca un demers arbitrar, fără nicio justificare raţională, obiectivă şi rezonabilă.51. Pentru aceste considerente, se arată că modificarea operată stabileşte un privilegiu pentru judecători şi procurori, care, spre deosebire de celelalte categorii de persoane ce exercită atribuţii de autoritate publică, sunt suspendaţi numai după confirmarea judecătorului de cameră preliminară, aspect ce contravine art. 16 alin. (1) din Constituţie. Or, importanţa unei suspendări imediate a magistraţilor trimişi în judecată a fost subliniată şi de Comisia Europeană în Raportul privind progresele înregistrate de România în cadrul Mecanismului de Cooperare şi Verificare din luna iulie 2012.52. În plus, posibilitatea lăsată judecătorilor şi procurorilor trimişi în judecată de a continua să îşi exercite prerogativele între momentul trimiterii în judecată şi momentul confirmării judecătorului de cameră preliminară, cu toate drepturile şi responsabilităţile pe care exerciţiul autorităţii de stat le implică, în condiţiile în care s-ar afecta activitatea şi imaginea publică a autorităţii, contravine principiului statului de drept şi principiului supremaţiei Constituţiei şi a obligativităţii respectării legilor, consacrate de art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie şi, totodată, vulnerabilizează încrederea cetăţenilor în autorităţile statului, afectând deopotrivă independenţa judecătorilor şi statutul procurorilor, prevăzute de art. 124 alin. (4) şi art. 132 alin. (1) din Legea fundamentală.53. Cu privire la dispoziţiile art. I pct. 107 din lege se arată că acestea încalcă art. 1 alin. (3) şi (5), art. 124 alin. (3) şi art. 132 alin. (1) din Constituţie. Noua soluţie legislativă preconizată în privinţa art. 62 alin. (11) din Legea nr. 303/2004 contrazice chiar alin. (1) al aceluiaşi text. Dacă acesta din urmă, astfel cum este modificat de legea supusă controlului Curţii, prevede că judecătorul sau procurorul este suspendat când a fost trimis în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni, după confirmarea judecătorului de cameră preliminară, art. 62 alin. (11) stabileşte că judecătorul sau procurorul poate fi suspendat dacă a fost trimis în judecată pentru o infracţiune, în măsura în care se apreciază, în raport cu circumstanţele cauzei, că se aduce atingere prestigiului profesiei. Astfel, în cadrul aceluiaşi articol, sunt instituite două reguli diferite pentru aceeaşi situaţie: trimiterea în judecată a unui judecător sau procuror. O astfel de contradicţie lipseşte norma de claritate şi de previzibilitate, fiind imposibil de determinat conduita care trebuie urmată într-o atare situaţie, ceea ce contravine cerinţelor de calitate a legii instituite prin art. 1 alin. (5) din Constituţie.54. Dacă s-ar interpreta că pentru orice infracţiune, în momentul trimiterii în judecată, se poate realiza această apreciere asupra afectării sau nu a prestigiului profesiei, s-ar ajunge la situaţia în care norma juridică ar fi golită de conţinut. În forma aflată în vigoare, o astfel de evaluare este posibilă doar pentru infracţiunile săvârşite din culpă, nu şi pentru cele intenţionate. În aceste condiţii, noua prevedere elimină practic un standard de integritate în ceea ce priveşte categoria socio-profesională a magistraţilor. Chiar dacă opţiunea pentru o suspendare de drept sau una facultativă aparţine legiuitorului, reglementarea trebuie să respecte prevederile constituţionale şi principiile de drept general valabile. Astfel, o eliminare a acestui standard în sensul în care sfera infracţiunilor pentru care suspendarea este facultativă este extinsă de la infracţiunile din culpă la toate infracţiunile aduce atingere art. 1 alin. (3) din Constituţie referitoare la statul de drept şi obligaţiei legiuitorului de a institui criterii şi standarde clare de conduită morală în rândul persoanelor care exercită prerogative de putere publică. Mai mult decât atât, instituirea posibilităţii ca un magistrat trimis în judecată pentru o infracţiune intenţionată să fie menţinut în funcţie, dacă se apreciază că o astfel de infracţiune nu aduce atingere prestigiului profesiei, reprezintă o afectare a independenţei judecătorilor prevăzută de art. 124 alin. (3) şi a statutului procurorilor şi a principiilor legalităţii şi imparţialităţii care le guvernează activitatea, conform art. 132 alin. (1) din Constituţie.55. Cu privire la dispoziţiile art. I pct. 134 din lege, se arată că acestea încalcă art. 1 alin. (5) şi art. 133 alin. (1) din Constituţie. Prin textul criticat s-a atribuit Secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii competenţa de a „apăra independenţa puterii judecătoreşti", iar Plenului Consiliului Superior al Magistraturii competenţa de a soluţiona „sesizările privind apărarea independenţei autorităţii judecătoreşti în ansamblul său", „cu avizul fiecărei secţii". Se arată că Parlamentul a eliminat caracterul conform al avizelor, dar a separat, în acelaşi timp, atribuţiile celor două secţii ale Consiliului Superior al Magistraturii în această materie.56. Mai mult, prin modificările aduse, legiuitorul a introdus o nouă atribuţie pentru Secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, şi anume: dreptul, respectiv obligaţia ca, la cerere sau din oficiu, „să apere independenţa puterii judecătoreşti". Noua atribuţie dată Secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii este una care vizează substanţa legii. Această modificare nu are legătură cu Decizia nr. 252 din 19 aprilie 2018, în care Curtea Constituţională a arătat că nu este de competenţa secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii să soluţioneze aspecte care ţin de apărarea independenţei autorităţii judecătoreşti în ansamblul său, ci de competenţa Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, prin prisma rolului său constituţional de garant al independenţei justiţiei. Dat fiind faptul că această modificare nu vizează nici prevederile legale constatate ca fiind neconstituţionale, nici prevederi care se găsesc într-o legătură indisolubilă cu dispoziţiile declarate ca fiind neconstituţionale şi nici alte prevederi care, deşi nu sunt în relaţie indisolubilă cu acestea, trebuie recorelate ca urmare a modificărilor operate în vederea punerii de acord cu decizia Curţii Constituţionale, astfel cum sa arătat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 250 din 19 aprilie 2018), se apreciază că Parlamentul a depăşit limitele de a pune legea în acord cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 252 din 19 aprilie 2018, încălcând art. 147 alin. (2) din Constituţie. Dacă se apreciază că nu s-au depăşit limitele reexaminării în acest caz, reglementarea atribuţiei Secţiei pentru judecători de a apăra „independenţa puterii judecătoreşti" este una incompletă şi neclară, contrar exigenţelor de calitate a legii. Se observă că, în privinţa apărării judecătorilor sau procurorilor, legea menţionează că aceştia se pot adresa direct secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii pentru a dispune măsurile necesare, conform legii. Însă, în cazul noii atribuţii introduse de legiuitor prin art. 75 alin. (1) lit. c), reglementarea nu precizează cum se exercită această atribuţie, respectiv dacă ea este exercitată din oficiu sau la cerere, iar dacă s-ar concluziona că se realizează la cerere, care sunt titularii care au posibilitatea de a sesiza Secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii. Reglementarea în acest mod a acestei atribuţii creează confuzie şi lipseşte norma de previzibilitate, încălcându-se totodată art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta sa referitoare la calitatea legii. Totodată, introducerea acestei atribuţii vine în contradicţie cu rolul constituţional al Consiliului Superior al Magistraturii de garant al independenţei justiţiei prevăzut de art. 133 alin. (1) din Legea fundamentală. În conformitate cu dispoziţiile constituţionale, competenţa generală de garant al independenţei justiţiei aparţine Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, ca organism colectiv reprezentativ al autorităţii judecătoreşti, iar Secţiile au doar o competenţă specială, de atribuire, limitată numai la răspunderea disciplinară a magistraţilor. De altfel, materia răspunderii disciplinare este singura pe care art. 134 alin. (2) din Legea fundamentală o atribuie tot Consiliului Superior al Magistraturii, dar prin secţiile sale.57. Pentru aceste considerente, întrucât un astfel de subiect nu vizează apărarea reputaţiei unui singur judecător sau protejarea acestuia de orice imixtiune de natură să-i afecteze independenţa sau imparţialitatea, ci chiar „apărarea independenţei puterii judecătoreşti", în ansamblul său, această atribuţie ar trebui să revină tot Consiliului Superior al Magistraturii în componenţa sa plenară, în caz contrar încălcându-se art. 133 alin. (1) din Legea fundamentală.58. Cu privire la dispoziţiile art. I pct. 142 din lege, se arată că acestea încalcă art. 1 alin. (3), art. 21 şi art. 124 alin. (1) şi (3) din Constituţie. În acest sens, se susţine că introducerea posibilităţii de pensionare a judecătorilor/procurorilor care au între 20 şi 25 de ani vechime în magistratură să se poată realiza chiar înainte de împlinirea vârstei de 60 de ani. O astfel de prevedere pune în pericol chiar funcţionarea sistemului judiciar, prin impactul negativ semnificativ asupra calităţii actului de justiţie dat de ieşirea din sistemul judiciar a judecătorilor şi procurorilor specializaţi, cu o experienţă profesională construită de-a lungul unei cariere. În plus, este afectată şi capacitatea generală de funcţionare a instanţelor şi parchetelor. O pensionare masivă în rândul magistraţilor conduce, în mod automat, la o supraîncărcare a instanţelor şi la blocaje reale ale funcţionării sistemului judiciar. Ca atare, reglementările în discuţie au un impact direct asupra exercitării dreptului fundamental al accesului la justiţie şi dreptul cetăţenilor la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, fiind contrare art. 21 din Constituţie.59. Se susţine că, în opinia preliminară a Comisiei de la Veneţia, publicată în data de 13 iulie 2018, se arată că o astfel de modificare combinată cu alte modificări (precum schimbarea componenţei completurilor de judecată, dublarea perioadei de pregătire în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii) poate afecta în mod serios „eficienţa şi calitatea actului de justiţie". De asemenea, în opinia preliminară a Comisiei de la Veneţia s-a arătat că o astfel de modificare reprezintă un pericol real pentru continuarea consolidării luptei anticorupţie în România.60. Mai mult, blocajul instituţional ce poate fi generat de prevederile amintite afectează chiar înfăptuirea justiţiei şi independenţa sa, atât în componenta instituţională, ce priveşte buna funcţionare a sistemului judiciar, cât şi în componenta sa personală, care se referă la independenţa judecătorului, contrar art. 124 alin. (1) şi (3). În plus, prin instituirea acestor dispoziţii care sunt apte să creeze un dezechilibru major la nivelul sistemului judiciar, este afectat chiar fundamentul statului de drept, prevederile în discuţie fiind contrare şi art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală.61. Cu privire la dispoziţiile art. I pct. 151 din lege, se arată că acestea încalcă art. 1 alin. (5), art. 52 alin. (3) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie. Se apreciază că definiţia dată erorii judiciare nu corespunde deciziilor Curţii Constituţionale nr. 45 din 30 ianuarie 2018 şi nr. 252 din 19 aprilie 2018. Reglementarea păstrează un caracter general, aspect sancţionat de Curtea Constituţională chiar în Decizia nr. 252 din 19 aprilie 2018, paragraful 252. Încălcarea acestui considerent este confirmată şi de modul de formulare a art. 96 alin. (4) care menţionează că „Prin Codul de procedură civilă şi Codul de procedură penală, precum şi prin alte legi speciale, pot fi reglementate ipoteze specifice în care există eroare judiciară". Or, obligaţia legiuitorului fixată de Curtea Constituţională era tocmai de a identifica şi reglementa acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care se circumscriu noţiunii de eroare judiciară, în sensul considerentelor din Decizia nr. 252 din 19 aprilie 2018. Legiuitorul a păstrat o definiţie generală, de principiu, a erorii judiciare, făcând trimitere la alte reglementări necesare pentru a completa această definiţie, aspect ce încalcă art. 147 alin. (4) din Constituţie referitor la efectul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale.62. În mod suplimentar, se arată că folosirea în definiţia erorii judiciare a sintagmei „încălcarea evidentă", în lipsa unor criterii de apreciere a unei astfel de încălcări, lipseşte norma de claritate şi precizie, contrar exigenţelor de calitate a legii stabilite de art. 1 alin. (5) din Constituţie. Este adevărat că unul dintre elementele de care trebuia să ţină cont legiuitorul era gravitatea încălcării unor norme de drept material sau procesual, dar o preluare tale quale a considerentelor Curţii Constituţionale, fără detalierea clară a unor astfel de dispoziţii, lipseşte norma de claritate şi destinatarii acesteia de posibilitatea de a prevedea conduita de urmat.63. Se mai arată că, prin textul criticat, legiuitorul a reglementat o procedură prin care nu se declanşează în mod automat acţiunea în regres - menţionând că declanşarea acţiunii în regres se realizează după transmiterea unui raport consultativ al Inspecţiei Judiciare şi după „o proprie evaluare" a Ministerului Finanţelor Publice -, însă omisiunea reglementării prin lege a unei proceduri clare prin care să fie realizată această „evaluare proprie" este de natură să creeze impredictibilitate în aplicarea normei. În aceste condiţii, soluţia aleasă de legiuitor nu îndeplineşte exigenţele de calitate a legii şi pune în discuţie chiar coerenţa procedurii privind răspunderea magistraţilor, contrar art. 52 alin. (3) din Constituţie. Acest lucru este evidenţiat şi în opinia preliminară a Comisiei de la Veneţia cu privire la aceste modificări, care arată că nu sunt prevăzute criterii pentru realizarea evaluării proprii a Ministerului Finanţelor Publice, organ al administraţiei publice centrale, şi că o astfel de instituţie exterioară sistemului judiciar nu reprezintă cea mai bună soluţie în privinţa includerii sale în această procedură, acesta neputând avea un rol în evaluarea existenţei sau a cauzelor erorilor judiciare.64. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele lor de vedere.65. Preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată cu privire la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă, respectiv inadmisibilă cu privire la criticile de neconstituţionalitate intrinsecă.66. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă, se arată că, în ceea ce priveşte regimul juridic aplicabil sesiunilor extraordinare, legiuitorul constituant a dispus exclusiv cu privire la două aspecte: subiectele de drept competente să solicite convocarea fiecărei Camere în sesiune extraordinară (corelativ principiului constituţional al autonomiei fiecărei Camere a Parlamentului, statuat în art. 64) şi subiectul de drept abilitat să convoace efectiv Camera în cauză în sesiune extraordinară, în absenţa oricărei altei dispoziţii de fond ori procedurale, ca expresie a aceluiaşi principiu fundamental al autonomiei parlamentare.67. Dispoziţia constituţională nu prevede modalitatea concretă în care să se realizeze solicitarea, nefiind reglementate elemente de conţinut asociate acestui demers constituţional. Ca urmare, aspecte de această natură au putut fi înscrise în regulamentele parlamentare, fiind lăsate la latitudinea celor abilitaţi să le aplice în mod direct. Faţă de această situaţie, potrivit practicii Curţii Constituţionale, se susţine că modalitatea de aplicare a prevederilor regulamentare ale celor două Camere ale Parlamentului nu pot fi reţinute sub forma criticilor de neconstituţionalitate (a se vedea, cu titlu de exemplu, Decizia nr. 223 din 13 aprilie 2016 sau Decizia nr. 738 din 19 septembrie 2012).68. Din perspectiva dispoziţiilor art. 66 alin. (2) din Constituţie, în şedinţa Biroului permanent al Camerei Deputaţilor din data de 27 iunie 2018, la punctul 12 de pe ordinea de zi, a fost înscris proiectul de decizie privind convocarea Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară. Prin prisma prevederilor art. 21 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, „Preşedintele Camerei Deputaţilor face parte din Biroul permanent al Camerei Deputaţilor şi este preşedintele acestuia. Din Biroul permanent al Camerei Deputaţilor mai fac parte 4 vicepreşedinţi, 4 secretari şi 4 chestori." Caracterul colegial al acestui for de conducere parlamentar şi modalitatea în care se desfăşoară lucrările în cadrul acestuia determină, în mod obiectiv, necesitatea ca cel puţin unul dintre membrii săi să propună organismului colegial măsura preconizată, propunere care îmbracă forma unor acte pregătitoare, aferente etapei procedurilor prealabile, etapă pe care legiuitorul constituant nu a avut-o în vedere, din perspectiva caracterului pregătitor al acestor lucrări. 69. Referitor la mecanismul de adoptare a hotărârilor în Biroul permanent, se precizează că, prin Decizia Biroului permanent al Camerei Deputaţilor nr. 2/2016 pentru aprobarea Normelor tehnice privind pregătirea, prezentarea şi circuitul documentelor care se supun dezbaterii Biroului permanent al Camerei Deputaţilor şi Comitetului liderilor grupurilor parlamentare, sunt stabilite procedurile interne de iniţiere, elaborare, pregătire şi prezentare a tuturor documentelor care se înscriu în ordinea de zi a acestuia. Toate documentele care urmează să fie prezentate Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, respectiv documentele compartimentelor de specialitate din cadrul serviciilor Camerei Deputaţilor, documentele structurilor politice ale Camerei Deputaţilor sau ale Parlamentului, solicitările parlamentarilor, solicitările altor autorităţi şi instituţii, solicitările altor subiecţi, se depun la secretarul general al Camerei Deputaţilor. Secretarul general al Camerei Deputaţilor întocmeşte, cu aprobarea prealabilă a preşedintelui Camerei Deputaţilor, proiectul ordinii de zi a Biroului permanent. Respectând această procedură, preşedintele Camerei Deputaţilor a depus un proiect de decizie privind convocarea Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară, cu ordine de zi şi cu perioada de desfăşurare a acesteia. Această solicitare a preşedintelui Camerei Deputaţilor, de convocare a unei sesiuni extraordinare, a fost dezbătută de Biroul permanent al Camerei Deputaţilor, în şedinţa din 27 iunie 2018 şi, în urma însuşirii acestei propuneri de către majoritatea membrilor Biroului permanent, solicitarea preşedintelui s-a transformat în cerere de convocare a sesiunii extraordinare. Toate chestiunile înscrise pe ordinea de zi, ca şi altele supuse analizei Biroului permanent, se finalizează prin vot. Potrivit dispoziţiilor art. 32 alin. (3) din acelaşi regulament, „Materialele înscrise pe ordinea de zi a Biroului permanent se aprobă sau se resping cu votul majorităţii celor prezenţi."70. Raportat la cauza de faţă, se observă că, în cadrul şedinţei Biroului permanent al Camerei Deputaţilor din data de 27 iunie 2018, după cum rezultă din stenograma şedinţei publicată pe site-ul Camerei Deputaţilor, dezbaterile referitoare la punctul 12 sunt centrate pe două subiecte: sesiunea extraordinară şi ordinea de zi a acesteia. Majoritatea membrilor Biroului permanent şi-au exprimat acordul faţă de propunerea de organizare a unei sesiuni extraordinare şi au fost formulate puncte de vedere cu privire la ordinea de zi propusă pentru sesiunea respectivă. În finalul dezbaterilor referitoare la ordinea de zi, preşedintele de şedinţă a supus votului propunerea de completare a acesteia cu 7 proiecte de lege, propuse de Grupul parlamentar al Partidului Naţional Liberal, Grupul parlamentar ALDE (Alianţa liberalilor şi democraţilor), respectiv Grupul parlamentar al minorităţilor naţionale, iar propunerea a fost adoptată cu unanimitatea voturilor membrilor prezenţi ai Biroului permanent al Camerei Deputaţilor.71. Având în vedere aspectele prezentate prin raportare la sensul şi conţinutul normativ al dispoziţiilor constituţionale înscrise în art. 66 alin. (2), se apreciază că dispoziţiile constituţionale invocate au fost respectate, neputând fi puse la îndoială intenţia şi acordul, dat prin vot de către majoritatea membrilor prezenţi ai Biroului permanent al Camerei Deputaţilor cu privire la organizarea unei sesiuni extraordinare ulterior închiderii primei sesiuni ordinare a anului 2018. Certitudinea unei asemenea decizii este singura care a condus la adoptarea cu unanimitate a ordinii de zi, astfel cum aceasta a fost completată la propunerea liderilor unor grupuri parlamentare. 72. În virtutea recunoaşterii rolului preeminent al plenului Camerei Deputaţilor, potrivit art. 84 alin. (9) teza a doua din Regulamentul Camerei Deputaţilor, republicat, „Neaprobarea de către Cameră a ordinii de zi solicitate împiedică ţinerea sesiunii extraordinare.", aceasta fiind singura împrejurare prevăzută în regulament în care sesiunea extraordinară nu are loc. Or, potrivit stenogramei şedinţei Camerei Deputaţilor din data de 2 iulie 2018, ordinea de zi înscrisă în Decizia preşedintelui Camerei Deputaţilor nr. 5/2018, cu modificările şi completările propuse în cadrul şedinţei de plen, a fost aprobată. Tot în sensul respectării prevederilor constituţionale indicate, se subliniază că în preambulul Deciziei preşedintelui Camerei Deputaţilor nr. 5/2018 se invocă drept temei juridic dispoziţiile „art. 66 alin. (2) şi art. 115 alin. (5) din Constituţia României, republicată" şi „ale art. 32 alin. (1) lit. b) şi art. 84 alin. (8) şi (10) din Regulamentul Camerei Deputaţilor", care reglementează tocmai competenţa Biroului permanent al Camerei Deputaţilor de a solicita convocarea unei sesiuni extraordinare.73. Cu privire la rolul vicepreşedinţilor Camerei Deputaţilor de a exercita competenţele preşedintelui acesteia, conform dispoziţiilor art. 35 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, republicat, „Vicepreşedinţii conduc activitatea Biroului permanent şi a plenului Camerei Deputaţilor, la solicitarea preşedintelui sau, în absenţa acestuia, prin decizie a preşedintelui Camerei Deputaţilor."74. În ceea ce priveşte înscrierea pe ordinea de zi a Camerei Deputaţilor a proiectului de lege pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor (PLx 418/2017), se apreciază caracterul legitim al acestei măsuri, lipsită de interferenţe constituţionale, chiar dacă legea adoptată a fost trimisă spre promulgare. Se arată că, în măsura în care proiectul de lege „nu ar mai fi pe agenda Parlamentului", acesta nu l-ar mai putea dezbate, modifica, adopta în forma rezultată. Or, sub aspectul conţinutului normativ, instituţia juridică a promulgării legilor este reglementată de legiuitorul constituant în secţiunea a 3-a a capitolului I al titlului III din Constituţia României, republicată, dedicată exclusiv legiferării. Sunt invocate şi considerentele Deciziei nr. 252 din 19 aprilie 2018, în sensul că procesul legislativ se încheie după adoptarea definitivă a legilor, „aceasta implicând atât punerea de acord cu deciziile de neconstituţionalitate pronunţate de Curtea Constituţională în cadrul controlului a priori de constituţionalitate, cât şi pronunţarea asupra cererii de reexaminare formulate de Preşedintele României."75. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate referitoare la faptul că, în procedura reexaminării legii la cererea Preşedintelui României, aceasta trebuia înaintată Comisiei speciale comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei, iar, prin înaintarea acesteia către Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi situaţie s-ar încălca dispoziţiile art. 1 alin. (5), ale art. 64 alin. (4) şi ale art. 147 alin. (4) din Constituţie, se arată că dreptul exclusiv al Preşedintelui României de a solicita Parlamentului reexaminarea legilor, înainte de promulgarea acestora, este reglementat de legiuitorul constituant în art. 77, dedicat promulgării legii, ca parte componentă a secţiunii referitoare la legiferare, ca menire fundamentală a Parlamentului. Procedura parlamentară aferentă reexaminării legilor este însă lăsată de legiuitorul constituant la latitudinea autorităţii legiuitoare, corespunzător principiului constituţional al autonomiei Camerelor Parlamentului. Ca urmare, regulamentele celor două Camere cuprind dispoziţii referitoare la reexaminarea legilor la cererea Preşedintelui României. Astfel, art. 137 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, republicat, reglementează la alin. (2) că „Reexaminarea legii pe baza cererii Preşedintelui României se face cu respectarea procedurii legislative." Reexaminarea legilor la cererea Preşedintelui României este reglementată în mod substanţial diferit în Regulamentul Camerei Deputaţilor faţă de reexaminarea legilor în cazurile de neconstituţionalitate, în care Parlamentul este obligat să pună dispoziţiile legale respective în acord cu decizia Curţii Constituţionale. Deşi, în ambele situaţii, este înscrisă în sens general în legea fundamentală noţiunea de „reexaminare" a legilor în cauză, autoritatea legiuitoare beneficiază de plenitudine de competenţe în sensul instituirii normelor procedurale aplicabile, având în vedere specificul celor două situaţii, corespunzător prevederilor constituţionale.76. Spre deosebire de situaţia în care sunt incidente dispoziţiile art. 147 alin. (2) din Constituţie, când Biroul permanent al Camerei Deputaţilor este ţinut să sesizeze Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi şi comisia permanentă sesizată în fond cu proiectul de lege sau propunerea legislativă în vederea reexaminării prevederilor declarate neconstituţionale [art. 134 alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, republicat], în situaţia examinată, Biroul permanent este abilitat să aplice procedura legislativă în ceea ce priveşte comisia competentă să se pronunţe prin raport asupra solicitărilor formulate de Preşedintele României [art. 137 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, republicat].77. Stricto sensu, procedura legislativă este reglementată în art. 92-114, înscrise în secţiunea a 3-a a capitolului II din Regulamentul Camerei Deputaţilor. Conform art. 95 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, „Proiectele de legi (... ) se trimit de îndată de Biroul permanent spre dezbatere şi avizare comisiilor permanente competente, cu respectarea prevederilor art. 92, după caz."78. Diferenţele de reglementare dintre cele două situaţii, astfel cum sunt prevăzute în Regulamentul Camerei Deputaţilor, sunt justificate în mod obiectiv de o realitate incontestabilă. Astfel, deciziile prin care se constată neconstituţionalitatea vizează aspecte juridice, constând în necorelarea unor prevederi legale cu dispoziţiile ori principiile constituţionale, situaţie care implică cu prioritate competenţa Comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi, pe lângă comisia sesizată în fond. În schimb, cererea de reexaminare a legii formulate de Preşedintele României poate viza, după caz, o multitudine de aspecte, precum cele de constituţionalitate, de legalitate (care pot viza neconformitatea cu legislaţia naţională sau europeană), de oportunitate, obiecţii redacţionale, probleme de formă sau/şi probleme de fond, care pot avea în vedere legea în întregime sau doar unele dintre dispoziţiile acesteia. Ca urmare, în funcţie de conţinutul obiecţiilor formulate în cererea de reexaminare, Biroul permanent al Camerei Deputaţilor poate sesiza comisiile parlamentare în a căror sferă de activitate se includ obiecţiile respective, pe baza competenţelor comisiilor statuate în dispoziţiile regulamentare.79. Senatul şi Camera Deputaţilor sunt singurele corpuri deliberative prin care Parlamentul îşi îndeplineşte atribuţiile constituţionale, iar „situaţia în care o comisie parlamentară, din diverse motive, nu-şi poate duce la îndeplinire activitatea, respectiv întocmirea unui raport sau a unui aviz, nu este de natură a împiedica plenul fiecărei Camere de a dezbate şi de a decide direct asupra problemelor care intră în atribuţiile sale. În fond, specificul activităţii unei Camere a Parlamentului este de a adopta o decizie colectivă, luată cu majoritatea voturilor, după o dezbatere publică. Orice altă concluzie ar echivala, pe de o parte, cu o supradimensionare a rolului comisiilor de lucru ale Parlamentului, prin atribuirea unor efecte mult sporite actelor pe care aceste organe de lucru le adoptă, împrejurare care excedează cadrului constituţional şi regulamentar în care acestea activează, şi, pe de altă parte, ar echivala cu o deturnare a rolului Parlamentului, în ansamblul său, ca organ reprezentativ suprem al poporului român, care beneficiază de o legitimitate originară, fiind exponentul intereselor întregii naţiuni." (Decizia nr. 209 din 7 martie 2012).80. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate intrinsecă, se arată că o parte dintre prevederile contestate au mai fost supuse analizei forului constituţional tot prin raportare la dispoziţiile constituţionale invocate în sesizarea examinată, iar Curtea le-a respins ca inadmisibile sau neîntemeiate, după caz.81. În raport cu particularităţile procedurale înregistrate de legea contestată şi supusă controlului a priori de constituţionalitate în repetate rânduri, se apreciază că cererea de neconstituţionalitate cuprinde elemente care conduc la inadmisibilitatea obiecţiilor de neconstituţionalitate invocate.82. Astfel, în situaţiile în care criticile autorului obiecţiei de neconstituţionalitate vizează texte de lege care nu au făcut obiectul reexaminării în sensul art. 147 alin. (2) din Constituţie, obiecţia de neconstituţionalitate nu îndeplineşte o condiţie de admisibilitate, şi anume aceea de a se limita la modificările care au fost aduse legii în procesul de reexaminare a acesteia în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (2) din legea fundamentală. În acest sens, se invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 975 din 7 iulie 2010. Totodată, se arată că dreptul de a formula obiecţiuni înainte de promulgarea legii nu se poate exercita sine die, iar atunci când acest drept este exercitat, sesizarea ar trebui să cuprindă toate temeiurile constituţionale, respectiv să se raporteze la toate prevederile legale considerate a încălca dispoziţiile constituţionale invocate. Admiţând că se pot formula obiecţii de neconstituţionalitate asupra unor dispoziţii care au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, chiar şi sub aspectul unor temeiuri constituţionale diferite, motivat de faptul că Parlamentul, în demersul său de a pune de acord dispoziţia declarată neconstituţională cu decizia Curţii, a adoptat un text nou faţă de textul declarat neconstituţional, se poate ajunge în situaţia repetării criticilor de neconstituţionalitate ori de câte ori se iveşte un astfel de prilej.83. Subsecvent, cu privire la pretinsa neconstituţionalitate a art. I pct. 6 [cu referire la art. 4 alin. (3)], pct. 8 [cu referire la art. 6 alin. (21)], pct. 9 [cu referire la art. 7 alin. (6)-(9)], pct. 26 [cu referire la art. 18 alin. (9)-(11)], pct. 30 [cu referire la art. 21 alin. (3)], pct. 48 [cu referire la art. 331], pct. 49 [cu referire la art. 35 alin. (1)], pct. 53 [cu referire la art. 39], pct. 61 [cu referire la art. 463], pct. 75 [cu referire la art. 51 alin. (8)-(10)], pct. 104 [cu referire la art. 62 alin. (1) lit. a)], pct. 107 [cu referire la art. 62 alin. (11)], pct. 134 [cu referire la art. 75 alin. (1) lit. c)] şi pct. 151 [cu referire la art. 96 alin. (3), (4) şi (8)] din lege prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, se apreciază că susţinerile sunt lipsite de relevanţă.84. Din perspectiva jurisprudenţei Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la calitatea legii, se apreciază că textele contestate sunt redate într-o manieră riguroasă, în acord cu exigenţelor dispoziţiilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, conform cărora textele de lege trebuie să fie predictibile şi redactate într-un limbaj şi stil juridic clar şi precis, care să excludă orice echivoc, pentru a fi accesibile destinatarilor acestora. Se mai susţine că neconstituţionalitatea unui text de lege presupune în mod exclusiv nerespectarea unor principii ori dispoziţii din Constituţie, iar eventualul caracter împovărător/inconvenabil/deranjant al unei dispoziţii legislative faţă de anumite subiecte de drept, ca şi modalităţile de punere în practică a acesteia, nu pot echivala cu neconstituţionalitatea măsurii legislative preconizate.85. Preşedintele Senatului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate.86. La termenul de judecată fixat pentru data de 18 septembrie 2018, Curtea a amânat dezbaterile asupra cauzei pentru data de 25 septembrie 2018, dată la care a pronunţat prezenta decizie.CURTEA,examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:87. Curtea Constituţională a fost sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, art. 10, art. 15 şi art. 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate.88. Obiectul controlului de constituţionalitate, astfel cum a fost formulat, îl constituie dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor. În realitate, criticile punctuale vizează art. I pct. 2 [cu referire la art. 2 alin. (3) teza a patra], pct. 4 [cu referire la art. 3 alin. (11)], pct. 6 [cu referire la art. 4 alin. (3)], pct. 8 [cu referire la art. 6 alin. (21)], pct. 9 [cu referire la art. 7 alin. (6)-(9)], pct. 23-25 [cu referire la art. 18 alin. (2), la abrogarea alin. (4) şi la alin. (5) şi (8)], pct. 30 [cu referire la art. 21 alin. (3)], pct. 48 [cu referire la art. 331], pct. 49 [cu referire la art. 35 alin. (1) teza finală], pct. 53 [cu referire la art. 39 alin. (1), (2), (5) şi (6)], pct. 54 [cu referire la art. 40 alin. (4)], pct. 61 [cu referire la art. 463], pct. 75 [cu referire la art. 51 alin. (8)-(10)], pct. 79 [cu privire la abrogarea art. 521 alin. (2) lit. c)], pct. 104 [cu referire la art. 62 alin. (1) lit. a)], pct. 107 [cu referire la art. 62 alin. (11)], pct. 134 [cu referire la art. 75 alin. (1) lit. c)], pct. 142 [cu referire la art. 82 alin. (3)] şi pct. 151 [cu referire la art. 96 alin. (3), (4) şi (8)] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, precum şi legea în ansamblul său. Prin urmare, textele legale criticate în mod punctual au următorul cuprins:Art. I pct. 2 [cu referire la art. 2 alin. (3) teza a patra]: „Hotărârile pronunţate în căile de atac nu intră sub imperiul acestor restricţii.";

Art. I pct. 4 [cu referire la art. 3 alin. (11)]: „(11) Procurorii sunt independenţi în dispunerea soluţiilor, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.";

Art. I pct. 6 [cu referire la art. 4 alin. (3)]: „(3) Judecătorii şi procurorii trebuie atât să fie, cât şi să apară, ca fiind independenţi unii de ceilalţi.";

Art. I pct. 8 [cu referire la art. 6 alin. (21)]: „(2) Apartenenţa în calitate de colaborator al organelor de securitate, ca poliţie politică, are ca efect eliberarea din funcţia deţinută.";

Art. I pct. 9 [cu referire la art. 7 alin. (6)-(9)]: „(6) Rezultatul verificărilor se comunică din oficiu Consiliului Superior al Magistraturii, judecătorului sau procurorului vizat, precum şi, la cerere, oricărei persoane.
(7) Actul Consiliului Suprem de Apărare a Ţării prevăzut la alin. (5) poate fi contestat în instanţă, în termen de 3 luni de la data la care a luat la cunoştinţă, de către orice persoană care justifică un interes legitim, conform Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare. Dispoziţiile prevăzute la art. 7 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, nu sunt aplicabile.
(8) Răspunsul eronat se pedepseşte conform legii.
(9) Informaţiile care privesc statutul judecătorilor şi procurorilor, organizarea judiciară, organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, cooperarea instituţională între instanţe şi parchete, pe de o parte, şi orice altă autoritate publică, pe de altă parte, precum şi actele administrative extrajudiciare emise sau încheiate de către sau între autorităţile publice care privesc sau afectează desfăşurarea procedurilor judiciare, prin derogare de la prevederile art. 12 din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, cu modificările şi completările ulterioare, constituie informaţii de interes public, la care accesul liber este garantat.";Art. I pct. 23 [cu referire la art. 18 alin. (2)]: „(2) Constituie abateri disciplinare: a)atitudinile care aduc atingere bunelor moravuri sau ordinii publice, atitudinile ireverenţioase faţă de colegi, personalul de instruire şi de conducere al Institutului Naţional al Magistraturii, precum şi faţă de persoanele cu care intră în contact în perioada efectuării stagiului; b)absenţele nemotivate de la activităţile obligatorii stabilite prin programul de formare, dacă acestea depăşesc 8 ore într-o lună; c)faptele prevăzute la art. 99 lit. a), b), d), j), l), n) şi q), dispoziţii care se aplică în mod corespunzător";

Art. I pct. 24 [cu referire la abrogarea art. 18 alin. (4)]: „La articolul 18, alineatul (4) se abrogă.";

Art. I pct. 25 [cu referire la art. 18 alin. (5) şi (8)]: „(5) Sancţiunile prevăzute la alin. (3) se aplică de Consiliul ştiinţific al Institutului Naţional al Magistraturii, după efectuarea cercetării disciplinare. Răspunderea disciplinară se prescrie în termen de un an de la săvârşirea faptei.[...]
(8) Procedura de cercetare disciplinară şi de aplicare a sancţiunilor disciplinare se stabileşte prin Regulamentul Institutului Naţional al Magistraturii.";

Art. I pct. 30 [cu referire la art. 21 alin. (3)]: „(3) În circumscripţiile instanţelor şi parchetelor unde o minoritate naţională are o pondere de cel puţin 50% din numărul locuitorilor, la medii egale, au prioritate candidaţii cunoscători ai limbii acelei minorităţi.";

Art. I pct. 48 [cu referire la art. 331]: „Persoanele care au ocupat minimum 10 ani funcţia de judecător sau procuror şi magistrat-asistent, care nu au fost sancţionate disciplinar, au avut numai calificativul «foarte bine» la toate evaluările şi şi-au încetat activitatea din motive neimputabile, pot fi numite, fără concurs sau examen, în funcţiile vacante de judecător sau procuror, la instanţe sau parchete de acelaşi grad cu cele unde au funcţionat sau la instanţe ori parchete de grad inferior."; Art. I pct. 49 [cu referire la art. 35 alin. (1) teza finală]: „Formarea iniţială şi continuă este un drept şi o îndatorire pentru judecător.";

Art. I pct. 53 [cu referire la art. 39 alin. (1), (2), (5) şi (6)]: „(1) Pentru verificarea îndeplinirii criteriilor de competenţă profesională şi de performanţă, judecătorii şi procurorii sunt supuşi unei evaluări periodice privind calitatea activităţii, eficienţa, integritatea şi obligaţia de formare profesională continuă, iar în cazul judecătorilor şi procurorilor numiţi în funcţii de conducere, şi modul de îndeplinire a atribuţiilor manageriale.
(2) În raport de vechimea în funcţia de judecător, respectiv de procuror, evaluarea se realizează după cum urmează:a)o dată la 2 ani, pentru judecătorii şi procurorii cu o vechime între un an şi 5 ani; b)o dată la 3 ani, pentru judecătorii şi procurorii cu o vechime între 5 şi 10 ani; c)o dată la 4 ani, pentru judecătorii şi procurorii cu o vechime între 10 şi 15 ani; d)o dată la 5 ani, pentru judecătorii şi procurorii cu o vechime mai mare de 15 ani.[...]
(5) Pentru judecătorii şi tribunale şi, respectiv, pentru parchetele de pe lângă acestea, comisiile prevăzute la alin. (4) se constituie prin hotărâre a colegiului de conducere al curţii de apel sau al parchetului de pe lângă aceasta. Pentru curţile de apel şi pentru parchetele de pe lângă acestea, comisiile de evaluare se constituie prin hotărâre a colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Pentru Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, comisia de evaluare se constituie prin hotărâre a Secţiei pentru judecători din 3 judecători desemnaţi dintre membrii aleşi ai Secţiei pentru judecători, cu grad cel puţin de curte de apel. Pentru Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, comisia de evaluare se constituie prin hotărâre a Secţiei pentru procurori din 3 procurori, desemnaţi dintre membrii aleşi ai Secţiei pentru procurori, cu grad cel puţin de tribunal.
(6) Regulamentul privind evaluarea activităţii profesionale a judecătorilor şi procurorilor se aprobă prin hotărâre de fiecare din secţiile corespunzătoare ale Consiliului Superior al Magistraturii.";Art. I pct. 54 [cu referire la art. 40 alin. (4)]: „(4) Hotărârile secţiilor pot fi atacate cu recurs, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a curţii de apel, în termen de 15 zile de la comunicare, fără parcurgerea procedurii prealabile. Hotărârea curţii de apel este definitivă.";

Art. I pct. 61 [cu referire la art. 463]: „(1) Concursul de promovare efectivă constă în susţinerea unei probe având ca obiect evaluarea activităţii şi conduitei candidaţilor din ultimii 3 ani.
(2) Procedura de organizare şi desfăşurare a concursului, inclusiv comisiile de concurs şi constituirea acestora, aspectele supuse verificării în cadrul probei prevăzute la alin. (1) şi modalitatea de stabilire şi contestare a rezultatelor, se stabilesc prin Regulamentul prevăzut la art. 46 alin. (3).
(3) Dispoziţiile art. 21 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.";

Art. I pct. 75 [cu referire la art. 51 alin. (8)-(10)]: „(8) Până la finalizarea procedurii de revocare din funcţiile de conducere prevăzute la alin. (2) şi (7), Secţia pentru judecători, respectiv Secţia pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, după caz, poate dispune suspendarea judecătorului sau procurorului din funcţia de conducere.
(9) Hotărârea se motivează în termen de 5 zile de la pronunţare şi poate fi atacată cu contestaţie la Înalta Curte de Casaţie si Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, în termen de 5 zile de la comunicare, fără îndeplinirea procedurii prealabile.
(10) Până la soluţionarea contestaţiei, instanţa poate dispune, la cerere, suspendarea executării hotărârii de suspendare";

Art. I pct. 79 [cu privire la abrogarea art. 521 alin. (2) lit. c)]: „La articolul 521 alineatul (2), litera c) se abrogă";

Art. I pct. 104 [cu referire la art. 62 alin. (1) lit. a)]: „a) când a fost trimis în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni, după confirmarea judecătorului de cameră preliminară";

Art. I pct. 107 [cu referire la art. 62 alin. (11)]: „(1) Judecătorul sau procurorul poate fi suspendat din funcţie şi în cazul în care a fost trimis în judecată pentru o infracţiune, dacă se apreciază, în raport de circumstanţele cauzei, că se aduce atingere prestigiului profesiei. În situaţia în care s-a apreciat că judecătorul sau procurorul poate fi menţinut în funcţie, acestuia i se poate interzice provizoriu exercitarea anumitor atribuţii până la soluţionarea definitivă a cauzei";

Art. I pct. 134 [cu referire la art. 75 alin. (1) lit. c)]: „(1) Secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii are dreptul, respectiv obligaţia ca, la cerere sau din oficiu: [...] c)să apere independenţa puterii judecătoreşti";

Art. I pct. 142 [cu referire la art. 82 alin. (3)]: „(3) De pensia de serviciu prevăzută la alin. (1) beneficiază, la cerere, înainte de împlinirea vârstei de 60 de ani, şi judecătorii, procurorii şi magistraţii-asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie si Justiţie şi judecătorii şi magistraţii-asistenţi de la Curtea Constituţională cu o vechime între 20 şi 25 de ani numai în aceste funcţii, în acest caz cuantumul pensiei fiind micşorat cu 1% din baza de calcul prevăzută la alin. (1), pentru fiecare an care lipseşte din vechimea integrală în aceste funcţii";

Art. I pct. 151 [cu referire la art. 96 alin. (3), (4) şi (8)]: „(3) Există eroare judiciară atunci când: a)s-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispoziţiilor legale de drept material şi procesual, prin care au fost încălcate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, producându-se o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară; b)s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă în mod evident contrară legii sau situaţiei de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, prin care au fost afectate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară.
(4) Prin Codul de procedură civilă şi Codul de procedură penală, precum şi prin alte legi speciale, pot fi reglementate ipoteze specifice în care există eroare judiciară.[...]
(8) Statul, prin Ministerul Finanţelor Publice, va exercita acţiunea în regres împotriva judecătorului sau procurorului dacă, în urma raportului consultativ al Inspecţiei Judiciare prevăzut la alin. (7) şi al propriei evaluări, apreciază că eroarea judiciară a fost cauzată ca urmare a exercitării de judecător sau procuror a funcţiei cu rea credinţă sau gravă neglijenţă. Termenul de exercitare a acţiunii în regres este de 6 luni de la data comunicării raportului Inspecţiei Judiciare."89. Textele constituţionale invocate în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt cele ale art. 1 alin. (3), (4) şi (5) privind statul de drept, principiul separaţiei puterilor în stat, respectiv calitatea legii, art. 16 privind egalitatea în faţa legii, art. 21 privind accesul liber la justiţie, art. 31 alin. (3) privind dreptul la informaţie, art. 52 alin. (3) privind răspunderea magistraţilor, art. 61 alin. (2) privind structura Parlamentului, art. 64 alin. (4) privind organizarea internă a Parlamentului, art. 66 alin. (2) şi (3) privind sesiunile extraordinare ale Parlamentului, art. 73 alin. (3) lit. j) privind domeniile legii organice, art. 124 privind înfăptuirea justiţiei, art. 125 alin. (3) privind statutul judecătorilor, art. 128 alin. (1) şi (2) privind folosirea limbii materne şi a interpretului în justiţie, art. 131 alin. (1) privind rolul Ministerului Public, art. 132 privind statutul procurorilor, art. 133 alin. (1) şi (7) privind rolul şi structura Consiliului Superior al Magistraturii, art. 147 alin. (2) şi (4) privind efectele deciziilor Curţii Constituţionale şi art. 148 alin. (4) privind obligaţiile rezultate din calitatea de membru al Uniunii Europene.
(1) Parcursul legislativ al legii analizate90. Propunerea legislativă a fost iniţiată de 10 deputaţi şi senatori, fiind înregistrată la Camera Deputaţilor la data de 31 octombrie 2017. Biroul permanent al Camerei Deputaţilor, în şedinţa sa din 31 octombrie 2017, având în vedere art. 1 lit. j) din Hotărârea Parlamentului nr. 69/2017, a transmis propunerea legislativă comisiei speciale comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei, în vederea întocmirii raportului. Raportul asupra propunerii legislative a fost întocmit de această comisie şi depus la 4 decembrie 2017. 91. Propunerea legislativă a fost adoptată de Camera Deputaţilor (Cameră de reflecţie) în data de 11 decembrie 2017 (voturi pentru = 179, contra = 90, abţineri = 0, nu au votat = 3). La data de 11 decembrie 2017, propunerea legislativă adoptată de Camera Deputaţilor a fost transmisă Senatului. 92. Biroul permanent al Senatului, în şedinţa sa din 11 decembrie 2017, a transmis propunerea legislativă comisiei speciale comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei, în vederea întocmirii raportului. Raportul asupra propunerii legislative a fost întocmit de această comisie şi depus la 19 decembrie 2017. Propunerea legislativă a fost adoptată de Senat (Cameră decizională) la data de 19 decembrie 2017 (voturi pentru = 80, contra = 0, abţineri = 0). 93. La data de 21 decembrie 2017, respectiv 22 decembrie 2017, Curtea Constituţională a fost sesizată cu două obiecţii de neconstituţionalitate, pe care le-a admis, în parte, prin Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din 5 martie 2018. 94. În procesul de punere de acord a legii cu decizia Curţii Constituţionale, conform art. 147 alin. (2) din Constituţie, prima Cameră sesizată a fost Camera Deputaţilor, potrivit Constituţiei. Comisia specială comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei a adoptat un raport de admitere, cu amendamente, la data de 20 martie 2018. La aceeaşi dată, Plenul Camerei Deputaţilor a adoptat legea (voturi pentru = 190, contra = 98, abţineri = 2). Legea astfel adoptată a fost transmisă Senatului, în calitate de Cameră decizională. Comisia specială comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei a adoptat un raport de admitere, cu amendamente, la data de 26 martie 2018. La aceeaşi dată, Plenul Senatului a adoptat legea (voturi pentru = 83, contra = 36, abţineri = 0). 95. La data de 29 martie 2018, respectiv 30 martie 2018, Curtea Constituţională a fost sesizată cu două obiecţii de neconstituţionalitate, pe care le-a admis, în parte, prin Decizia nr. 252 din 19 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 399 din 9 mai 2018. 96. În procesul de punere de acord a legii cu decizia Curţii Constituţionale, conform art. 147 alin. (2) din Constituţie, prima Cameră sesizată a fost Camera Deputaţilor, potrivit Constituţiei. Comisia specială comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei a adoptat un raport de admitere, cu amendamente, la data de 15 mai 2018. La data de 16 mai 2018, Plenul Camerei Deputaţilor a adoptat legea (voturi pentru = 181, contra = 74, abţineri = 5, nu au votat = 2). Legea astfel adoptată a fost transmisă Senatului, în calitate de Cameră decizională. Comisia specială comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei a adoptat un raport de admitere, cu amendamente, la data de 22 mai 2018. La aceeaşi dată, Plenul Senatului a adoptat legea (voturi pentru = 79, contra = 26, abţineri = 0). 97. La data de 24 mai 2018, Curtea Constituţională a fost sesizată cu două obiecţii de neconstituţionalitate, pe care le-a respins, ca neîntemeiate, prin Decizia nr. 417 din 19 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 534 din 27 iunie 2018. 98. Pe data de 6 iulie 2018, Preşedintele României a formulat, în temeiul art. 77 alin. (2) din Constituţie, o cerere de reexaminare a legii adoptate. Prima Cameră sesizată a fost Camera Deputaţilor, iar cererea formulată a fost trimisă, în vederea întocmirii raportului, către Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi. La 9 iulie 2018, aceasta a adoptat un raport de respingere a cererii de reexaminare a Preşedintelui României şi de adoptare a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, în forma adoptată iniţial de Parlament. La data de 9 iulie 2018, Plenul Camerei Deputaţilor a adoptat legea (pentru = 173, contra = 61, abţineri = 1, nu au votat = 1). Legea astfel adoptată a fost transmisă Senatului, în calitate de Cameră decizională. Cererea de reexaminare formulată a fost trimisă, în vederea întocmirii raportului, către Comisia de numiri, disciplină, imunităţi şi validări. La 10 iulie 2018, aceasta a adoptat un raport de respingere a cererii de reexaminare a Preşedintelui României şi de adoptare a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, în forma adoptată iniţial de Parlament. La data de 10 iulie 2018, Plenul Senatului a adoptat legea (pentru = 75, contra = 20, abţineri = 0). 99. La data de 10 iulie 2018, legea a fost depusă la Secretarul general pentru exercitarea dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii legii, trimisă la promulgare în data de 12 iulie 2018, iar, la 19 iulie 2018, Preşedintele României a sesizat Curtea Constituţională cu prezenta obiecţie de neconstituţionalitate.
(2) Admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate100. Înainte de a proceda la analiza propriu-zisă a obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea urmează să constate că aceasta îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie atât sub aspectul titularului dreptului de sesizare, întrucât a fost formulată de Preşedintele României, cât şi sub aspectul obiectului, fiind vorba de o lege adoptată, dar nepromulgată încă. 101. De asemenea, Curtea constată că obiecţia de neconstituţionalitate a fost formulată în data de 19 iulie 2018, în condiţiile în care a fost trimisă spre promulgare în data de 12 iulie 2018. Este de observat că, potrivit art. 77 alin. (3) din Constituţie, dacă Preşedintele a cerut reexaminarea legii ori dacă s-a cerut verificarea constituţionalităţii ei, promulgarea legii se face în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare sau de la primirea deciziei Curţii Constituţionale, prin care i s-a confirmat constituţionalitatea. Astfel, Preşedintele are la dispoziţie un termen de 10 zile în interiorul căruia să promulge legea, termen în care poate formula, totodată, o obiecţie de neconstituţionalitate. Având în vedere Decizia nr. 67 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 13 martie 2018, paragraful 70, ipoteza a doua, potrivit căreia o sesizare a Curţii Constituţionale va fi admisibilă după depăşirea termenului legal prevăzut de Legea nr. 47/1992, în interiorul termenelor de promulgare de 20 de zile, respectiv 10 zile, prevăzute de art. 77 alin. (1) şi (3) din Constituţie, însă, condiţionat de nepromulgarea legii, se constată că, de principiu, obiecţia este admisibilă, fiind formulată în interiorul termenului de 10 zile antereferit. 102. Se mai reţine că, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale (Decizia nr. 334 din 10 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 455 din 31 mai 2018, paragraful 32), „indiferent că o cerere de reexaminare a fost admisă/admisă în parte/respinsă, pot forma obiectul controlului a priori de constituţionalitate numai dispoziţiile legale supuse unor intervenţii legislative în procedura de reexaminare, precum şi procedura de adoptare a legii în urma cererii de reexaminare, cu titlu exemplificativ, reţinându-se cvorumul de şedinţă, majoritatea de vot sau ordinea de sesizare a Camerelor Parlamentului. În măsura în care titularii dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale prevăzuţi la art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie formulează o obiecţie de neconstituţionalitate fără a contesta diferenţa specifică dintre varianta redacţională a legii reexaminate şi cea iniţială a legii, Curtea urmează să constate inadmisibilitatea acesteia". 103. Prin urmare, Curtea constată că cererea de reexaminare a fost respinsă de Parlament, astfel că obiecţia de neconstituţionalitate, formulată în interiorul termenului de 10 zile, prevăzut de art. 77 alin. (3) din Constituţie, nu mai putea viza decât critici de neconstituţionalitate extrinsecă cu privire la procedura de adoptare a legii (a se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 334 din 10 mai 2018, paragraful 31). În această etapă a promulgării, în condiţiile art. 77 alin. (3) din Constituţie, critici de neconstituţionalitate intrinsecă puteau fi formulate numai în privinţa dispoziţiilor legale reexaminate; în cazul de faţă, ca urmare a respingerii cererii de reexaminare, nicio dispoziţie legală nu a fost reexaminată, astfel încât nu puteau fi aduse critici de neconstituţionalitate intrinsecă înseşi dispoziţiilor legale cuprinse în forma iniţială a legii, anterioare cererii de reexaminare formulate. Or, autorul obiecţiei de neconstituţionalitate invocă şi critici de neconstituţionalitate intrinsecă în privinţa art. I pct. 2 [cu referire la art. 2 alin. (3) teza a patra], pct. 4 [cu referire la art. 3 alin. (11)], pct. 6 [cu referire la art. 4 alin. (3)], pct. 8 [cu referire la art. 6 alin. (21)], pct. 9 [cu referire la art. 7 alin. (6)-(9)], pct. 23-25 [cu referire la art. 18 alin. (2), la abrogarea alin. (4) şi la alin. (5) şi (8)], pct. 30 [cu referire la art. 21 alin. (3)], pct. 48 [cu referire la art. 331], pct. 49 [cu referire la art. 35 alin. (1) teza finală], pct. 53 [cu referire la art. 39 alin. (1), (2), (5) şi (6)], pct. 54 [cu referire la art. 40 alin. (4)], pct. 61 [cu referire la art. 463], pct. 75 [cu referire la art. 51 alin. (8)-(10)], pct. 79 [cu privire la abrogarea art. 521 alin. (2) lit. c)], pct. 104 [cu referire la art. 62 alin. (1) lit. a)], pct. 107 [cu referire la art. 62 alin. (11)], pct. 134 [cu referire la art. 75 alin. (1) lit. c)], pct. 142 [cu referire la art. 82 alin. (3)] şi pct. 151 [cu referire la art. 96 alin. (3), (4) şi (8)] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, critici care trebuiau formulate fie în privinţa legii astfel cum a fost adoptată la data de 19 decembrie 2018 (a se vedea Decizia nr. 45 din 30 mai 2018), fie în privinţa legii astfel cum a fost reexaminată, conform art. 147 alin. (2) din Constituţie, la data de 26 martie 2018 (a se vedea Decizia nr. 252 din 19 aprilie 2018), fie în privinţa legii astfel cum a fost reexaminată, conform art. 147 alin. (2) din Constituţie, la data de 22 mai 2018 (a se vedea Decizia nr. 417 din 19 iunie 2018), după caz, în condiţiile respectării termenelor stabilite prin Decizia nr. 67 din 21 februarie 2018, paragraful 70. 104. În aceste condiţii, Curtea constată că nu a fost legal sesizată pentru a soluţiona pe fond obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 2 [cu referire la art. 2 alin. (3) teza a patra], pct. 4 [cu referire la art. 3 alin. (11)], pct. 6 [cu referire la art. 4 alin. (3)], pct. 8 [cu referire la art. 6 alin. (21)], pct. 9 [cu referire la art. 7 alin. (6)-(9)], pct. 23-25 [cu referire la art. 18 alin. (2), la abrogarea alin. (4) şi la alin. (5) şi (8)], pct. 30 [cu referire la art. 21 alin. (3)], pct. 48 [cu referire la art. 331], pct. 49 [cu referire la art. 35 alin. (1) teza finală], pct. 53 [cu referire la art. 39 alin. (1), (2), (5) şi (6)], pct. 54 [cu referire la art. 40 alin. (4)], pct. 61 [cu referire la art. 463], pct. 75 [cu referire la art. 51 alin. (8)-(10)], pct. 79 [cu privire la abrogarea art. 521 alin. (2) lit. c)], pct. 104 [cu referire la art. 62 alin. (1) lit. a)], pct. 107 [cu referire la art. 62 alin. (11)], pct. 134 [cu referire la art. 75 alin. (1) lit. c)], pct. 142 [cu referire la art. 82 alin. (3)] şi pct. 151 [cu referire la art. 96 alin. (3), (4) şi (8)] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, drept care aceasta este inadmisibilă. 105. În schimb, criticile de neconstituţionalitate extrinsecă formulate vizează procedura de adoptare a legii criticate ca urmare a formulării cererii de reexaminare de către Preşedintele României în data de 6 iulie 2018, respectiv procedura de convocare în sesiune extraordinară a Camerei Deputaţilor şi cea de lucru a comisiei speciale comune. Prin urmare, întrucât aceste critici vizează acea diferenţă specifică între forma legii adoptată la data de 22 mai 2018 şi cea de la data de 10 iulie 2018, Curtea este legal sesizată în legătură cu acestea şi urmează a se pronunţa pe fondul criticilor de neconstituţionalitate extrinsecă. 106. Curtea reiterează faptul că a accepta solicitarea Preşedintelui României de reconsiderare a jurisprudenţei sale cu privire la eliminarea analizei în trepte a constituţionalităţii legilor în cadrul controlului a priori de constituţionalitate ar echivala cu posibilitatea acordată titularilor dreptului de sesizare de a contesta ori de câte ori doresc, până la momentul promulgării, constituţionalitatea oricărei dispoziţii a legii. Or, procedurile constituţionale se desfăşoară în anumite termene şi într-o anumită ordine, în mod structurat, logic şi coerent, tocmai pentru a se evita zădărnicirea activităţii autorităţilor publice. Prin urmare, indiferent de titularul dreptului de sesizare, acesta are posibilitatea să formuleze, în termen, o obiecţie de neconstituţionalitate ulterior adoptării legii având ca obiect oricare dintre dispoziţiile acesteia, iar în măsura în care procedura parlamentară ulterioară se reia numai în privinţa anumitor dispoziţii ale legii, ca urmare a aplicării prevederilor art. 77 alin. (2) sau art. 147 alin. (2) din Constituţie, sesizările formulate în termen vor putea privi numai noile dispoziţii adoptate, nu şi pe cele care au fost deja adoptate şi nu au suferit modificări/completări. În caz contrar, pe de o parte, analiza Curţii Constituţionale s-ar eterniza, iar legea ar rămâne blocată în faza controlului a priori de constituţionalitate şi, pe de altă parte, ar fi subminată activitatea Parlamentului, în sensul că, prin lipsa unei ordini procedurale, s-ar ajunge la deschiderea posibilităţii formulării unor sesizări succesive cu consecinţa eventuală a constatării neconstituţionalităţii şi reluării permanente a procedurii de reexaminare de către Parlament. 107. Faptul că jurisprudenţa Curţii Constituţionale a stabilit, într-un mod lipsit de echivoc, că, în soluţionarea obiecţiilor de neconstituţionalitate formulate după ce a fost parcurs procesul de reexaminare potrivit art. 77 alin. (2) sau art. 147 alin. (2) din Constituţie, competenţa instanţei constituţionale se circumscrie doar la elementele de noutate rezultate în urma acestuia reprezintă un element de continuitate a jurisprudenţei sale, întrucât Curtea a valorificat considerentele de principiu cuprinse în Decizia nr. 975 din 7 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 568 din 11 august 2010. Astfel, Curtea constată că nu există niciun reviriment jurisprudenţial cu privire la angajarea competenţei sale de soluţionare a obiecţiilor de neconstituţionalitate formulate în condiţiile art. 77 alin. (2) sau art. 147 alin. (2) din Constituţie, care să fi reconsiderat sau infirmat practica anterioară a Curţii Constituţionale. Un reviriment jurisprudenţial trebuie motivat şi explicat pentru a justifica îndepărtarea de la o anumită dezlegare dată unei probleme de drept; or, cu privire la problema de drept analizată, se reţine că nicio decizie a Curţii Constituţionale nu a infirmat în drept dezlegarea de principiu pe care a dat-o Curtea în decizia antereferită, ci, din contră, când a fost pusă în situaţia de a se pronunţa asupra obiecţiilor de neconstituţionalitate formulate după parcurgerea procesului de reexaminare potrivit art. 77 alin. (2) sau art. 147 alin. (2) din Constituţie, Curtea a aplicat-o, fără a se îndepărta de la aceasta. 108. Prin urmare, neluarea în considerare de către titularii dreptului de sesizare a acestei jurisprudenţe a dus la pierderea de către aceştia a termenului de contestare a unor legi pe calea controlului a priori, ceea ce nu justifică stabilirea de către Curte în privinţa acestor ipoteze a unei „soluţii tranzitorii". Curtea nu este legiuitor astfel încât să impună reglementări tranzitorii şi, ca orice organ cu caracter jurisdicţional, se exprimă prin actele pe care le adoptă în considerarea competenţei sale. Astfel, deciziile sale sunt general obligatorii de la momentul publicării lor în Monitorul Oficial al României şi se aplică pentru viitor, fără ca prin intermediul acestora să poată „rezolva" problemele rezultate din conduita titularilor dreptului de sesizare. 109. Având în vedere cele expuse, Curtea constată că solicitarea Preşedintelui României de reconsiderare a jurisprudenţei sale nu poate fi acceptată.
(3) Analiza criticilor de neconstituţionalitate extrinsecă110. Cu privire la critica de neconstituţionalitate potrivit căreia nu a existat o cerere din partea Biroului permanent al Camerei Deputaţilor de întrunire a plenului Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară, Curtea constată că textul Constituţiei impune ca cererea să provină de la unul dintre cele trei subiecte de drept expres precizate: Preşedintele României, Biroul permanent al fiecărei Camere ori cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau al senatorilor. Prin urmare, Constituţia nu reglementează o anumită modalitate de desfăşurare a procedurii în faţa Biroului permanent şi nici cu privire la tipul de act sub forma căruia se obiectivizează cererea acestuia. 111. Curtea reţine că, în şedinţa din 27 iunie 2018, în Biroul permanent al Camerei Deputaţilor a fost depus un proiect de decizie de convocare a Camerelor, purtând menţiunea faptului că provine de la preşedintele Camerei Deputaţilor, fără însă a fi semnat de acesta. Acest proiect de decizie cuprindea ordinea de zi, perioada de convocare a Camerei şi dispoziţia de convocare a acesteia; Biroul permanent a „aprobat" proiectul de decizie, ceea ce înseamnă că a cerut întrunirea în sesiune extraordinară a Camerei. Prin urmare, Curtea constată că au fost respectate prevederile art. 66 alin. (2) din Constituţie, în sensul că cererea de întrunire a provenit de la unul dintre subiecţii de drept îndrituiţi. 112. De asemenea, Curtea reţine că „aprobarea" proiectului de decizie antereferit constituie o cerere validă în sensul art. 66 alin. (2) din Constituţie. În acest sens, se reţine faptul că oricare dintre membrii Biroului permanent are competenţa de a depune o solicitare, indiferent sub ce formă, astfel încât şi preşedintele Camerei Deputaţilor, fiind un membru al Biroului permanent, are o asemenea competenţă. Din punct de vedere tehnic, modul de formulare este la aprecierea fiecărui membru în parte. Particularitatea situaţiei de faţă constă în faptul că preşedintele Camerei Deputaţilor nu a depus o solicitare propriu-zisă în acest sens, ci, în mod inform, a fost depus proiectul de decizie antereferit. Desigur, Biroul permanent nu poate aproba decizia în sine, pentru că emiterea deciziei este de competenţa preşedintelui Camerei. Totuşi, întrucât actele juridice realizate trebuie interpretate în sensul de a produce efecte juridice, şi nu de a nu produce astfel de efecte, rezultă că proiectul depus trebuie calificat drept o solicitare a unui membru al Biroului permanent de întrunire în sesiune extraordinară, cu indicarea perioadei şi ordinii de zi, iar aprobarea proiectului are semnificaţia cererii formulate de Biroul permanent de întrunire a Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară. 113. Prin urmare, Curtea constată că Biroul permanent a formulat o cerere validă de întrunire a Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară, ceea ce înseamnă că a fost respectat art. 66 alin. (2) din Constituţie. 114. Cu privire la încălcarea art. 66 alin. (3) din Constituţie, Curtea constată că autorul obiecţiei de neconstituţionalitate critică neregularitatea actului prin care a fost convocată sesiunea extraordinară a Camerei Deputaţilor, în sensul că decizia de convocare a fost semnată de vicepreşedintele Camerei Deputaţilor, fără ca acesta să fie împuternicit printr-un act scris de către preşedintele Camerei Deputaţilor. Curtea reţine că actul de convocare are un caracter tehnic, fiind emis în considerarea competenţei legale pe care o au preşedinţii Camerelor; astfel, chiar în condiţiile în care preşedinţii Camerelor îşi încalcă obligaţia constituţională de a emite decizia de convocare, Camerele au posibilitatea de a se întruni din proprie iniţiativă. 115. Raportat la cauza de faţă, se constată că, potrivit art. 35 alin. (1) şi (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, vicepreşedinţii îndeplinesc atribuţiile stabilite de Biroul permanent sau încredinţate de preşedintele Camerei Deputaţilor, respectiv conduc activitatea Biroului permanent şi a plenului Camerei Deputaţilor, la solicitarea preşedintelui sau, în absenţa acestuia, prin decizie a preşedintelui Camerei Deputaţilor. Prin urmare, atât timp cât vicepreşedintele are competenţa regulamentară să exercite atribuţiile preşedintelui Camerei Deputaţilor, în condiţiile unei înţelegeri prealabile între aceştia, nu se poate reţine că decizia de convocare a sesiunii extraordinare a fost semnată de un subiect de drept, care nu avea competenţa funcţională de exercita atribuţii ale preşedintelui Camerei Deputaţilor. Mai mult, astfel cum s-a arătat la paragraful anterior, Camerele au posibilitatea de a se întruni din proprie iniţiativă, acoperind astfel orice neregularitate referitoare la decizia de convocare. 116. În aceste condiţii, Curtea reţine că ceea ce se invocă în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate este o chestiune care ţine de aplicarea regulamentelor parlamentare. Or, nu este de competenţa Curţii verificarea modului în care a fost aplicată această prevedere regulamentară. Constituţia prevede expres că sesiunile parlamentare se convoacă de preşedinţii Camerelor, iar modul în care aceştia îi împuternicesc pe vicepreşedinţi, scris/verbal, nu este o chestiune de constituţionalitate. În jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a arătat că nu este competentă a se pronunţa şi asupra modului de aplicare a regulamentelor (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 44 din 8 iulie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 10 august 1993, Decizia nr. 68 din 23 noiembrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 19 ianuarie 1994, Decizia nr. 22 din 27 februarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 64 din 7 aprilie 1994, Decizia nr. 98 din 25 octombrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 31 octombrie 1995, Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, Decizia nr. 786 din 13 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 12 iunie 2009, Decizia nr. 1.466 din 10 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 893 din 21 decembrie 2009, Decizia nr. 209 din 7 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 188 din 22 martie 2012, Decizia nr. 738 din 19 septembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 690 din 8 octombrie 2012, Decizia nr. 260 din 8 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 318 din 11 mai 2015, paragraful 18, sau Decizia nr. 223 din 13 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 349 din 6 mai 2016, paragrafele 33 şi 34). 117. Prin urmare, Curtea constată, pe de o parte, că decizia de convocare a Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară este semnată de un vicepreşedinte al acesteia, în substituirea preşedintelui, potrivit Regulamentului Camerei Deputaţilor, iar, pe de altă parte, că nu are competenţa de a verifica modul de aplicare a regulamentelor parlamentare, ceea ce determină concluzia potrivit căreia legea a fost adoptată în cadrul unei sesiuni extraordinare, cu respectarea art. 66 alin. (3) din Constituţie. 118. În ceea ce priveşte faptul că legea criticată a fost înscrisă pe ordinea de zi a Camerei Deputaţilor/Senatului, în condiţiile în care nu se afla în procedură parlamentară, fiind trimisă la Preşedintele României pentru promulgare, Curtea constată că o asemenea critică ţine, de asemenea, de modul de aplicare a regulamentelor parlamentare în cadrul procedurii parlamentare. Curtea nu poate fi chemată să justifice sau, din contră, să infirme o asemenea opţiune parlamentară, din moment ce Biroul permanent, preşedintele Camerei Deputaţilor/Senatului sau plenul celor două Camere au apreciat necesară o asemenea ordine de zi pentru că, deşi nu mai erau în faţa unei propuneri/proiect de lege, exista posibilitatea ca legea să fie retrimisă Parlamentului în vederea reexaminării, fapt care s-a şi întâmplat. Aşadar, Curtea constată că aspectul învederat este o chestiune care ţine de aplicarea regulamentelor parlamentare, ipoteză în care, în virtutea autonomiei parlamentare, Parlamentul se bucură de o largă marjă de apreciere. 119. Cu privire la critica de neconstituţionalitate referitoare la faptul că sesizarea comisiilor permanente ale celor două Camere ale Parlamentului cu soluţionarea cererii de reexaminare formulate de Preşedintele României încalcă jurisprudenţa Curţii Constituţionale (deciziile nr. 828 din 13 decembrie 2017, nr. 251 şi nr. 252 din 19 aprilie 2018) şi competenţa Comisiei speciale comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei, aducând atingere art. 147 alin. (4) şi, respectiv, art. 1 alin. (5) şi art. 64 alin. (5) din Constituţie, Curtea reţine că aceasta este neîntemeiată. 120. Examinând aceste critici, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 828 din 13 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 28 februarie 2018, a constatat constituţionalitatea, în raport cu criticile formulate, a Hotărârii Parlamentului României nr. 69/2017 privind constituirea Comisiei speciale comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei. Răspunzând unor critici prin care era contestată înfiinţarea şi competenţa Comisiei speciale comune, Curtea a reţinut, în esenţă, faptul că, potrivit obiectivelor enumerate în art. 1 al actului normativ de înfiinţare, această Comisie a fost constituită pentru elaborarea în mod eficient a unor propuneri legislative care vizează Codul de procedură penală, Codul penal şi legile din domeniul justiţiei. Totodată, a arătat că, din punctul de vedere al organizării procedurii de lucru, Parlamentul trebuie să dea dovadă de supleţe şi flexibilitate, în limitele Constituţiei şi ale regulamentelor parlamentare, exclusiv acestuia revenindu-i decizia de oportunitate a constituirii comisiilor speciale comune (paragraful 51). Curtea a mai statuat, cu acelaşi prilej, că înfiinţarea unei comisii speciale comune impune şi o procedură specială, distinctă de cea generală, competenţa sa făcând inutilă parcurgerea procedurii generale de avizare sau adoptare a unui raport de către o comisie permanentă, deoarece s-ar ajunge la crearea unei proceduri care ar dubla obligaţia iniţială de întocmire a raportului (paragraful 62). 121. Prin Decizia nr. 251 din 19 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 384 din 4 mai 2018, Curtea a analizat constituţionalitatea Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, ulterior reexaminării acesteia în temeiul art. 147 alin. (2) din Constituţie, respectiv ca urmare a pronunţării Deciziei nr. 61 din 13 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 204 din 6 martie 2018. Una dintre criticile analizate cu acel prilej se referea la un pretins conflict pozitiv de competenţă între comisiile permanente ale fiecărei Camere şi Comisia specială comună în privinţa procedurii de reexaminare a legii în sensul punerii acesteia de acord cu decizia Curţii. Curtea, reiterând considerentele statuate prin Decizia nr. 828 din 13 decembrie 2017, analizând prevederile regulamentare şi pe cele ale art. 1 alin. (1) lit. j) şi alin. (2) din Hotărârea Parlamentului nr. 69/2017, a conchis că, la adoptarea acestei hotărâri, legiuitorul a avut în vedere inclusiv competenţa Comisiei speciale comune în procedura legislativă ce urmăreşte punerea de acord a actelor normative cu incidenţă asupra justiţiei, ce se află sau vor intra în procedură parlamentară, cu deciziile prin care Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea unor prevederi din astfel de legi (a se vedea în acest sens paragraful 68). 122. Prin Decizia nr. 252 din 19 aprilie 2018, Curtea, urmând raţionamentul expus prin Decizia nr. 828 din 13 decembrie 2017 şi anticipând etapele ce vor urma în procesul de adoptare a legilor justiţiei, inclusiv etapa reexaminării legii ca urmare a cererii de reexaminare formulate de Preşedintele României în temeiul art. 77 alin. (2) din Constituţie, a constatat, la paragraful 94, faptul că aceeaşi competenţă a comisiei speciale comune se menţine şi în privinţa cererii de reexaminare formulate de Preşedintele României, chiar dacă prin Hotărârea Parlamentului României nr. 69/2017 nu este reglementată expressis verbis această ipoteză. 123. Examinând fişa legislativă a legii criticate în prezenta cauză, Curtea constată că atât Biroul permanent al Camerei Deputaţilor (la data de 9 iulie 2018), cât şi cel al Senatului (la data de 9 iulie 2018) au sesizat propriile comisii permanente de specialitate - în speţă, Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi a Camerei Deputaţilor, respectiv Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări a Senatului, şi nu Comisia specială comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei. 124. Prin urmare, se observă că, spre deosebire de procedura reexaminării legii deschise de drept în temeiul art. 147 alin. (2) din Constituţie, pentru punerea acesteia de acord cu Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018 şi Decizia nr. 252 din 19 aprilie 2018 (ca urmare a constatării neconstituţionalităţii a unor texte din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor), în procedura reexaminării aceleiaşi legi, deschise ca urmare a formulării, în temeiul art. 77 alin. (2) din Constituţie, a cererii de reexaminare de către Preşedintele României, Biroul permanent al fiecărei Camere nu a mai sesizat aceeaşi Comisie specială comună, ci propria comisia permanentă, juridică, aspect criticat de autorul prezentei obiecţii ca fiind neconstituţional, prin raportare la deciziile Curţii Constituţionale mai sus amintite. 125. Din cele de mai sus ar rezulta, aşa cum se susţine şi în motivarea sesizării, un pretins conflict între deciziile Curţii Constituţionale, mai sus menţionate, şi procedura parlamentară aplicată pentru soluţionarea cererii de reexaminare formulate de Preşedintele României în temeiul art. 77 alin. (2) din Constituţie. 126. Curtea constată că o atare concluzie, deşi aparent justificată, se fundamentează pe o premisă inexactă, respectiv aceea potrivit căreia se pune egalitate între modalitatea de lucru a comisiilor parlamentare, ca organe interne de lucru ale Parlamentului, şi procedura parlamentară de legiferare, astfel cum aceasta este determinată de Legea fundamentală. 127. În acest sens, relevantă este jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale prin care a fost analizată activitatea desfăşurată, în cadrul procedurii parlamentare de legiferare, de către comisiile permanente, speciale sau de anchetă. 128. Începând cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 48 din 17 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 125 din 21 mai 1994, şi până în prezent, Curtea a reţinut, în esenţă, faptul că, pentru îndeplinirea rolului constituţional al Parlamentului, acesta poate constitui, în temeiul art. 61 alin. (4) din Constituţia din anul 1991, respectiv art. 64 alin. (4) din Constituţia în forma sa revizuită în anul 2003, comisii permanente, de anchetă sau alte comisii speciale, acestea fiind privite şi definite ca organe de lucru ale Camerelor, care se înfiinţează cu scopul de a îndeplini însărcinările care le sunt încredinţate tocmai în vederea pregătirii lucrărilor lor. Aşadar, elementele ce configurează conceptul de comisie parlamentară sunt caracterul pregătitor, prealabil, al lucrărilor lor, aspectul de organ intern al Camerelor destinat ca, prin activitatea lui, să poată oferi acestora toate elementele necesare luării unei decizii. Din acest considerent, organizarea şi funcţionarea lor sunt amănunţit reglementate, potrivit art. 64 alin. (1) din Constituţie, prin regulamentul fiecărei Camere. Dispoziţiile constituţionale nu fac decât să exprime acest rol subordonat, pregătitor, al activităţii comisiilor, diferenţiat conform tipologiei lor, cuprinsă, de altfel, în prevederile art. 64 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora „Fiecare Cameră îşi constituie comisii permanente şi poate institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale. Camerele îşi pot constitui comisii comune". 129. Dat fiind caracterul de organe de lucru interne al comisiilor parlamentare, Curtea a stabilit, în continuare, faptul că natura juridică a rapoartelor sau avizelor adoptate de acestea este aceea a unui act preliminar, cu caracter de recomandare, adoptat în scopul de a sugera o anumită conduită, sub aspect decizional, plenului fiecărei Camere sau Camerelor reunite. Rapoartele şi avizele au caracter obligatoriu numai sub aspectul solicitării lor, nu şi din perspectiva soluţiilor pe care le propun, Senatul şi Camera Deputaţilor fiind singurele corpuri deliberative prin care Parlamentul îşi îndeplineşte atribuţiile constituţionale. Acesta este motivul pentru care Curtea a concluzionat (a se vedea Decizia nr. 209 din 7 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 188 din 22 martie 2012) că „situaţia în care o comisie parlamentară, din diverse motive, nuşi poate duce la îndeplinire activitatea, respectiv întocmirea unui raport sau a unui aviz, nu este de natură a împiedica plenul fiecărei Camere de a dezbate şi de a decide direct asupra problemelor care intră în atribuţiile sale. În fond, specificul activităţii unei Camere a Parlamentului este de a adopta o decizie colectivă, luată cu majoritatea voturilor, după o dezbatere publică. Orice altă concluzie ar echivala, pe de o parte, cu o supradimensionare a rolului comisiilor de lucru ale Parlamentului, prin atribuirea unor efecte mult sporite actelor pe care aceste organe de lucru le adoptă, împrejurare care excedează cadrului constituţional şi regulamentar în care acestea activează, şi, pe de altă parte, ar echivala cu o deturnare a rolului Parlamentului, în ansamblul său, ca organ reprezentativ suprem al poporului român, care beneficiază de o legitimitate originară, fiind exponentul intereselor întregii naţiuni. Or, aceste ipoteze sunt cu totul inacceptabile din perspectiva principiilor constituţionale pe care Curtea este chemată să le garanteze" (a se vedea în acelaşi sens cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 81 din 27 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136 din 14 martie 2013, pct. 3.2 din considerente; Decizia nr. 611 din 3 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 7 noiembrie 2017, paragraful 63 şi următoarele; Decizia nr. 720 din 15 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 18 ianuarie, paragraful 28 şi următoarele, Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 146 din 15 februarie 2018, paragrafele 80-82; Decizia nr. 61 din 13 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 204 din 6 martie 2018, paragraful 89; Decizia nr. 206 din 3 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 351 din 23 aprilie 2018, paragraful 62 şi următoarele; Decizia nr. 388 din 6 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 532 din 27 iunie 2018, paragraful 28 şi următoarele). 130. Rezumând considerentele reţinute de Curtea Constituţională prin deciziile indicate mai sus, se desprind câteva idei esenţiale, ce definesc raportul dintre Parlament şi comisiile parlamentare, astfel: a) Constituţia prevede în mod expres, la art. 64 alin. (4), dreptul fiecărei Camere de a-şi constitui comisii permanente, comisii de anchetă sau speciale, precum şi dreptul la înfiinţarea comisiilor comune de către ambele Camere, reglementarea modului de lucru a acestora fiind lăsată exclusiv la aprecierea celor două Camere, prin regulamentele proprii; b) comisiile parlamentare sunt organe interne de lucru ale Parlamentului, rolul lor fiind unul subordonat activităţii acestuia şi concretizat în elaborarea lucrărilor pregătitoare, necesare luării deciziilor de către autoritatea suverană legiuitoare a ţării; c) rapoartele sau avizele întocmite au caracter preliminar, de recomandare, de material documentar, fără a avea caracter obligatoriu pentru Parlament. 131. Cât priveşte reglementarea procedurii de soluţionare a cererii de reexaminare formulate de Preşedintele României în temeiul art. 77 alin. (2) din Constituţie, Curtea reţine că aceasta se regăseşte la art. 137 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, respectiv la art. 150 din Regulamentul Senatului. Art. 137 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, din secţiunea 6 - Cazurile de neconstituţionalitate şi solicitările de reexaminare formulate de către Preşedintele României, prevede următoarele:
(1) Reexaminarea legii de către Camera Deputaţilor, în urma cererii făcute de Preşedintele României, în temeiul art. 77 alin. (2) din Constituţia României, republicată, va avea loc în cel mult 30 de zile de la primirea cererii. Reexaminarea legii se efectuează mai întâi de Camera Deputaţilor, dacă aceasta a fost prima Cameră sesizată, după care se trimite legea adoptată Senatului, care va decide definitiv. În situaţia în care Camera Deputaţilor este Cameră decizională, legea adoptată se trimite Preşedintelui în vederea promulgării.
(2) Reexaminarea legii pe baza cererii Preşedintelui României se face cu respectarea procedurii legislative.
(3) Raportul comisiei, cu privire la solicitările formulate de Preşedintele României cuprinse în cererea de reexaminare, va cuprinde una dintre cele 3 variante:a)propunerea de adoptare a legii modificate şi completate în întregime sau parţial, în sensul cerut de Preşedinte în cererea de reexaminare; b)propunerea de adoptare a legii în forma adoptată iniţial de Parlament, în cazul în care se resping solicitările formulate în cererea de reexaminare; c)propunerea de respingere a legii.În cazul în care solicitările din cererea de reexaminare sunt acceptate, în parte sau în totalitate, comisia va formula textele corespunzătoare şi raportul va cuprinde toate amendamentele admise şi respinse depuse de deputaţi. Textele propuse trebuie să aibă legătură cu solicitările din cererea de reexaminare şi să asigure corelarea tehnico-legislativă a tuturor dispoziţiilor legii. În cazul în care se resping solicitările formulate în cererea de reexaminare, raportul nu va mai cuprinde amendamentele depuse.
(4) Se supun dezbaterii plenului Camerei Deputaţilor, după regulile procedurii legislative, propunerile Comisiei sesizate în fond de adoptare a legii modificate sau completate în întregime sau parţial, în sensul solicitărilor formulate de Preşedintele României cuprinse în cererea de reexaminare, sau, după caz, propunerile Comisiei de adoptare a legii în forma adoptată iniţial, în cazul respingerii solicitărilor cuprinse în cererea de reexaminare. În şedinţa dedicată votului final se votează legea în ansamblul ei. Dacă nicio formă a legii supusă aprobării nu este adoptată de Cameră, legea este respinsă.
(5) În situaţia în care propunerea de respingere a legii nu întruneşte numărul de voturi necesar adoptării, se restituie comisiei în vederea reexaminării, avându-se în vedere încadrarea în termenul prevăzut la alin. (1).
132. În fapt, în considerarea acestor norme, Biroul permanent al Camerei Deputaţilor, în şedinţa din 9 iulie 2018, în temeiul art. 32 alin. (1) lit. g) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, a aprobat Nota cu privire la iniţiativele legislative şi a sesizat Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi cu examinarea cererii de reexaminare formulate de preşedintele României, înregistrată cu nr. BPI 561/6.07.2018. Potrivit art. 32 alin. (1) lit. g) din Regulament, „(1) Biroul permanent al Camerei Deputaţilor are următoarele atribuţii: (...) g) hotărăşte, în cazul iniţiativelor legislative, reţinerea lor spre dezbatere şi adoptare ca primă Cameră sesizată sau trimiterea la Senat a celor pentru care Camera Deputaţilor este Cameră decizională." 133. Ca atare, secretarul general al Camerei Deputaţilor a întocmit Adresa nr. Plx.418/2017/2018, prin care a înaintat Comisiei juridice, în calitate de comisie sesizată în fond, Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, aflată în procedură de reexaminare, ca urmare a cererii Preşedintelui României, potrivit art. 77 alin. (2) din Constituţie, stabilindu-se şi termenele pentru depunerea amendamentelor (9 iulie 2018) şi a raportului (9 iulie 2018). Comisia a adoptat un raport de respingere a cererii de reexaminare a Preşedintelui României şi de adoptare a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, în forma adoptată iniţial de Parlament. 134. O procedură similară a fost urmată la Senat, începând cu data de 9 iulie 2018, când, în urma înregistrării cererii de reexaminare, Biroul permanent al Senatului a trimis solicitarea pentru raport Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări, în conformitate cu art. 150 din Regulamentul Senatului, potrivit căruia „(1) În cazul în care Preşedintele României cere, înainte de promulgare, reexaminarea unei legi adoptate prima dată de către Senat, cererea va fi înscrisă în termen de cel mult 30 de zile în proiectul ordinii de zi a Senatului. (2) Reexaminarea legii pe baza cererii Preşedintelui României se face cu respectarea procedurii legislative". Totodată, art. 35 alin. (1) lit. e) prima liniuţă şi lit. g) din acelaşi regulament prevede că „(1) Biroul permanent al Senatului are următoarele atribuţii: [...] e)primeşte proiectele de lege sau propunerile legislative şi decide: - reţinerea proiectului la Senat şi sesizarea comisiilor permanente competente în vederea întocmirii rapoartelor şi avizelor, în cazul în care Senatul este competent să dezbată şi să adopte ca primă Cameră sesizată, precum şi în cazul în care Senatul este sesizat de către Camera Deputaţilor; [...] g)stabileşte, cu consultarea preşedinţilor comisiilor, repartizarea proiectelor de lege şi a iniţiativelor legislative către comisii pentru amendamente, avize şi întocmirea rapoartelor, precum şi termenul pentru fiecare dintre acestea.135. În concluzie, se poate observa cu uşurinţă faptul că ambele Camere ale Parlamentului au procedat în conformitate cu propriile norme regulamentare ce guvernează procedura reexaminării legii ca urmare a cererii formulate de Preşedintele României în temeiul art. 77 alin. (2) din Constituţie. 136. Prin deciziile Curţii Constituţionale invocate în susţinerea neconstituţionalităţii extrinseci a legii supuse controlului, prin raportare la prevederile art. 64 alin. (4) şi art. 147 alin. (2) din Constituţie, instanţa constituţională a confirmat constituţionalitatea competenţei speciale a Comisiei speciale comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei, de elaborare a rapoartelor în privinţa legilor din domeniul justiţiei, în acord cu art. 1 alin. (1) lit. j) din Hotărârea Parlamentului României nr. 69/2017 (Decizia nr. 828 din 13 decembrie 2017) şi, respectiv, de a fi sesizată cu prilejul reexaminării legii deschise de drept, în temeiul art. 147 alin. (2) din Constituţie, ca urmare a unei decizii de admitere a Curţii Constituţionale (Decizia nr. 251 din 19 aprilie 2018). 137. În considerarea plenitudinii de competenţă a acestei comisii speciale în privinţa tuturor procedurilor implicite şi prealabile adoptării definitive ale proiectelor/propunerilor legislative care formează obiectul său de activitate, Curtea a arătat, prin Decizia nr. 252 din 19 aprilie 2018, că, inclusiv cu privire la soluţionarea cererii de reexaminare a legii, formulate de Preşedintele României în temeiul art. 77 alin. (2) din Constituţie, „birourile permanente ale fiecărei Camere trebuie să aplice procedura specială, raportul asupra iniţiativei legislative trebuind, în mod firesc, să fie solicitat comisiei speciale comune." 138. Curtea a subliniat, astfel, regula în materia competenţei speciale pe care o comisie specială o are într-un anumit domeniu, în acord cu prevederile actului normativ de constituire a sa. Sensul acestei concluzii nu poate fi altul decât cel al confirmării unei atari competenţe speciale, pe întreg parcursul legislativ, până la adoptarea definitivă a respectivei legi, fără însă ca, prin aceasta, să fie instituită interdicţia necondiţionată a Parlamentului de a aprecia în mod diferit, la momentul procedural al sesizării unei comisii parlamentare pentru întocmirea unui act pregătitor, în funcţie de anumiţi factori specifici. O atare interpretare a considerentelor deciziei Curţii, în contextul regulamentar şi factual descris mai sus, ar duce, inevitabil, la un conflict între norma constituţională a art. 147 alin. (4) şi cea a art. 64, care reglementează principiul autonomiei parlamentare. Or, de vreme ce nici Constituţia şi niciun text infraconstituţional, statuat în regulamentele parlamentare, nu instituie expressis verbis obligaţia Parlamentului de a sesiza o anumită comisie parlamentară în cadrul unei anumite proceduri speciale cu caracter legislativ, rezultă că acesta, bucurându-se de autonomie în limitele art. 64 din Constituţie, nu poate fi supus unei atari exigenţe. Interpretarea considerentelor deciziei Curţii nu poate avea decât un sens pozitiv, producător de efecte juridice, şi nu de conflicte între două norme fundamentale. 139. În virtutea principiului autonomiei parlamentare şi cu respectarea normelor regulamentare, Parlamentul şi, în concret, Biroul permanent pot decide, în funcţie de împrejurări specifice fiecărei situaţii în parte, sesizarea unei comisii permanente sau a uneia speciale, în considerarea unui complex de factori, pornind de la obiectul unei propuneri legislative, până la supraaglomerarea uneia sau a alteia dintre comisii, în raport de urgenţa procedurii de adoptare sau alte împrejurări factuale, cum ar fi suprapuneri de şedinţe ale comisiilor parlamentare cu şedinţele de plen sau alte activităţi parlamentare, aprobate în prealabil. În gestionarea diferitelor situaţii care pot apărea în concret, Biroul permanent trebuie să dea dovadă de eficienţă şi supleţe, repartizând o anumită lucrare unei comisii parlamentare competente, astfel încât, cu respectarea procedurilor şi normelor regulamentare, să fie îndeplinită şi cerinţa operativităţii, impusă atunci când respectiva procedură trebuie derulată cu celeritate, aşa cum este şi procedura reexaminării legii în temeiul art. 77 alin. (2) din Constituţie. În acest sens, Curtea a reţinut, prin Decizia nr. 828 din 13 decembrie 2017, paragraful 51, faptul că, în vederea adoptării unui act normativ coerent şi fundamentat, din punctul de vedere al organizării procedurii de lucru, Parlamentul trebuie să dea dovadă de supleţe şi flexibilitate, în limitele Constituţiei şi ale regulamentelor parlamentare. 140. În acest context, Curtea constată că, prin Decizia nr. 828 din 13 decembrie 2017, paragraful 62, a reţinut că „o comisie specială, astfel cum ilustrează şi denumirea sa, impune o procedură specială, distinctă de cea generală, competenţa sa făcând inutilă parcurgerea procedurii generale de avizare sau adoptare a unui raport. Din moment ce comisia specială întocmeşte un raport asupra unui proiect/propuneri legislative, este inutil ca o comisie permanentă să întocmească un al doilea raport deoarece s-ar ajunge la crearea unei proceduri care ar dubla obligaţia iniţială de întocmire a raportului." Prin urmare, Curtea a subliniat competenţa specială a comisiei speciale comune prin raportare la competenţa generală a comisiilor permanente, de specialitate, ale fiecărei Camere, din perspectiva evitării unui posibil conflict pozitiv de competenţă între comisia permanentă şi cea specială, în sensul că o singură comisie poate avea competenţa de a elabora un anumit raport, şi nu două sau mai multe, concomitent, pentru a se evita dublarea procedurii. 141. În speţă, Biroul permanent al fiecăreia dintre cele două Camere a aplicat propriile prevederi regulamentare, în sensul respectării procedurii legislative obişnuite pentru această situaţie, prin trimiterea cererii de reexaminare unei singure comisii permanente de specialitate, şi anume comisia juridică, în condiţiile în care Hotărârea Parlamentului României nr. 69/2017 nu atribuie, în mod expres, Comisiei speciale comune o competenţă distinctă în vederea soluţionării cererii de reexaminare formulate în temeiul art. 77 alin. (2) din Constituţie. De altfel, o atare competenţă nici nu putea fi prevăzută şi reglementată în cuprinsul acestei hotărâri, din moment ce cererea de reexaminare reprezintă o facultate, şi nu o obligaţie a Preşedintelui României, formularea acesteia fiind imprevizibilă. 142. În concluzie, Curtea apreciază că, procedând în acord cu propriile prevederi regulamentare, care, la rândul lor, sunt adoptate în conformitate cu prevederile art. 64 din Constituţie, care consacră principiul autonomiei regulamentare în activitatea parlamentară, nu se poate susţine că Parlamentul a adoptat legea supusă controlului Curţii prin aplicarea unei proceduri viciate, neconstituţionale. 143. Prin urmare, nu poate avea relevanţă constituţională modalitatea în care Parlamentul, prin birourile permanente ale celor două Camere, a decis să repartizeze o anumită lucrare uneia dintre comisiile sale, important fiind, sub aspect constituţional, ca Parlamentul, în calitate de unică autoritate legiuitoare a statului, să dezbată şi să adopte legea, în parametrii stabiliţi de Legea fundamentală. Procedurile interne prealabile actului final al adoptării legii, cum ar fi sesizarea comisiilor competente sau activitatea acestora, nu pot plasa actul de legiferare, în sine, în afara cadrului constituţional. 144. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 25 septembrie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent-şef, Benke Károly OPINIE SEPARATĂ 1. În dezacord cu soluţia adoptată - cu majoritate de voturi - prin Decizia nr. 583 din 25 septembrie 2018, considerăm că obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor trebuia admisă şi constatat caracterul întemeiat al criticii de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea procedurii de adoptare a legii, prin nesocotirea rolului constituţional al comisiilor speciale comune, în raport cu dispoziţiile art. 1 alin. (5), art. 64 alin. (4) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie. 2. În argumentarea soluţiei antereferite se constată că, în jurisprudenţa sa, Curtea a stabilit că în Constituţie nu este cuprinsă o prevedere expresă sau implicită în sensul că se pot constitui comisii speciale comune numai pentru situaţiile în care Parlamentul lucrează în şedinţe comune, stabilind doar posibilitatea constituirii lor (Decizia nr. 828 din 13 decembrie 2017, paragraful 51). O comisie specială, astfel cum ilustrează şi denumirea sa, impune o procedură specială, distinctă de cea generală, competenţa sa făcând inutilă parcurgerea procedurii generale de avizare sau adoptare a unui raport. Din moment ce comisia specială întocmeşte un raport asupra unui/unei proiect/propuneri legislative, este inutil ca o comisie permanentă să întocmească un al doilea raport deoarece s-ar ajunge la crearea unei proceduri care ar dubla obligaţia iniţială de întocmire a raportului. Astfel cum s-a arătat, comisia specială comună nu are drept de iniţiativă legislativă, astfel că rolul ei este de a întocmi un raport asupra unui/unei proiect/propuneri legislative care formează obiectul său de activitate, ceea ce înseamnă că ab initio competenţa comisiei permanente este exclusă din această procedură specială. Prin urmare, în această situaţie, birourile permanente ale fiecărei Camere trebuie să aplice procedura specială, raportul asupra iniţiativei legislative trebuind, în mod firesc, să fie solicitat comisiei speciale comune. Astfel, în dezbaterea şi adoptarea raportului, oricare dintre membrii comisiei speciale comune, fie deputaţi, fie senatori, poate propune şi vota amendamente, indiferent dacă procedura se află în faţa Camerei Deputaţilor sau Senatului, prezentarea raportului în faţa Camerei de reflecţie sau decizionale urmând a fi realizată în aceleaşi condiţii. De asemenea, Curtea mai reţine că, odată constituită o asemenea comisie, ea trebuie înzestrată cu instrumente şi proceduri care să o facă funcţională şi eficientă. În caz contrar, ea s-ar comporta ca orice altă comisie permanentă, neputând astfel răspunde unei nevoi sociale însemnate care, de fapt, a stat la baza instituirii sale (part. 62). 3. Prin urmare, procesul legislativ cu privire la aceste legi - privind domeniul justiţiei - se încheie după adoptarea lor definitivă, aceasta implicând atât punerea de acord cu deciziile de neconstituţionalitate pronunţate de Curtea Constituţională în cadrul controlului a priori de constituţionalitate, cât şi pronunţarea asupra cererii de reexaminare formulate de Preşedintele României. De abia la acest moment se încheie misiunea comisiei speciale comune, epuizându-se astfel şi procedura specială parlamentară de adoptare a legilor în cauză. Aşa cum a arătat Curtea în decizia precitată, birourile permanente ale fiecărei Camere trebuie să aplice procedura specială, astfel că, în mod firesc, atât raportul asupra iniţiativei legislative, cât şi cel asupra legii, întocmit ca urmare a reexaminării prevăzute de art. 77 alin. (2) sau art. 147 alin. (2) din Constituţie, se solicită tot comisiei speciale comune. În consecinţă, Curtea reţine că procedura parlamentară aplicabilă reexaminării este o continuare şi o prelungire a procedurii legislative speciale iniţiate prin Hotărârea Parlamentului României nr. 69/2017 (Decizia nr. 252 din 19 aprilie 2018, paragraful 94). 4. De asemenea, Curtea, prin Decizia nr. 250 din 19 aprilie 2018, paragraful 41, şi Decizia nr. 251 din 19 aprilie 2018, paragraful 68, a stabilit că comisia specială comună este comisie sesizată în fond tocmai pentru a se realiza procedura specială de adoptare a legilor în cauză, în virtutea art. 64 alin. (4) din Constituţie. 5. Se observă că textul Constituţiei fixează mai multe cerinţe cu privire la modalitatea de desfăşurare a procesului legislativ, acestea fiind considerate de către Curte, în jurisprudenţa sa, drept parametru de analiză a constituţionalităţii extrinseci a legii. Exempli gratia, dacă ordinea sesizării Camerelor în condiţiile art. 75 din Constituţie nu este respectată, rezultă că este încălcat acest text constituţional; astfel, ordinea de sesizare a Camerelor în procedura legislativă constituie un parametru al constituţionalităţii extrinseci a legii (a se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, paragrafele 42-44). De asemenea, cerinţa de cvorum (Decizia nr. 1.237 din 6 octombrie 2010), cerinţa referitoare la majoritatea de vot sau caracterul organic/ordinar al legii (Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017) sunt tot atâtea exemple care indică faptul că modul de desfăşurare a procedurii parlamentare se reflectă asupra constituţionalităţii formale a legii. 6. Exigenţe stabilite prin deciziile Curţii Constituţionale referitoare la comisiile speciale reprezintă, de asemenea, un parametru de constituţionalitate extrinsecă a legii, şi nu o chestiune de aplicare a regulamentelor parlamentare, a cărei soluţionare, indiferent de modalitatea în care regulamentul a fost aplicat, nu intră în atribuţiile Curţii Constituţionale. Cu privire la acest aspect, se constată că rolul primar al comisiei speciale comune rezultă din textul Constituţiei, respectiv realizarea unei proceduri de legiferare speciale, astfel încât încălcarea unei exigenţe constituţionale este prin ea însăşi o încălcare a Constituţiei. 7. Desigur, se poate afirma că, în cazul constituirii comisiei speciale comune, Constituţia nu reglementează în mod expres ideea de procedură specială de legiferare, însă, astfel cum am arătat, Curtea a indicat această dimensiune constituţională care se ataşează textului de referinţă, rezultând o autoritate de lucru interpretat în această privinţă. Mai mult, se reţine că nici principiul bicameralismului, astfel cum acesta este interpretat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, nu este expres prevăzut în Constituţie, dar este ataşat art. 61 alin. (2) din Constituţie (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, sau Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011). 8. Astfel, este indubitabil că prin deciziile antereferite Curtea a considerat că rolul unei comisii speciale comune în cadrul procedurii legislative este unul de ordin constituţional. De aceea a folosit ca parametru constituţional dispoziţiile art. 1 alin. (5) şi art. 64 alin. (4) din Constituţie pentru constatarea constituţionalităţii hotărârii Parlamentului de constituire a acesteia. În analiza acestei hotărâri, Curtea a indicat exigenţele de ordin constituţional care decurg din aceste prevederi constituţionale, respectiv posibilitatea constituirii acestor comisii pentru materii care nu se dezbat în şedinţa comună a celor două Camere, modul de lucru al acestora, modul de desfăşurare a procedurii legislative în ipoteza constituirii acestora. Prin urmare, Curtea, analizând textul constituţional al art. 64 alin. (4), potrivit căruia „Fiecare Cameră îşi constituie comisii permanente şi poate institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale. Camerele îşi pot constitui comisii comune", nu a stabilit doar că Constituţia permite constituirea unor comisii speciale comune, de altfel un truism pentru că acest aspect rezultă din chiar formularea textului Constituţiei şi pentru acest lucru în sine nu ar fi fost necesară o decizie a Curţii Constituţionale, ci a indicat şi explicitat rolul constituţional al acestora. Prin urmare, în mod corect, Curtea a statuat că textul constituţional nu prevede doar ideea de constituire a comisiei speciale comune, dar şi consecinţele care rezultă din actul constituirii. Cu alte cuvinte, regimul juridic primar al comisiei speciale comune este prevăzut chiar de către Constituţie, şi nu de regulamentele sau practica parlamentară şi trebuie respectat în consecinţă. 9. Revenind la Decizia nr. 828 din 13 decembrie 2017, se constată că, în cazul în care s-ar fi interpretat textul constituţional în sensul că din conţinutul său rezultă doar posibilitatea constituirii comisiilor speciale comune, ar fi însemnat ca sesizarea de neconstituţionalitate formulată să fie inadmisibilă, întrucât ceea ce se contesta era că aceste comisii speciale comune nu pot avea competenţa de a elabora propuneri legislative în domeniile pe care Constituţia le rezervă şedinţelor separate ale celor două Camere. Dar Curtea a considerat, în urmă cu 10 luni, că textul Constituţiei nu poate fi interpretat ad litteram, ci din însăşi înfiinţarea comisiei speciale comune rezultă anumite exigenţe de ordin constituţional, pe care le-a indicat în cuprinsul deciziei. Poate cea mai importantă exigenţă este aceea că procesul legislativ nu mai urmează procedura parlamentară comună de adoptare a legilor, ci una specială. Prin urmare, de la această exigenţă constituţională impusă prin patru decizii ale Curţii Constituţionale nu se poate deroga. Autonomia parlamentară se realizează în parametrii Constituţiei, ea nu poate exceda cadrului acesteia. Din contră, aceasta se supune Constituţiei. De aceea, regulamentul parlamentar nu poate conţine dispoziţii contrare Constituţiei sau deciziilor Curţii Constituţionale; de asemenea, nici practica parlamentară nu poate fi contrară Constituţiei sau deciziilor Curţii Constituţionale. De altfel, regulamentul Camerei Deputaţilor sau cel al Senatului nu conţine astfel de prevederi, ci, la nivelul Biroului permanent, respectiv al plenului celor două Camere, s-a aplicat în mod greşit art. 64 alin. (4) din Constituţie, astfel cum a fost interpretat acesta în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, încălcându-se rolul comisiilor speciale comune în procedura de legiferare. 10. Din cele de mai sus rezultă că Parlamentul trebuia să se conformeze acestui text constituţional astfel cum a fost interpretat de Curte şi să procedeze la adoptarea legii supuse controlului de constituţionalitate prin parcurgerea procedurii speciale de legiferare, cu mijlocirea comisiei speciale comune. Or, Parlamentul a ales să ignore decizia Curţii Constituţionale şi să adopte legea în procedură generală cu sesizarea comisiilor permanente ale celor două Camere, deşi avea obligaţia constituţională de a apela în continuare la procedura specială de legiferare. Rezultă că, dacă în privinţa unei legi, a fost demarată procedura legislativă specială, aceasta durează până la adoptarea ei definitivă, ceea ce implică menţinerea, până la momentul dat, a activităţii comisiei speciale. Aceasta înseamnă, astfel cum s-a arătat în jurisprudenţa invocată la pct. 3 al prezentei opinii separate, atât punerea de acord cu deciziile de neconstituţionalitate pronunţate de Curtea Constituţională în cadrul controlului a priori de constituţionalitate, cât şi pronunţarea asupra cererii de reexaminare formulate de Preşedintele României. 11. Pe de o parte, prin decizia antereferită asistăm la un reviriment jurisprudenţial după câteva luni de la data pronunţării deciziilor din decembrie 2017, respectiv aprilie 2018, iar, pe de altă parte, are loc o limitare a efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, în sensul că pro parte unele considerente sunt obligatorii [respectiv cele referitoare la rolul constituţional al comisiei speciale comune în procedura de reexaminare a legii, conform art. 147 alin. (2) din Constituţie], iar altele pro parte nu mai sunt obligatorii [respectiv cele referitoare la rolul constituţional al comisiei speciale comune în procedura de reexaminare a legii, conform art. 77 alin. (2) din Constituţie], putând fi modificate oricând pe calea practicii parlamentare. Or, o asemenea abordare cu privire la rolul comisiilor comune speciale este inadmisibilă şi este de natură să submineze efectul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale. 12. Această situaţie este cu atât mai paradoxală cu cât această comisie specială comună a elaborat conţinutul propunerii legislative şi în două rânduri a reexaminat-o, în temeiul art. 147 alin. (2) din Constituţie, pentru a o pune de acord cu deciziile Curţii Constituţionale; în schimb, atunci când ar fi trebuit să analizeze pe aceleaşi coordonate cererea de reexaminare a Preşedintelui României, s-a realizat o bruscă desesizare a acesteia şi aplicarea procedurii comune de legiferare, aplicată în ipoteza cererilor de reexaminare formulate în temeiul art. 77 alin. (2) din Constituţie. Şi aceasta după ce Curtea Constituţională a stabilit că procedura parlamentară, în întregul său, chiar şi în situaţia reexaminării în temeiul art. 77 alin. (2) şi art. 147 alin. (2) din Constituţie, trebuie să se realizeze prin mijlocirea comisiilor speciale comune. 13. Având în vedere cele expuse, se constată că, în procedura de legiferare, Parlamentul nu a respectat art. 64 alin. (4) din Constituţie, încălcând rolul constituţional al comisiilor speciale comune, dezînvestindu-le de la soluţionarea cererii de reexaminare formulate de Preşedintele României. Mai, mult, întrucât această obligaţie derivă dintr-o decizie a Curţii Constituţionale, rezultă că au fost încălcate şi prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie. 14. Prin urmare, apreciem că obiecţia de neconstituţionalitate formulată de Preşedintele României în privinţa încălcării art. 1 alin. (5), art. 64 alin. (4) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie este întemeiată, iar Curtea ar fi trebuită să admită obiecţia de neconstituţionalitate, cu consecinţa reluării procedurii parlamentare de examinare a cererii de reexaminare formulate de Preşedintele României în temeiul art. 77 alin. (2) din Constituţie. Judecător, prof. univ. dr. Mona-Maria Pivniceru OPINIE SEPARATĂ În dezacord cu soluţia pronunţată, cu majoritate de voturi, de Curtea Constituţională, formulăm prezenta opinie separată, considerând că sesizarea de neconstituţionalitate formulată de Preşedintele României se impunea a fi admisă şi să se constate că Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor este neconstituţională, pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare: 1. Motivarea autorului sesizării În motivarea sesizării de neconstituţionalitate autorul obiecţiei (Preşedintele României) a invocat atât motive de neconstituţionalitate extrinsecă, cât şi motive de neconstituţionalitate intrinsecă. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă, autorul sesizării a susţinut că: • Legea criticată a fost adoptată cu încălcarea art. 61 alin. (2) coroborat cu art. 66 alin. (2) şi (3) din Constituţie. În acest sens, se arată că legea a fost adoptată în cadrul unei sesiuni extraordinare a Camerei Deputaţilor neconstituţional întrunite, întrucât nu a existat o cerere expresă formulată de un titular al acestui drept pentru întrunirea Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară, care să fi fost urmată de o convocare a preşedinţilor Camerelor. Cu privire la procedura de întrunire şi convocare a Camerei Deputaţilor sunt invocate dispoziţiile art. 84 alin. (9) şi (10) din Regulamentul Camerei Deputaţilor. În continuare, se indică faptul că întrunirea în sesiune extraordinară a celor două Camere poate fi cerută de Preşedintele României, Biroul permanent al fiecărei Camere ori de cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau al senatorilor; or, în privinţa sesiunii extraordinare convocate pentru perioada 2-19 iulie 2018 o asemenea cerere nu a fost formulată de Preşedintele României şi nici de o treime din numărul deputaţilor sau al senatorilor, iar faptul că decizia preşedintelui Camerei Deputaţilor de convocare a Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară a fost aprobată de Biroul permanent nu poate echivala cu formularea de către Biroul permanent a unei cereri de întrunire în sesiune extraordinară a Camerei. Astfel, actul adoptat de Biroul permanent nu este un act propriu al acestuia, membrii Biroului permanent au discutat, potrivit stenogramei şedinţei acestuia din 27 iunie 2018, în permanenţă despre o cerere a preşedintelui Camerei Deputaţilor, şi nu despre o cerere a Biroului permanent, iar actul dezbătut şi votat nu putea fi luat nici măcar în discuţie din moment ce acesta este, în realitate, un act ulterior cererii Biroului permanent de convocare în sesiune extraordinară. Or, manifestarea de voinţă a Biroului permanent de a cere convocarea Parlamentului în sesiune extraordinară trebuie să se concretizeze într-o cerere scrisă; or, o asemenea cerere nu trebuie şi nu poate să rezulte din discuţii, să fie dedusă ori să fie expresia/consecinţa voturilor exprimate în cadrul unei şedinţe a Biroului permanent al Camerei Deputaţilor şi nici nu poate fi dedusă pe cale de interpretare din operaţiunea „aprobării" unui act. În consecinţă, lipsa unei solicitări valabil formulate de către unul dintre titularii prevăzuţi la art. 66 alin. (2) din Constituţie pune în discuţie însăşi validitatea sesiunii extraordinare a Camerei Deputaţilor, cu consecinţa neconstituţionalităţii legii criticate. Este menţionat faptul că la Senat, spre deosebire de Camera Deputaţilor, Biroul permanent a adoptat Hotărârea nr. 12/2018, prin care se cere expres preşedintelui Senatului convocarea acestei Camere în sesiune extraordinară. Se mai invocă faptul că decizia de convocare a Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară a fost semnată de unul dintre vicepreşedinţii acesteia, fără ca preşedintele Camerei să-şi fi delegat propriile atribuţii către acesta. Rezultă că au fost încălcate prevederile art. 66 alin. (3) din Constituţie, din moment ce competenţele preşedintelui au fost exercitate în numele său de către o altă persoană, fără o justificare reală şi obiectivă şi fără o împuternicire legală, ceea ce indică faptul că aceasta nu reprezintă manifestarea de voinţă a subiectului prevăzut la art. 66 alin. (3) din Constituţie. Se mai arată că, potrivit doctrinei, încălcarea de către preşedintele Camerei a competenţei sale legate de convocarea acesteia în sesiune extraordinară, în afară de faptul că antrenează răspunderea acestuia în faţa Camerei, are ca urmare posibilitatea acesteia de a se întruni din proprie iniţiativă. Însă, în cauza de faţă, în absenţa unei hotărâri a Biroului permanent, Camera Deputaţilor nu putea decide din oficiu întrunirea în sesiune extraordinară. Se mai indică faptul că la Senat preşedintele Senatului şi-a delegat atribuţiile pentru ziua de 28 iunie 2018, prin Decizia nr. 8 din 27 iunie 2018; numai ca o consecinţă a acestei delegări, Decizia nr. 9/2018 de convocare a Senatului în sesiune extraordinară a fost semnată de un vicepreşedinte al Senatului, respectiv chiar de cel căruia preşedintele Senatului îi delegase atribuţiile. Se mai arată că propunerea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor (PL-x. 418/2017) nu putea fi înscrisă pe ordinea de zi a sesiunii extraordinare a Camerei Deputaţilor, întrucât la momentul emiterii Deciziei nr. 5/2018 (27 iunie a.c.), această iniţiativă legislativă nu se mai afla pe agenda Parlamentului. • Lipsa de competenţă a Comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi a Camerei Deputaţilor, respectiv a Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări a Senatului (ambele comisii fiind comisii permanente ale celor două Camere ale Parlamentului) de a analiza cererea de reexaminare formulată de Preşedintele României, în temeiul art. 77 alin. (2) din Constituţie, cu privire la Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor şi de a întocmi un raport în privinţa acesteia, competenţa aparţinând comisiei speciale comune constituite în acest scop. Din perspectiva acestei critici de neconstituţionalitate extrinsecă, autorul sesizării a susţinut că adoptarea legii s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5), art. 64 alin. (4) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie. 2. Analiza criticilor de neconstituţionalitate extrinsecă 2.1 Referitor la critica de neconstituţionalitate extrinsecă, potrivit căreia nu a existat o cerere din partea Biroului permanent al Camerei Deputaţilor de întrunire a plenului Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară, se constată că textul Constituţiei impune ca cererea să provină de la unul dintre cele trei subiecte de drept expres precizate: Preşedintele României, Biroul permanent al fiecărei Camere ori cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau al senatorilor. Prin urmare, Constituţia impune în termeni imperativi manifestarea de voinţă expresă a unuia dintre cele trei subiecte de drept antereferite. Potrivit art. 84 alin. (9) teza întâi din Regulamentul Camerei Deputaţilor, cererea de convocare a unei sesiuni extraordinare se face în scris şi va cuprinde ordinea de zi, precum şi perioada de desfăşurare a sesiunii. Astfel, se constată că manifestarea de voinţă a celor trei subiecte de drept, unul unipersonal, iar celelalte două colective, nu poate fi exprimată în mod verbal, ceea ce înseamnă că forma scrisă a cererii este o condiţie ad validitatem pentru formularea acesteia. Este de observat că regula în dreptul public este aceea a formulării cererilor în scris, pentru ca autorităţile şi instituţiile publice să răspundă la acestea. Lipsa formei scrise determină inexistenţa actului. De asemenea, se constată că formularea cererii de convocare prezintă anumite specificităţi în funcţie de subiectul de drept care o iniţiază. Astfel, dacă în privinţa autorităţii unipersonale condiţiile de formă ale cererii de întrunire în sesiune extraordinară vizează numai forma scrisă, decizia formulării cererii aparţinându-i în exclusivitate, fără nicio altă condiţionare, în privinţa subiectelor colective trebuie să existe un consens care să ducă la formularea unei asemenea cereri. Astfel, în privinţa subiectului colectiv, reprezentat de deputaţi/senatori, Constituţia fixează un număr minimal cerut pentru solicitarea întrunirii Camerei în sesiune extraordinară, respectiv o treime din numărul membrilor Camerei respective. În consecinţă, cererea scrisă trebuie să fie însuşită prin semnătură de către aceştia. În privinţa Biroului permanent, subiect colectiv, care are o natură colegială, art. 32 alin. (1) lit. p) din Regulamentul Camerei Deputaţilor prevede extrem de clar că Biroul permanent „adoptă, cu respectarea prevederilor legale şi regulamentare, decizii privind activitatea sa, activitatea deputaţilor şi a personalului Camerei; deciziile Biroului permanent se publică pe site-ul Camerei Deputaţilor, cu excepţia celor care cuprind informaţii clasificate". Prin urmare, la propunerea oricărui membru al său, Biroul permanent poate adopta o decizie prin care cere întrunirea în şedinţă extraordinară a Camerei Deputaţilor. Este evident că această decizie este un act scris. Or, în speţă, în şedinţa Biroului permanent din 27 iunie 2018 - potrivit stenogramei acestei şedinţe - pe ordinea de zi (la poz. 12) s-a aflat aprobarea unui „Proiect de Decizie a preşedintelui Camerei Deputaţilor privind convocarea Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară", şi nu proiectul unei decizii a Biroului permanent al acestei Camere, subiect îndrituit prin Constituţie să solicite întrunirea acestui for în sesiune extraordinară. Prin urmare, materialul aflat pe ordinea de zi a Biroului permanent, respectiv „Proiectul de Decizie a preşedintelui Camerei Deputaţilor privind convocarea Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară", în primul rând, nu putea fi aprobat, pentru că Biroul permanent nu are nicio competenţă pentru aprobarea acestuia. Este evident că în lipsa competenţei funcţionale a Biroului permanent, acesta nu putea să aprobe/respingă prin vot proiectul antereferit. Este adevărat că preşedintele Camerei Deputaţilor este membru în Biroul permanent şi că poate solicita şi el ca orice membru al acestuia formularea de către Biroul permanent a unei cereri de convocare a Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară, însă acesta, în loc să formuleze o asemenea solicitare, a depus un proiect de decizie de convocare, decizie care se emite ulterior cererii formulate de Biroul permanent de întrunire în sesiune extraordinară, fiind un act subsecvent şi legat de acesta. Practic, în faţa Biroului permanent nu s-a aflat nicio solicitare pentru ca acesta să îşi exercite competenţa prevăzută de art. 66 alin. (2) din Constituţie. Mai mult, chiar dacă s-ar fi aflat pe rolul său o asemenea solicitare, nu a fost dat un vot cu privire la aceasta, conform art. 35 alin. (2) din Regulament. De aceea, este şi inexactă menţiunea „aprobat" înscrisă la poziţia 12 din ordinea de zi a şedinţei respective. În concluzie, reiterăm faptul că nu a existat niciun vot cu privire la vreo propunere de convocare a Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară. Mai mult, chiar dacă am accepta că sa votat o astfel de solicitare - ceea ce nu s-a întâmplat -, Biroul permanent nu a emis o decizie, conform art. 32 alin. (1) lit. p) din Regulament, forma scrisă reprezentând o condiţie ad validitatem a cererii de întrunire în sesiune extraordinară. Este de observat că, la Senat, Biroul permanent a adoptat Hotărârea nr. 12 din 28 iunie 2018, în considerarea art. 37 alin. (1) din Regulament, conform căruia „Biroul permanent lucrează în prezenţa majorităţii membrilor săi şi adoptă hotărârile cu votul deschis al majorităţii membrilor prezenţi. Hotărârile importante se publică pe site-ul Senatului", respectând astfel art. 66 alin. (2) din Constituţie. Având în vedere cele de mai sus, constatăm că, din punct de vedere juridic, nu a fost formulată din partea Biroului permanent al Camerei Deputaţilor nicio cerere de întrunire a acestei Camere în sesiune extraordinară. Totodată, nu a existat niciun act juridic valid care să materializeze această cerere. Or, astfel cum am arătat, forma scrisă este o cerinţă ad validitatem a cererii formulate în sensul art. 66 alin. (2) din Constituţie. În lipsa acesteia, nu putem să constatăm decât că suntem în faţa unei solicitări inexistente, ceea ce înseamnă că nu există formulată nicio cerere de întrunire în sesiune extraordinară. Prin urmare, întrucât legea a fost adoptată într-o sesiune extraordinară care nu a fost cerută potrivit art. 66 alin. (2) din Constituţie, viciul de neconstituţionalitate astfel constatat se constituie într-unul extrinsec, asociat legii supuse controlului de constituţionalitate. De aceea, legea criticată a fost adoptată contrar art. 66 alin. (2) din Constituţie. 2.2. Cu privire la încălcarea art. 66 alin. (3) din Constituţie, se constată că, în interpretarea art. 35 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, preşedintele Camerei Deputaţilor emite o decizie numai când absentează, pentru ca cele două atribuţii ale sale expres specificate să fie exercitate de unul dintre vicepreşedinţi. În schimb, când este prezent, preşedintele Camerei Deputaţilor, din raţiuni de flexibilitate, poate solicita, în mod verbal, îndeplinirea acestor atribuţii de către unul dintre vicepreşedinţi, neexistând aşadar obligaţia emiterii unui act în acest sens. Această interpretare este susţinută şi prin corelarea existentă între art. 35 alin. (2) şi art. 34 lit. b) şi d) din Regulament, respectiv între atribuţiile preşedintelui şi atribuţiile delegate vicepreşedinţilor, după cum urmează: Potrivit art. 34 lit. b) şi d) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, preşedintele Camerei Deputaţilor are următoarele atribuţii: b)conduce lucrările plenului Camerei Deputaţilor, asistat obligatoriu de 2 secretari, şi asigură menţinerea ordinii în timpul dezbaterilor, precum şi respectarea prevederilor prezentului regulament; d)conduce lucrările şedinţelor Biroului permanent.Conform art. 35 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, vicepreşedinţii conduc activitatea Biroului permanent şi a plenului Camerei Deputaţilor, la solicitarea preşedintelui sau, în absenţa acestuia, prin decizie a preşedintelui Camerei Deputaţilor. Prin urmare, în speţă, pentru alte activităţi decât conducerea lucrărilor/activităţilor (termeni ce au în acest context aceeaşi semnificaţie juridică), devine aplicabil art. 35 alin. (1) teza finală din Regulament, care prevede că „Vicepreşedinţii îndeplinesc atribuţiile stabilite de Biroul permanent sau încredinţate de preşedintele Camerei Deputaţilor". Astfel, textul nu mai precizează dacă trebuie sau nu emisă vreo decizie sau condiţiile în care aceasta se emite, însă, este de la sine înţeles că încredinţarea atribuţiunilor, pentru a fi valabilă în dreptul public, nu poate avea loc decât printr-un act scris. Aceste atribuţiuni pot fi atât cele specifice preşedintelui Camerei Deputaţilor, cât şi altele în legătură cu buna funcţionare a Parlamentului. Aşadar, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 34 şi art. 35 alin. (1) şi (2) din Regulament, rezultă, ca regulă generală, competenţa preşedintelui Camerei de a încredinţa îndeplinirea unor atribuţii de către unul/unii dintre vicepreşedinţi, iar, în ipoteza specifică a conducerii lucrărilor/activităţii Biroului permanent/plenului Camerei Deputaţilor, textul prevede posibilitatea preşedintelui Camerei de a încredinţa îndeplinirea acestor atribuţii chiar verbal. De asemenea, trebuie subliniat faptul că, mai ales atribuţiile constituţionale ale preşedinţilor Camerelor nu pot fi exercitate de vicepreşedinţii acestora, la solicitarea verbală a preşedinţilor Camerelor [convocarea în sesiune a Camerelor sau sesizarea Curţii Constituţionale potrivit art. 146 lit. a) teza întâi, lit. b), c), e) sau k) din Constituţie]. Suntem, în mod evident, în faţa unei delegări de atribuţiuni constituţionale, ceea ce indică faptul că acestea sunt de o importanţă maximă pentru stat. De altfel, Constituţia reglementează, în mod expres, două cazuri de asemenea atribuţiuni constituţionale pe care le exercită preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului. De aceea, ca regulă ele se deleagă printr-un act scris, forma ad validitatem a delegării constituţionale. În consecinţă, autonomia parlamentară nu poate fi contrară dispoziţiilor exprese ale Constituţiei şi nu poate duce la delegări de atribuţii constituţionale prin înţelegeri verbale. În cauza de faţă, se constată că preşedintele Camerei Deputaţilor nu a emis vreun act de delegare a atribuţiei sale de a convoca sesiunea extraordinară a Camerei Deputaţilor în favoarea vicepreşedintelui Camerei Deputaţilor, domnul Florin Iordache, acesta semnând Decizia nr. 5/2018 privind convocarea în sesiune extraordinară a Camerei Deputaţilor, fără a avea vreo calitate în acest sens. Întrucât Camera Deputaţilor are 4 vicepreşedinţi, se naşte întrebarea legitimă care dintre aceştia are dreptul să semneze pentru preşedintele acesteia, în lipsa oricărui act sau reglementări exprese care să dispună o anumită delegare sau o anumită ordine de realizare a delegării. Este de observat că, la Senat, decizia de convocare în sesiune extraordinară a fost semnată tot de un vicepreşedinte (Decizia nr. 9/2018 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 539 din 28 iunie 2018), dar datorită faptului că preşedintele Senatului, potrivit agendei sale, lipsea din ţară, iar anterior a emis o decizie prin care vicepreşedintele care a semnat decizia de convocare era împuternicit să asigure conducerea Senatului (Decizia nr. 8/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 534 din 27 iunie 2018). Prin urmare, la Senat, la momentul emiterii deciziei de convocare a existat o decizie de asigurare a conducerii Senatului pentru acea zi. Aşadar, spre deosebire de Camera Deputaţilor, la Senat procedura s-a desfăşurat corect. Având în vedere cele de mai sus constatăm că sesiunea extraordinară de la Camera Deputaţilor a fost convocată, în realitate, de un vicepreşedinte, care nu a avut vreun mandat în considerarea căruia să semneze actul în substituirea preşedintelui Camerei Deputaţilor. În consecinţă, întrucât legea a fost adoptată într-o sesiune extraordinară convocată contrar art. 66 alin. (3) din Constituţie, viciul de neconstituţionalitate astfel constatat se constituie într-unul extrinsec, asociat legii supuse controlului de constituţionalitate. De aceea, legea criticată a fost adoptată cu încălcarea art. 66 alin. (3) din Constituţie. Totodată, se mai constată că Propunerea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor (PLx. 418/2017) a fost inclusă pe ordinea de zi a sesiunii extraordinare a Camerei Deputaţilor, la pct. 16, prin Decizia nr. 5 din data de 27 iunie 2018. Această propunere legislativă nu putea fi înscrisă pe ordinea de zi a sesiunii extraordinare a Camerei Deputaţilor, întrucât la momentul emiterii Deciziei nr. 5/2018, respectiv la data de 27 iunie, această iniţiativă legislativă nu mai era pe agenda Parlamentului, fiind trimisă, încă din data de 25 mai 2018, în conformitate cu art. 77 alin. (1) din Constituţie, Preşedintelui României, în vederea promulgării. Aşadar, Camera Deputaţilor, contrar competenţei sale funcţionale, astfel cum este stabilită prin capitolul I al titlului III din Legea fundamentală, a inclus pe ordinea de zi a sesiunii extraordinare a Camerei Deputaţilor din perioada 2-19 iulie o iniţiativă legislativă care, nefiind pe rolul Parlamentului, nu putea face obiectul unei decizii de convocare. Concluzionând: a)Biroul permanent nu a formulat nicio cerere de întrunire în sesiune extraordinară a Camerei Deputaţilor, neexistând vreo decizie în acest sens; b)decizia de convocare în sesiune extraordinară nu a fost semnată de preşedintele Camerei Deputaţilor, care nici nu a emis vreun act de delegare a acestei atribuţii constituţionale, pentru ca unul dintre cei patru vicepreşedinţi să aibă competenţa de a semna actul respectiv;Având în vedere cele expuse, constatăm încălcarea art. 66 alin. (2) şi (3) din Constituţie, după distincţiile anterior evidenţiate. 2.3. Cu privire la critica de neconstituţionalitate extrinsecă constând în lipsa de competenţă a Comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi a Camerei Deputaţilor, respectiv a Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări a Senatului (ambele comisii fiind comisii permanente ale celor două Camere ale Parlamentului), de a analiza cererea de reexaminare formulată de Preşedintele României, în temeiul art. 77 alin. (2) din Constituţie, şi de a întocmi un raport în privinţa acesteia, competenţa aparţinând Comisiei speciale comune constituite în acest scop, arătăm următoarele: Legea criticată - Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor - a făcut obiectul activităţii unei comisii speciale comune, respectiv Comisia specială comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei, comisie înfiinţată prin Hotărârea Parlamentului României nr. 69/2017. Potrivit art. 1 lit. j) din Hotărârea Parlamentului nr. 69/2017, obiectivul Comisiei speciale comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei a constat în „examinarea, modificarea şi completarea, după caz, a tuturor actelor normative cu incidenţă asupra justiţiei, în vederea reformării sistemului judiciar, aflate în procedură parlamentară, precum şi a celor ce urmează a intra în procedură parlamentară, pe toată perioada desfăşurării activităţii Comisiei speciale şi care vor fi transmise acesteia." Prin Decizia nr. 828 din 13 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 28.02.2018, Curtea Constituţională a analizat critici de neconstituţionalitate ale Hotărârii Parlamentului nr. 69/2017, cu referire la obiectivele comisiei speciale comune, şi a statuat că aceasta „are ca obiectiv, printre altele, examinarea, modificarea şi completarea, după caz, a tuturor actelor normative cu incidenţă asupra justiţiei, în vederea reformării sistemului judiciar, sens în care proiectele/propunerile legislative aflate în procedură parlamentară, precum şi cele ce urmează a intra în această procedură pe toată durata desfăşurării activităţii Comisiei speciale vor fi transmise acesteia" (paragraful 45). Totodată, Curtea, în aceeaşi decizie, la paragraful 62 a constatat că „o comisie specială, astfel cum ilustrează şi denumirea sa, impune o procedură specială, distinctă de cea generală, competenţa sa făcând inutilă parcurgerea procedurii generale de avizare sau adoptare a unui raport. Din moment ce comisia specială întocmeşte un raport asupra unui proiect/propuneri legislative, este inutil ca o comisie permanentă să întocmească un al doilea raport deoarece s-ar ajunge la crearea unei proceduri care ar dubla obligaţia iniţială de întocmire a raportului. Astfel cum s-a arătat, comisia specială comună nu are drept de iniţiativă legislativă, astfel că rolul ei este de a întocmi un raport asupra unui proiect/propuneri legislative care formează obiectul său de activitate, ceea ce înseamnă că ab initio competenţa comisiei permanente este exclusă din această procedură specială. Prin urmare, în această situaţie, Birourile permanente ale fiecărei Camere trebuie să aplice procedura specială, raportul asupra iniţiativei legislative trebuind, în mod firesc, să fie solicitat comisiei speciale comune." Prin Decizia nr. 251 din 19 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 384/04.05.2018, analizând prevederile art. 62 şi art. 134 alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, ale art. 68 şi art. 149 alin. (1) din Regulamentul Senatului, prin coroborare cu cele ale art. 8 din Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, precum şi Hotărârea Parlamentului României nr. 69/2017 privind constituirea Comisiei speciale comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei, Curtea Constituţională a ajuns la concluzia potrivit căreia „în condiţiile în care, în cazul elaborării Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004, comisia sesizată în fond este (...) Comisia specială comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei, rezultă că, în temeiul normelor regulamentare, această comisie este competentă să reexamineze prevederile declarate neconstituţionale şi să întocmească raportul pe care, ulterior, îl prezintă plenului fiecărei Camere a Parlamentului" (paragraful 68). Deşi Decizia Curţii Constituţionale nr. 251 din 19 aprilie 2018 se referă la obiecţia de neconstituţionalitate a unor dispoziţii din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, cu toate acestea, legea examinată prin această decizie face parte din aşa-numitul „pachet al legilor justiţiei", la fel ca şi legea supusă controlului de constituţionalitate în prezenta cauză, iar potrivit prevederilor Hotărârii Parlamentului nr. 69/2017 şi în conformitate cu deciziile Curţii mai sus menţionate, Comisia specială comună are competenţă specială şi unică în elaborarea rapoartelor şi înaintarea propunerilor ce urmează a fi dezbătute în plenul fiecăreia dintre cele două Camere ale Parlamentului, cu referire la aceste legi. Or, în prezenta cauză, în cadrul procedurii de soluţionare a cererii de reexaminare a Preşedintelui, adresată Parlamentului în data de 6 iulie 2018, se constată faptul că Biroul permanent al fiecărei Camere parlamentare a decis trimiterea pentru raport a cererii de reexaminare propriei comisii juridice, şi nu Comisiei speciale comune, aşa cum a procedat în cazul reexaminării aceleiaşi legi ca urmare a constatării neconstituţionalităţii unor texte din aceasta prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 45 din 30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din 5 martie 2018, această procedură fiind confirmată sub aspect constituţional prin Decizia nr. 252 din 19 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 399 din 9 mai 2018. Prin urmare, atât timp cât această Comisie specială comună funcţiona, aceasta era competentă să examineze legea criticată, reintrată în procedura parlamentară ca urmare a formulării unei cereri de reexaminare, şi nu comisiile juridice ale fiecărei Camere a Parlamentului. În consecinţă, similar modului în care legea a fost trimisă comisiei speciale comune pentru a fi pusă de acord cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 45 din 30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din 5 martie 2018, aceasta trebuia trimisă aceleiaşi comisii pentru reexaminarea dispoziţiilor invocate în cererea de reexaminare a Preşedintelui României. În acest sens, Curtea Constituţională a statuat, prin Decizia nr. 252 din 19 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 399 din 9 mai 2018, la paragraful 157, faptul că instituirea Comisiei speciale comune, pentru a elabora modificări şi completări la legile justiţiei, a avut în vedere „criteriul coerenţei, completitudinii şi unităţii actului legislativ, specific acestor categorii de comisii." Prin aceeaşi decizie, instanţa de contencios constituţional a mai statuat, în paragraful 94, următoarele: „în procedura de reexaminare a legii, comisia specială comună îşi menţine competenţa de a dezbate şi adopta raportul. Se poate observa că, din moment ce legea a fost adoptată prin parcurgerea unei proceduri speciale prin mijlocirea unei comisii speciale comune, cu atât mai mult în procedura de reexaminare a acesteia, derulată ca urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 45 din 30 ianuarie 2018, se impune urmarea aceleiaşi proceduri. Chiar dacă Hotărârea Parlamentului nr. 69/2017 nu a prevăzut expressis verbis această ipoteză, este lesne de înţeles că procesul de examinare, modificare şi completare a tuturor actelor normative cu incidenţă asupra justiţiei, în vederea reformării sistemului judiciar, obiectiv pentru care a fost creată Comisia specială comună, se finalizează prin adoptarea legilor în cauză. Prin urmare, procesul legislativ cu privire la aceste legi se încheie după adoptarea lor definitivă, aceasta implicând atât punerea de acord cu deciziile de neconstituţionalitate pronunţate de Curtea Constituţională în cadrul controlului a priori de constituţionalitate, cât şi pronunţarea asupra cererii de reexaminare formulate de Preşedintele României. De-abia la acest moment se încheie misiunea comisiei speciale comune, epuizându-se, astfel, şi procedura specială parlamentară de adoptare a legilor în cauză. Aşa cum a arătat Curtea în decizia precitată, birourile permanente ale fiecărei Camere trebuie să aplice procedura specială, astfel că, în mod firesc, atât raportul asupra iniţiativei legislative, cât şi cel asupra legii, întocmit ca urmare a reexaminării prevăzute de art. 77 alin. (2) sau art. 147 alin. (2) din Constituţie, se solicită tot comisiei speciale comune. În consecinţă, Curtea reţine că procedura parlamentară aplicabilă reexaminării este o continuare şi o prelungire a procedurii legislative speciale iniţiate prin Hotărârea Parlamentului nr. 69/2017." Ca atare, misiunea comisiei speciale comune se încheie întotdeauna după adoptarea definitivă a legii, aceasta implicând atât punerea de acord cu deciziile de neconstituţionalitate pronunţate de Curtea Constituţională în cadrul controlului a priori de constituţionalitate, cât şi pronunţarea asupra cererii de reexaminare formulate de Preşedintele României. De-abia la acest moment se epuizează procedura specială parlamentară de adoptare a legii în cauză. Birourile permanente ale fiecărei Camere trebuie să aplice procedura specială, astfel că, în mod firesc, atât raportul asupra iniţiativei legislative, cât şi cel asupra legii, întocmit ca urmare a reexaminării prevăzute de art. 77 alin. (2) sau art. 147 alin. (2) din Constituţie, se solicită tot comisiei speciale comune. Or, în urma cererii de reexaminare formulate de către Preşedintele României, procedura parlamentară s-a derulat, în mod greşit, în faţa comisiilor permanente din cele două Camere, astfel că a fost încălcată jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 251/2018, Decizia nr. 828/2017 şi Decizia nr. 252/2018) şi competenţa comisiei speciale comune, aşa cum aceasta a fost reţinută de instanţa constituţională, aducându-se astfel atingere dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie. În plus, încălcarea competenţei comisiei speciale comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului, astfel cum aceasta a fost reţinută în deciziile Curţii Constituţionale anterior amintite, aduce atingere şi art. 1 alin. (5), în ceea ce priveşte principiul supremaţiei Constituţiei. În cazul de faţă, transmiterea greşită a legii - aflată în procedură parlamentată de reexaminare, ca urmare a formulării de către Preşedintele României a unei cereri de reexaminare - către comisiile permanente ale fiecăreia dintre cele două Camere, nu are relevanţa unor simple încălcări ale regulamentelor, respectiv ale competenţei comisiei speciale comune, ci încalcă chiar deciziile instanţei constituţionale, afectând întreaga procedură legislativă. 3. Cu privire la soluţia pronunţată, în opinie majoritară, de respingere ca inadmisibilă a sesizării, sub aspectul criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă, considerăm că, sesizarea de neconstituţionalitate formulată de Preşedintele României se impunea a fi examinată pe fond şi, sub acest aspect, ne menţinem punctul de vedere exprimat în Opinia separată la Decizia Curţii Constituţionale nr. 334 din 10 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 455 din 31 mai 2018. * * * Având în vedere toate aspectele relevate anterior, considerăm că, în cauză, s-ar fi impus ca, sesizarea de neconstituţionalitate formulată de Preşedintele României să fie admisă, atât sub aspectul criticilor de neconstituţionalitate extrinsecă, cât şi al criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă invocate şi să se constate că Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor este neconstituţională, cu consecinţa reluării procedurii parlamentare de analizare a cererii de reexaminare formulate de Preşedintele României, în temeiul art. 77 alin. (2) din Constituţie. Judecător, dr. Livia Doina Stanciu



SmartCity5

COMENTARII la Decizia 583/2018

Momentan nu exista niciun comentariu la Decizia 583 din 2018
Comentarii la alte acte
ANONIM a comentat OUG 94 2014
    Aceasta este pentru a informa publicul larg că în prezent acordăm împrumut persoanelor care au nevoie de ajutor financiar la o rată a dobânzii scăzută de 3%. Dacă sunteți interesat să solicitați un împrumut, contactați-ne pentru mai multe informații prin: E-mail: protonloan2020@hotmail.com Mobil / Whatsapp: +44 (752) 064-7201
ANONIM a comentat Hotărârea 965 2002
    Are 700 de modificari, chiar crezi ca le vei primi?
ANONIM a comentat Hotărârea 965 2002
    Are 700 de modificari, chiar crezi ca le vei primi?
ANONIM a comentat Ordin 1471 2020
    Aveți nevoie de un împrumut rapid și urgent, cu o rată a dobânzii relativ mică, de până la 3%? Oferim credite de afaceri, credite personale, credite pentru locuințe, credite auto, credite pentru studenți, credite de consolidare a datoriilor e.t.c. indiferent de scorul dvs. de credit. Suntem garantați că oferim servicii financiare numeroșilor noștri clienți din întreaga lume. Cu pachetele noastre flexibile de împrumut, împrumuturile pot fi procesate și transferate împrumutatului în cel mai scurt timp posibil, contactați-ne prin e-mail: (midland.credit2@gmail.com) și asistați la o experiență financiară care schimbă viața.
ANONIM a comentat Ordin 1492 2020
    O zi buna Ai nevoie de un împrumut în toate scopurile? Aveți o problemă financiară? Bridge Finance este garantat prin furnizarea de servicii financiare clienților la o rată a dobânzii favorabilă. Împrumuturile noastre sunt simple și rapide. Contactați-ne astăzi pentru a obține împrumutul de care aveți nevoie. Putem egala orice buget cu o rată a dobânzii de 2% față de bugetul dvs. Dacă sunteți interesat, vă rugăm să contactați acum (adrianbay0008@gmail.com)
ANONIM a comentat Ordin 1492 2020
    Vreau să apreciez împrumuturile Karin Sabine pentru mine un împrumut de 40.000 EUR. dacă aveți nevoie de un împrumut urgent, evitați să fiți înșelați de creditori falși și aplicați prin firma de împrumut real prin e-mail sabinhelps@gmail.com whatsapp +79267494861 ..
ANONIM a comentat Ordin 1492 2020
    Căutați o afacere, o companie sau un împrumut personal? Oferim toate tipurile de împrumuturi la rate de dobândă de 3% pe an, trimiteți-ne prin e-mail detaliile dvs. la (midland.credit2@gmail.com) pentru mai multe informații.
ANONIM a comentat Decizia 1 2020
    Căutați un împrumut de afaceri, companie sau personal? Oferim tot felul de împrumuturi la rate de dobândă de 3% pe an, trimiteți-ne prin e-mail cu detaliile dvs. la (midland.credit2@gmail.com) pentru mai multe informații.
ANONIM a comentat Hotărârea 965 2002
    BUNA ZIUA, VA ROG SA IMI TRIMITETI SI MIE ANEXELE LA HG NR. 965/2002 LA ADRESA DE E-MAIL avocat.elenagrecu@yahoo.com Multumesc anticpat!
ANONIM a comentat Hotărârea 153 2018
    articolul 4 interzice acordarea a doua sporuri cumulate anexa 1-6 si 8 ,cum ramine cu personalul care lucreaza cu aparate de electoterapie in sectiile de recuperare,medicina fizica ?la care spor se incadreaza?
Alte acte pe aceeaşi temă cu Decizia 583/2018
Coduri postale Prefixe si Coduri postale din Romania Magazin si service calculatoare Sibiu