DECIZIE   Nr. 54 din 14 ianuarie 2009

asupra sesizarii de neconstitutionalitate a dispozitiilor articolului unic pct. 1-23 din Legea privind aprobarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 60/2006 pentru modificarea si completarea Codului de procedura penala, precum si pentru modificarea altor legi

ACT EMIS DE: CURTEA CONSTITUTIONALA

ACT PUBLICAT IN: MONITORUL OFICIAL  NR. 42 din 23 ianuarie 2009

In temeiul prevederilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi al art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, la data de 17 octombrie 2008, un grup de 55 de deputaţi a solicitat Curţii Constituţionale să se pronunţe asupra constituţionalităţii dispoziţiilor Legii privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 60/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi.

Sesizarea de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 11.244 din 20 octombrie 2008 şi constituie obiectul Dosarului nr. 2.042A/2008.

La sesizare a fost anexată lista cuprinzând semnăturile celor 55 de deputaţi. Potrivit acestei liste, autorii sesizării de neconstituţionalitate sunt următorii: Rădulescu Cristian, Barbu Gheorghe, Buda Daniel, Coşea Mircea, Uricec Eugen C., Petru Movilă, Ciocâlteu Alexandru, Fuia Stelian, Lambrino Radu, Ioan Oltean, Ionescu Daniel, Drăguş Radu Cătălin, Constantinescu Anca, Brânză William, Iulian Vladu, Igaş Traian Constantin, Lificiu Petru, Boagiu Anca Daniela, Codîrlă Liviu, Albu Gheorghe, Buşoi Diana Maria, Iliescu Valentin Adrian, Liga Dănuţ, Sandu Gabriel, Ştirbeţ Cornel, Pardău Dumitru, Amarie Constantin, Preda Cezar, Cantaragiu Bogdan, Petrea Constantin, Călian Petru, Bruchental Ionela, Andreică Romică, Buhăianu Ovidiu, Mocanu Alexandru, Bardan Cornel Ştefan, Ilie Cristian, Tabără Valeriu, Rogin Marius, Ungureanu Petre, Vasil Mihaela, Mironescu Laurenţiu, Sârb Gheorghe, Iordache Graţiela, Popescu Corneliu, Piteiu Marcel Adrian, Tudor Constantin, Iustian Mircea Teodor, Străchinaru Petre, Rusu Valentin, Zaharia Claudius, Momanu Corneliu, Oancea Viorel, Almăşan Liviu şi Constantinescu Viorel.

In motivarea sesizării de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin că dispoziţiile de lege menţionate nu sunt conforme cu prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil. Astfel, prin instituirea caracterului obligatoriu al efectuării expertizei solicitate de părţi în vederea stabilirii legalităţii obţinerii unor mijloace de probă este afectat dreptul la un proces echitabil, deoarece numai instanţa este cea care trebuie şi poate să aprecieze cu privire la legalitatea unui mijloc de probă şi nicidecum un expert. In plus, potrivit art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, numai o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, va putea hotărî asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală. In acest sens, autorii sesizării fac trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 742 din 24 iunie 2008, prilej cu care instanţa de contencios constituţional a statuat că prin conferirea prerogativei dispoziţiei unui reprezentant al executivului cu privire la o propunere formulată de judecător sau de procuror se realizează o ingerinţă a executivului în activitatea autorităţii judecătoreşti.

Referitor la nulitatea probelor şi mijloacelor de probă obţinute cu încălcarea dispoziţiilor din Codul de procedură penală, autorii susţin teza potrivit căreia prin aceste texte este sancţionată orice vătămare, ceea ce are drept efect imposibilitatea ca în anumite cazuri să se poată afla adevărul şi, pe cale de consecinţă, persoanele vinovate penal să nu poată fi trase la răspundere, iar persoanele vătămate să nu-şi poată valorifica drepturile.

Prin modificarea alineatului 6 al articolului 911 din Codul de procedură penală (art. I pct. 112 din actul normativ contestat), s-au interzis înregistrarea convorbirilor dintre avocat şi partea pe care o reprezintă, precum şi folosirea acesteia ca mijloc de probă. Acest fapt atrage afectarea dreptului la un proces echitabil, deoarece ar trebui ca, în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, convorbirile să poată fi înregistrate când există „indicii plauzibile privind participarea avocatului la comiterea unor infracţiuni".

In sfârşit, autorii excepţiei sunt nemulţumiţi de reglementarea art. I pct. 118 din actul normativ criticat, potrivit căreia înregistrările făcute cu încălcarea legii sunt nule, deoarece textul anihilează posibilitatea instanţei de a uza de interceptările efectuate de părţi sau de alte persoane, fapt ce contravine dreptului la un proces echitabil. In acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că judecătorului îi revine responsabilitatea admisibilităţii înregistrărilor efectuate de părţi, chiar dacă aceasta s-a realizat în urma unei acţiuni de provocare.

In conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sesizarea a fost transmisă preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi formula punctele de vedere asupra sesizării de neconstituţionalitate.

Preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că sesizarea de neconstituţionalitate a Legii privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 60/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi este neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

1.Textul introdus în lege la art. 119 referitor la caracterul obligatoriu al efectuării expertizei în cazul când aceasta a fost solicitată de către părţi, cu scopul de a se stabili dacă mijloacele de probă au fost obţinute în mod legal, are în vedere modalitatea de obţinere a acelor probe în privinţa cărora partea se plânge de modul în care acestea au fost obţinute, prezervate şi, în mod special, împotriva cazurilor de falsificare a probelor prin mijloace tehnice. Posibilitatea verificării este, dimpotrivă, o garanţie a respectării principiului la un proces echitabil.

Judecătorul este desigur acela care are dreptul de a verifica legalitatea probatoriului şi a modului în care acesta a fost obţinut, dar el poate face acest lucru pentru acele situaţii în care probatoriul a fost obţinut în condiţii de legalitate. Pentru cazurile în care probatoriul nu a fost obţinut în condiţii de legalitate, respectiv pentru acele cazuri în care probatoriul a fost contrafăcut, dar şi pentru cazurile în care probele invocate au fost obţinute, bunăoară, într-o ţară străină, judecătorul naţional nu va putea verifica modul în care proba a fost obţinută în străinătate.

2. Cu privire la nulitatea probelor şi a mijloacelor de probă a autorizaţiilor şi înregistrărilor obţinute cu încălcarea prevederilor Codului de procedură penală, preşedintele Camerei Deputaţilor arată că această critică se referă la mai multe texte pretins neconstituţionale, respectiv la pct. 15, 19, 114, 118 şi 117 din legea contestată şi că, dimpotrivă, sancţiunea nulităţii prevăzută expres prin textele de lege criticate nu face altceva decât să asigure concordanţa dintre dispoziţiile pretins încălcate cu dreptul la apărare, dreptul la siguranţa persoanei, dreptul la secretul vieţii private şi dreptul la un proces echitabil.

3.  Cu privire la interzicerea înregistrării convorbirilor dintre avocat şi partea pe care o reprezintă sau o asistă într-un proces, se arată că semnatarii sesizării nu observă că şi în actuala reglementare procedurală astfel de înregistrări nu pot fi folosite ca mijloc de probă. Dimpotrivă, noua formă a art. 911 alin. 6 din Codul de procedură penală, introdus prin textul criticat (pct. 112), constituie o garanţie suplimentară a confidenţialităţii relaţiei profesionale dintre parte şi avocat. In acest mod, este substanţial consolidat dreptul la apărare al tuturor părţilor care pot fi implicate în procesul penal.

4.  Pct. 118 din lege nu face altceva decât să sancţioneze cu nulitate încălcarea procedurilor referitoare la interceptările şi înregistrările audio sau video, adică a mijloacelor de probă obţinute ilegal, cu încălcarea prevederilor imperative ale Codului de procedură penală, şi să responsabilizeze şi organul de urmărire penală în privinţa modului în care îşi desfăşoară activitatea.

Guvernul apreciază că sesizarea de neconstituţionalitate este întemeiată.

1.  Astfel, dispoziţiile referitoare la instituirea obligativităţii expertizei pentru a se stabili legalitatea obţinerii mijloacelor de probă aduc atingere nu numai prevederilor constituţionale ale art. 21 alin. (3) care consacră dreptul la un proces echitabil, ci şi celor ale art. 124 alin. (3) referitoare la independenţa judecătorilor şi celor ale art. 131 alin. (1) privind rolul Ministerului Public, deoarece se ajunge la situaţia în care o persoană din afara sistemului judiciar să controleze şi să infirme actele procesuale sau procedurale.

2.  Referitor la constatarea nulităţii mijloacelor de probă nelegal obţinute, Guvernul arată că prin reglementările de la pct. 13, 15, 19, 114, 118 şi 117 se creează un stadiu procesual inexistent în actuala procedură şi, drept consecinţă, este afectat dreptul la un proces echitabil. Menţinerea unor atare reglementări este inutilă şi poate lăsa loc arbitrariului şi abuzului de drept. De asemenea, sunt afectate şi prevederile constituţionale ale art. 124 şi art. 131, deoarece în materia nulităţilor regula este aceea potrivit căreia nerespectarea dispoziţiilor procesuale cu ocazia efectuării unui act atrage nulitatea acestuia numai dacă s-a produs o vătămare ce nu poate fi înlăturată în alt mod, iar nulitatea absolută reprezintă excepţia.

3. In ceea ce priveşte interzicerea înregistrărilor dintre avocat şi partea pe care o reprezintă, Guvernul consideră că nu există niciun temei pentru care procurorul să nu poată dispune cu titlu provizoriu, pe o durată limitată, de una dintre măsurile prevăzute la art. 911 şi următoarele din Codul de procedură penală, cu atât mai mult cu cât acestea sunt dispuse sub rezerva confirmării ulterioare de către instanţă. In plus, mai arată că noua reglementare contravine şi art. 16 alin. (1)şi (2) din Constituţie, întrucât creează o inegalitate de tratament juridic între avocaţi şi alte categorii sociale.

4.  Prevederile art. I pct. 118 din legea criticată contravin, în opinia Guvernului, dispoziţiilor art. 21 alin. (3), art. 124 şi art. 131 din Legea fundamentală şi face trimitere la aceeaşi argumentare de la pct. 2.

Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul său de vedere asupra sesizării de neconstituţionalitate.

Uniunea Naţională a Barourilor din România - Institutul Naţional pentru Pregătirea şi Perfecţionarea Avocaţilor a depus la dosar precizări asupra sesizării de neconstituţionalitate, înregistrate la Curtea Constituţională sub nr. 378 din 13 ianuarie 2009, prin care apreciază ca nefondate criticile formulate.

CURTEA,

examinând sesizarea de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi celor ale art. 1, art. 10, art. 15 şi art. 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze sesizarea de neconstituţionalitate.

Deşi Curtea a fost sesizată cu neconstituţionalitatea dispoziţiilor Legii privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 60/2006, în realitate, obiectul sesizării de neconstituţionalitate, astfel cum reiese din motivarea acesteia, îl constituie numai dispoziţiile articolului unic pct. 1-23 din Legea privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 60/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi, dispoziţii asupra cărora urmează să se pronunţe Curtea Constituţională.

Analizând criticile de neconstituţionalitate formulate asupra acestor dispoziţii, Curtea reţine următoarele:

Regimul constituţional al procesului penal este definit, între altele, prin normele şi principiile Legii fundamentale privind separaţia puterilor, obligativitatea respectării Constituţiei şi a legilor ţării şi consacrarea dreptăţii ca valoare supremă a statului de drept - art. 1 alin. (3), (4) şi (5), egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi principiul potrivit căruia nimeni nu este mai presus de lege - art. 16 alin. (1)şi (2), accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil - art. 21 alin. (1) şi (3), dreptul la apărare - art. 24, prezumţia de nevinovăţie - art. 23 alin. (11), imparţialitatea şi egalitatea justiţiei şi independenţa judecătorilor - art. 124 alin. (2) şi (3) şi realizarea justiţiei prin Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti - art. 126 alin. (1).

Codul de procedură penală reflectă această reglementare constituţională prin consacrarea regulilor de bază ale procesului penal în cap. I al titlului I din Partea generală, din care sunt relevate în cauza de faţă definirea scopului procesului penal, ca fiind constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, principiul aflării adevărului şi garantarea dreptului la apărare învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi în tot cursul procesului penal.

Dispoziţiile legale care formează obiectul sesizării de neconstituţionalitate contravin evident acestor norme şi principii constituţionale.

Prin articolul unic punctul 1 subpunctele 13, 15, 16, 19, 118 şi punctul 12 subpunctul 117 s-au introdus în Codul de procedură penală dispoziţii prin care se sancţionează cu nulitatea absolută orice încălcare a normelor de procedură privitoare la administrarea probelor, indiferent de importanţa încălcării, de motivul care a determinat-o sau de valoarea intrinsecă a probei administrate. In felul acesta, ignorându-se principiul independenţei judecătorilor, prevăzut de art. 124 alin. (3) din Constituţie, se elimină nu numai dreptul judecătorului de a aprecia dacă într-o situaţie concretă s-a adus o vătămare esenţială a drepturilor procesuale ale părţilor, care să justifice neluarea în considerare a mijlocului de probă, dar şi posibilitatea de a stabili valoarea acestuia şi, implicit, de a stabili adevărul în cauză. Se încalcă astfel principiul aflării adevărului, adică dreptul la un proces echitabil al părţii interesate în luarea în considerare a tuturor probelor administrate care contribuie la aflarea adevărului, şi principiul dreptăţii, consacrat de art. 1 alin. (2) din Constituţie ca o valoare supremă a statului de drept.

Astfel, la subpunctul 12 se prevede că mijloacele de probă obţinute ilegal nu pot fi folosite în procesul penal. Reglementarea criticată nu distinge între neregularitatea de formă a obţinerii mijloacelor de probă şi nelegalitatea procedurii de obţinere a acestora, între efectele vătămătoare grave care nu pot fi înlăturate altfel decât prin anularea mijlocului de probă şi nelegalităţile cu consecinţe neînsemnate şi care pot fi remediate, şi între conţinutul probator important pentru aflarea şi stabilirea adevărului şi conţinutul probator nesemnificativ, ceea ce este de esenţa determinării valorii probatorii a mijloacelor de probă. Iată că acestea sunt dovezi suficiente care, printr-un formalism dăunător stabilirii adevărului şi realizării dreptăţii ca valoare supremă prevăzută de art. 1 din Legea fundamentală, consacră un text superficial şi imprecis formulat.

Potrivit subpunctului 13, constatarea încălcării legii în obţinerea mijloacelor de probă şi nulitatea acestora se face de procuror prin rezoluţie sau de către instanţă prin încheiere motivată, la cererea părţilor sau din oficiu. Probele declarate nule vor fi sigilate şi păstrate la sediul parchetului până la soluţionarea cauzei sau până la expirarea termenului de prescripţie, după caz.

Curtea constată că scoaterea probelor din dosar şi păstrarea lor sigilate la parchet înseamnă epurarea dosarelor. Toate probele trebuie să rămână în dosar pentru a fi cunoscute de toate părţile, pentru a fi verificate şi confruntate cu celelalte probe şi pentru ca instanţele superioare în căile de atac să verifice temeinicia şi legalitatea constatării nulităţii de către procuror sau de către instanţa de fond, să verifice concludenta conţinutului probator şi coroborarea acestuia cu celelalte dovezi ce nu sunt contestate şi să se poată face verificări suplimentare privind sursa probatorie.

Magistraţii - procurori şi judecători - sunt cei care stabilesc veridicitatea probelor, adevărul şi pronunţă soluţiile, iar părţile interesate în proces au dreptul şi obligaţia de a contribui la stabilirea adevărului şi înfăptuirea dreptăţii în cauză.

In plus, textul este incoerent redactat, deoarece prevede motivarea numai la încheierea instanţei, nu şi la rezoluţia procurorului, foloseşte termeni precum „constatarea nulităţii" şi „declararea nulităţii", cu toate că nulităţile se constată şi nu se declară, iar stabilirea termenului de păstrare este confuză.

Procurorul nu poate avea calitatea de a constata sau declara nulitatea unui act procesual, întrucât printre mijloacele de probă se pot găsi înscrisuri preexistente, acte scrise de constatare, înregistrări transcrise, filme sau fotografii explicitate. Or, constatarea nulităţii unor asemenea acte juridice nu a fost niciodată în competenţa procurorului, acesta din urmă, în aprecierea probelor, putând doar să se pronunţe asupra veridicităţii lor sau să le înlăture în cadrul operaţiunii critice de apreciere a probelor.

Curtea constată că şi subpunctele 15,16 şi 18 ale punctului 1 al articolului unic din legea criticată sunt neconstituţionale pentru argumentele expuse anterior.

Subpunctul 19 se referă la declaraţii obţinute cu nerespectarea unor dispoziţii legale şi care sunt nule, înlăturate etc.

Această reglementare, împreună cu dispoziţiile anterioare prin care se instituie nulitatea absolută a mijloacelor de probă şi a actelor procesuale obţinute cu nerespectarea strictă a dispoziţiilor legale, nu disting între cele două tipuri de nulităţi după cum vătămarea produsă poate fi înlăturată numai prin anularea actului procesual ori vătămarea este de formă sau neînsemnată, putând fi remediată de instanţă sau de procuror.

Nulitatea se constată printr-o hotărâre judecătorească, la cererea unei părţi vătămate, în cadrul unor dezbateri contradictorii, prin administrare de probe şi cu dreptul de a apela la controlul judiciar prin căile de atac instituite de lege.

Nici rezoluţia procurorului, nici încheierea instanţei nu pot constata nulitatea unor mijloace de probă, care, deşi pot avea anumite imperfecţiuni şi pot fi obţinute fără respectarea strictă a regulilor specifice, sunt esenţiale sub aspectul conţinutului probator. Numai instanţele judecătoreşti, urmând o procedură specifică, pot constata nulitatea unor asemenea acte juridice ce pot fi şi mijloace de probă.

Procesul deliberării judecătorului sau procurorului implică analiza critică şi comparativă a probelor administrate şi exclude procesul de anulare a unor mijloace de probă sau scoaterea de la dosar a acestora prin eludarea controlului judiciar şi a procesului de apreciere a acestora.

In acelaşi context, din raţiuni ce vor fi expuse în cele ce urmează, Curtea constată că sunt neconstituţionale şi aspectele legate de interzicerea înregistrării convorbirii dintre avocat şi partea pe care o reprezintă, precum şi cele referitoare la utilizarea ca mijloc de probă a înregistrărilor efectuate de părţi ori de alte persoane, aşa cum au fost modificate prin subpunctul 112 al punctului 1 al articolului unic din legea criticată.

Dacă se porneşte de la premisa unanim acceptată că, din anumite raţiuni ce ţin de apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea instrucţiei penale şi altele, exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns, se pune în mod logic întrebarea referitoare la consecinţele ce decurg din reglementarea potrivit căreia este interzisă înregistrarea convorbirilor dintre avocat şi partea pe care o reprezintă. Aceasta deoarece este posibil ca partea pe care o reprezintă avocatul să fie tocmai inculpatul pentru care s-a obţinut în mod legal, în condiţiile Codului de procedură penală, autorizarea. Cu alte cuvinte, se consacră teza potrivit căreia, în pofida faptului că avocatul ori partea pe care o reprezintă comit grave infracţiuni, acestora nu le vor putea fi înregistrate convorbirile, întrucât se situează, spre deosebire de ceilalţi cetăţeni, deasupra legii. Aşa fiind, prin convertirea confidenţialităţii, ca obligaţie a avocatului de a nu divulga ceea ce a discutat cu partea pe care o apără, în secret absolut se încalcă exigenţele art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie.

Prin subpunctul 118 s-a modificat art. 916 din Codul de procedură penală, în sensul eliminării posibilităţii de a se folosi ca mijloace de probă înregistrările realizate de părţi sau de alte persoane fără încălcarea vreunei dispoziţii legale, posibilitate prevăzută expres în reglementarea actuală. Se elimină astfel, de exemplu, posibilitatea de a se utiliza ca mijloace de probă imaginile înregistrate de camerele de supraveghere video din incinta unei bănci pentru identificarea autorilor unui jaf, înregistrările efectuate de victima unei agresiuni în propriul domiciliu, înregistrările efectuate de persoane particulare cu ocazia unui grav accident de circulaţie în urma căruia au rezultat victime, iar autorul accidentului a părăsit locul faptei etc. Prin eliminarea posibilităţii de probaţiune, se limitează dreptul persoanei vătămate prin infracţiune, şi nu numai al acesteia, de a se apăra pe cale judiciară, încălcându-se astfel principiul dreptului la apărare consacrat prin art. 24 alin. (1) din Constituţie, ca şi principiile accesului la justiţie şi al dreptului la un proces echitabil, prevăzute de art. 21 din Legea fundamentală.

Cu privire la reglementarea articolului unic punctul 1 subpunctul 119 care consacră obligativitatea efectuării expertizei ori de câte ori o parte o solicită în scopul de a se stabili legalitatea modului de obţinere al mijloacelor de probă, Curtea arată următoarele:

Potrivit art. 116 din Codul de procedură penală, expertiza se dispune pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări 'in vederea aflării adevărului şi nu poate avea drept scop stabilirea de către expert a legalităţii obţinerii mijloacelor de probă. A accepta o astfel de posibilitate echivalează cu accesul nelimitat la dreptul de a contesta legalitatea tuturor mijloacelor de probă administrate într-o cauză. Pe cale de consecinţă, s-ar aduce grave prejudicii dreptului la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil ca o componentă a dreptului la un proces echitabil, procurorul sau judecătorul fiind obligat, în detrimentul înfăptuirii actului de justiţie, să administreze uneori inutil astfel de probe cu efect dirimant asupra procesului penal.

Pe de altă parte, potrivit art. 64 din Codul de procedură penală, expertiza efectuată în temeiul art. I pct. 119 din legea criticată este un mijloc de probă. Cu toate acestea, prin instituirea caracterului obligatoriu al efectuării sale cu un obiectiv prestabilit, îi este conferită o valoare peremptorie de o forţă superioară celorlalte probe administrate într-o cauză.

Prin definiţie, expertiza este o cercetare efectuată, la cerere, de o persoană care posedă cunoştinţe temeinice într-un anumit domeniu, asupra unei probleme din acel domeniu. Or, în domeniul aplicării legii într-o cauză dedusă judecăţii, inclusiv în ceea ce priveşte legalitatea administrării mijloacelor de probă, expert este însuşi judecătorul cauzei, care, în virtutea pregătirii sale profesionale şi a statutului său de independenţă, are competenţa de a decide cu privire la raporturile juridice deduse judecăţii, a mijloacelor de probă administrate şi a normelor juridice aplicabile. Din această perspectivă, textul de lege analizat, prin care se prevede că evaluarea legalităţii unui mijloc de probă poate fi făcută de către o altă autoritate decât judecătorul cauzei, în primă instanţă sau în căile de atac, contravine principiului independenţei judecătorilor.

Aşa fiind, ar fi inadmisibil să se consacre ideea unui transfer de autoritate a deciziei de la organul de urmărire penală ori instanţa de judecată la expert, cu atât mai mult cu cât sarcina administrării probelor, condiţionată de caracterul concludent şi util al acestora, revine, potrivit art. 65 alin. 1 din Codul de procedură penală, primilor. Aceasta deoarece s-ar leza principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat, judecătorul sau procurorul fiind ţinut să se conformeze unui status quo legal sau ilegal, aşa cum a fost stabilit de expert. Or, de vreme ce, potrivit art. 126 alin. (1) şi art. 124  alin. (3) din Legea fundamentală, „Justiţia se realizează prin înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege" şi „Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii", nu poate fi primită reglementarea care conferă expertului, auxiliar al justiţiei ori martor ştiinţific, după unele opinii, prerogativa dispoziţiei. In acest sens a statuat Curtea Constituţională cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 742 din 24 iunie 2008, reţinând în esenţă că, în cadrul democraţiei constituţionale, este nepermisă atribuirea competenţei şefului unei unităţi de poliţie să decidă cu privire la o propunere formulată de către judecător sau de procuror. Mutatis mutandis, aceste argumente sunt valabile şi în prezenta cauză.

Prin dispoziţia cuprinsă în punctul 3 subpunctul 31 din legea criticată, se elimină din cuprinsul art. 141 din Codul de procedură penală prevederea care interzice exercitarea căilor de atac împotriva încheierii prin care prima instanţă sau instanţa de apel respinge cererea de revocare, înlocuire sau încetare de drept a măsurii preventive. Dispoziţia menţionată este neconstituţională, deoarece face posibilă obstrucţia urmăririi penale de către inculpatul împotriva căruia s-a luat o măsură preventivă şi care poate solicita în repetate rânduri revocarea acestei măsuri sau înlocuirea ei, blocând pe durata judecării cererii sale - în primă instanţă şi în căile de atac - desfăşurarea urmăririi penale.

Punctul 12 subpunctul 117 al articolului unic din legea criticată reglementează un nou caz de nulitate absolută, şi anume cel referitor la înregistrarea cu mijloace tehnice audio a şedinţei de judecată. O asemenea dispoziţie nu-şi găseşte locul în sfera normelor procesual penale, ci vizează o problemă de logistică ce nu poate avea preeminenţă în faţa probelor administrate într-o cauză penală, deoarece tocmai atunci ar fi afectate drepturile şi libertăţile justiţiabililor. In plus, textul este străin de substanţa procesului penal, întrucât, aşa cum era şi firesc, o reglementare similară se regăseşte în art. 13 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, potrivit cărora: „Şedinţele de judecată se înregistrează prin mijloace tehnice video sau audio ori se consemnează prin stenografiere."

In aceeaşi ordine de idei, Curtea reţine că există în mod obiectiv situaţii în care nu pot fi aduse la îndeplinire prescripţiile procesuale privind administrarea probelor - de exemplu, inexistenţa, precaritatea sau avarierea mijloacelor tehnice de înregistrare a şedinţelor de judecată - iar sancţionarea cu nulitatea neînregistrării cu mijloace tehnice audio a şedinţei de judecată ar atrage, practic, blocarea activităţii instanţelor care nu dispun de mijloacele necesare înregistrării audio a şedinţelor de judecată. Dispoziţia examinată este, în consecinţă, de natură să cauzeze o încălcare extrem de severă a principiului liberului acces la justiţie prevăzut de art. 21 din Constituţie.

Prin punctul 16 subpunctul 164 şi punctul 21 subpunctul 31 al articolului unic din legea criticată, se impun procurorului care întocmeşte rechizitoriul şi instanţei care pronunţă hotărârea sarcini nesemnificative pentru temeinicia şi legalitatea actelor procesuale menţionate, şi care sunt de natură să afecteze judecarea procesului într-un termen rezonabil. Aşa fiind, nici aceste dispoziţii nu-şi găsesc locul în Codul de procedură penală.

Având în vedere numărul mare de texte neconstituţionale şi necesitatea unei reglementări unitare şi concordante a urmăririi penale, se impune reconsiderarea în întregime a dispoziţiilor Codului de procedură penală.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) si art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum si al art. 11 alin. (1) lit. A.a), art. 15 alin. (1)şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992,

CURTEA  CONSTITUŢIONALĂ

In numele legii

DECIDE:

Constată că dispoziţiile articolului unic pct. 1-23 din Legea privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 60/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi sunt neconstituţionale.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi primului-ministru şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Dezbaterea a avut loc la data de 14 ianuarie 2009 şi la aceasta au participat: Ioan Vida, preşedinte, Nicolae Cochinescu, Aspazia Cojocaru, Acsinte Gaspar, Petre Lăzăroiu, Ion Predescu, Puskas Valentin Zoltan, Tudorel Toader şi Augustin Zegrean, judecători.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. IOAN VIDA

Magistrat-asistent-şef,

Doina Suliman