DECIZIE Nr.
524 din 27 iunie 2006
referitoare la exceptia de
neconstitutionalitate a prevederilor art. 90 alin. 2, art. 214 alin. 5 si art.
224 alineatul ultim din Codul de procedura penala, art. 11 alin. (3) din
Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul National Anticoruptie,
art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea si
sanctionarea faptelor de coruptie, art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr.
656/2002 pentru prevenirea si sanctionarea spalarii banilor si art. 282 lit. a)
din Legea nr. 31/1990 privind societatile comerciale
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 764 din 7 septembrie 2006
Ioan Vida -
preşedinte
Nicolae Cochinescu - judecător
Aspazia Cojocaru - judecător
Acsinte
Gaspar - judecător
Kozsokar Gabor - judecător
Petre Ninosu - judecător
Ion Predescu - judecător
Şerban Viorel Stănoiu - judecător
Iuliana Nedelcu - procuror
Gabriela Dragomirescu - magistrat-asistent
şef
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate a prevederilor art. 90 alin. 2, art. 214 alin. 5 şi art.
224 alineatul ultim din Codul de procedură penală, art. 11 alin. (3) din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional
Anticorupţie, art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea,
descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, art. 23 alin. (1) lit. c)
din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor şi
art. 282 lit. a) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale. Excepţia
a fost ridicată de Ioan Lascău în Dosarul nr. 2.122/2005 al Tribunalului Braşov
- Secţia penală.
La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de
care procedura de citare este legal îndeplinită.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de
respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ridicate, întrucât apreciază că
dispoziţiile de lege criticate nu contravin textelor din Constituţie invocate
ca fiind încălcate.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată
următoarele:
Prin Incheierea din 31 ianuarie 2006, pronunţată în
Dosarul nr. 2.122/2005, Tribunalul Braşov - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia
de neconstituţionalitate a prevederilor art. 90 alin. 2, art. 214 alin. 5 şi
art. 224 alineatul ultim din Codul de procedură penală, art. 11 alin. (3) din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional
Anticorupţie, art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea,
descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, art. 23 alin. (1) lit. c)
din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor şi
art. 282 lit. a) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale. Excepţia a fost ridicată de Ioan Lascău, trimis în judecată într-un
dosar în care este inculpat pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de texte
din actele normative criticate.
In motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţin următoarele:
- art. 90 alin. 2 şi art. 214 alin. 5 din Codul de
procedură penală contravin prevederilor constituţionale ale art. 21 alin. (3),
art. 124 alin. (2) şi (3), precum şi ale art. 11 şi 20 din Constituţie,
raportate la art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale. Astfel, art. 90 alin. 2 este contrar dreptului la un
proces echitabil în materie penală, întrucât permite ca probele ce stau la baza
soluţionării conflictului de drept penal să fie obţinute de alte organe
judiciare penale în cadrul unor proceduri caracterizate prin principii şi reguli
specifice; condiţia „dacă legea prevede aceasta"„alimentează
inechităţile în domeniul penal, autorizând un amestec inadmisibil al
procedurilor administrative în procedurile penale", şi „este
inutilă"; pune la îndoială legalitatea utilizării mijloacelor de probă
obţinute în alte proceduri; potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a
Drepturilor Omului privind aplicarea art. 6 din Convenţie, „utilizarea
mijloacelor de probă obţinute prin constrângere în cadrul procedurilor
administrative de control aduce atingere caracterului echitabil al procedurii
penale ulterioare, prin încălcarea dreptului de a nu contribui la propria
incriminare" şi delimitează „obţinerea mijloacelor de probă în procedurile
administrative de folosirea lor ulterioară în procedurile penale"; procedurile
prevăzute de art. 90 alin. 2 coroborat cu art. 214 din Codul de procedură
penală nu prezintă caracteristicile unei proceduri preliminare, în sensul art.
21 alin. (3) din Constituţie, pentru a legitima folosirea proceselor-verbale şi
a actelor de constatare, fără nicio delimitare, în procesul penal declanşat
ulterior. In consecinţă, se arată că, pentru respectarea dreptului la un proces
echitabil, înscrisurile menţionate de art. 90 alin. 2 din Codul de procedură
penală pot avea doar valoare de informaţii pentru organele de urmărire penală,
iar nu valoare de mijloace de probă în procesul penal, şi nu pot „influenţa în
niciun fel soluţionarea procesului penal, care trebuie să depindă exclusiv de
acte de procedură întocmite de organe judiciare penale, cu respectarea
garanţiilor pe care nu le poate oferi decât un proces penal legal
declanşat";
- art. 224 alineatul ultim
din Codul de procedură penală încalcă art. 21 alin. (3) din Constituţie, precum
şi dispoziţiile constituţionale ale art. 11 şi 20, raportate la art. 6 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
întrucât eludează garanţiile procesuale recunoscute acuzatului în procesul
penal;
-art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000 încalcă art. 23
alin. (12) din Constituţie, precum şi prevederile constituţionale ale art. 11
şi 20, raportate la art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi
a libertăţilor fundamentale, prin aceea că nu individualizează în mod concret
„situaţii de incompatibilitate, natura lor juridică, morală, socială etc,
conţinutul concret, sediul lor de reglementare". Totodată, textul de lege
criticat nu îndeplineşte cerinţele de previzibilitate şi accesibilitate pe care
trebuie să le îndeplinească o lege;
- art. 11 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 43/2000 încalcă art. 21 alin. (3), art. 124 alin. (2) şi (3) din
Constituţie, precum şi dispoziţiile constituţionale ale art. 11 şi 20,
raportate la art. 6 din Convenţie, deoarece „în fapt organul de urmărire penală
şi partea acuzatoare în faza de judecată" nu respectă cerinţele
„imparţialităţii şi ale caracterului obiectiv ce ar trebui să caracterizeze
mijloacele de probă cu caracter ştiinţific" şi nici principiile
contradictorialităţii şi al dreptului la apărare;
- art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 nu
îndeplineşte condiţiile privind caracterul accesibil şi previzibil al legii,
contravenind astfel art. 23 alin. (12) din Constituţie şi dispoziţiilor
constituţionale ale art. 11 şi 20, raportate la art. 7 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale;
- art. 282 lit. a) din Legea
nr. 31/1990 încalcă art. 23 alin. (11) din Constituţie, precum şi dispoziţiile
constituţionale ale art. 11 şi 20, raportate la art. 6 paragraful 2 din aceeaşi
convenţie, întrucât instituie „o prezumţie de culpabilitate ce intră în
contradicţie cu prezumţia de nevinovăţie recunoscută acuzatului în procesul
penal", precum şi pentru că „sarcina probei este transferată asupra
persoanei acuzate de săvârşirea infracţiunii, în condiţiile în care, în baza
prezumţiei de nevinovăţie, sarcina probei aparţine urmăritorului".
Tribunalul Braşov - Secţia penală apreciază că textele de lege criticate nu contravin dispoziţiilor
constituţionale şi convenţionale invocate ca fiind încălcate. Astfel: în
legătură cu art. 90 alin. 2 şi art. 214 alin. 5 din Codul de procedură penală,
nu se poate susţine că procesele-verbale şi actele de constatare încheiate de
alte organe decât cele judiciare penale ar conduce la un „amestec inadmisibil
al procedurilor administrative în procedurile penale", întrucât împotriva
acestora se poate formula contestaţie pe cale administrativă sau la instanţa de
judecată, iar persoana ce se consideră lezată în drepturile sale beneficiază de
două grade de jurisdicţie; în procesul deliberării, „judecătorul represiv"
îşi fundamentează soluţia pe întregul probatoriu administrat în cauză, şi nu
prin raportarea exclusivă la procesele-verbale şi actele de constatare
întocmite de alte organe, cu competenţă specială; art. 12 lit. a) din Legea nr.
78/2000 „este clar sub aspectul tuturor elementelor constitutive ale
infracţiunii de efectuare de operaţiuni financiare incompatibile cu funcţia,
însărcinarea sau atribuţia, în scopul obţinerii de bani"; art. 11 alin. (3)
din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 nu conduce automat la ideea
că specialiştii numiţi de către procurorul-şef al DNA nu pot fi imparţiali şi
obiectivi, imparţialitatea acestora fiind prezumată, iar valoarea probantă a
mijloacelor de probă este apreciată de judecător prin evaluarea şi coroborarea întregului probatoriu, părţile putând
contesta raportul tehnico-ştiinţific; art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr.
656/2002 foloseşte termenul de "infracţiune" generic, pentru a
acoperi multitudinea de "infracţiuni bază" din care pot proveni
bunurile; art. 282 lit. a) din Legea nr. 31/1990, ca orice normă de
incriminare, prevede conţinutul constitutiv al infracţiunii, care cuprinde
condiţiile obiective şi subiective în care fapta devine infracţiune.
In conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din
Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor
două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi
exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
Guvernul consideră că
excepţia de neconstituţionalitate ridicată este neîntemeiată, deoarece: probele
în legătură cu care dispun art. 90 alin. 2, art. 214 alin. 5 şi art. 224
alineatul ultim din Codul de procedură penală nu au o valoare dinainte
stabilită, aprecierea lor făcându-se cu prilejul examinării tuturor probelor
administrate şi oricare dintre acestea poate fi contestată în cursul
procesului; art. 11 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002
nu este de natură să încalce prevederile constituţionale şi jurisprudenţa
europeană în ceea ce priveşte imparţialitatea justiţiei sau echitatea
procesului penal; art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000 este suficient de clar,
legiuitorul optând pentru determinarea generică a situaţiilor tocmai pentru că,
dacă ar fi fost enumerate cazurile, ar fi creat un text greoi şi limitativ;
art. 23 lit. c) din Legea nr. 656/2002 reflectă pe deplin cerinţele europene şi
internaţionale în materie; art. 282 lit. a) din Legea nr. 31/1990 nu încalcă
prezumţia de nevinovăţie, care trebuie interpretată în sensul că organele
judiciare nu desfăşoară proceduri specifice de tragere la răspundere a
infractorului decât dacă vor constata în speţa respectivă forma de vinovăţie
cerută de lege.
Avocatul Poporului apreciază
că prevederile de lege criticate sunt constituţionale. Astfel, art. 90 alin. 2,
art. 214 alin. 5 şi art. 224 alineatul ultim din Codul de procedură penală,
precum şi art. 11 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002
nu aduc atingere: dreptului părţilor la un proces echitabil, câtă vreme
procesele-verbale şi constatările tehnico-ştiinţifice făcute de alte organe
decât cele de urmărire penală sau de instanţa de judecată „pot fi combătute cu
orice alte probe propuse de părţi, în condiţiile art. 67 alin. 1 din Codul de
procedură penală"; unicităţii şi imparţialităţii justiţiei, principiului
independenţei judecătorilor, întrucât instanţa de judecată este cea care
apreciază asupra concludenţei şi utilităţii probelor, care nu au, conform art.
63 alin. 2 teza întâi din acelaşi cod, valoare dinainte stabilită. In temeiul
art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Constituţie, competenţa stabilirii
procedurii şi a căilor de atac în faţa instanţelor de judecată aparţine legiuitorului.
De asemenea, mai arată că, în legătură cu excepţia de neconstituţionalitate a
art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000, a art. 282 lit. a) din Legea nr. 31/1990
şi a art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, Curtea Constituţională
nu este competentă să se pronunţe, întrucât criticile formulate vizează modul
de interpretare şi aplicare a legii.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere
asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere
ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de
judecătorul-raportor, concluziile reprezentantului Ministerului Public,
dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi
Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională constată că a fost legal
sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din
Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr.
47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl
constituie prevederile art. 90 alin. 2, art. 214 alin. 5 şi art. 224 alineatul
ultim din Codul de procedură penală, art. 11 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă
a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie, art. 12 lit.
a) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea
faptelor de corupţie, art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 pentru
prevenirea şi sancţionarea spălării banilor şi ale art. 282 lit. a) din Legea
nr. 31/1990 privind societăţile comerciale. Textele de lege criticate prevăd:
- Art. 90 alin. 2, art. 214 alin. 5 şi art. 224
alineatul ultim din Codul de procedură penală:
• art. 90 alin. 2, astfel cum a fost modificat prin
Legea nr. 141/1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 289 din 14 noiembrie 1996: „De
asemenea, sunt mijloace de probă procesele-verbale şi actele de constatare,
încheiate de alte organe, dacă legea prevede aceasta. ";
• art. 214 alin. 5: „Procesele-verbale încheiate de aceste organe constituie mijloace
de probă. ";
• art. 224 alineatul
ultim: „Procesul-verbal prin care se
constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă.
";
- Art. 11 alin. (3)
din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional
Anticorupţie, în redactarea cuprinsă în art. X pct. 1 al titlului XVI din Legea nr. 247/2005 privind reforma în
domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 653 din 22 iulie 2005: „Constatarea tehnico-ştiinţifică
efectuată din dispoziţia scrisă a procurorului de specialiştii prevăzuţi la
alin. (1) constituie mijloc de probă, în condiţiile legii.";
- Art. 12 lit. a) din
Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de
corupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000: „Sunt
pedepsite cu închisoarea de la 1 la 5 ani următoarele fapte, dacă sunt
săvârşite în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori
alte foloase necuvenite:
a) efectuarea de operaţiuni
financiare, ca acte de comerţ, incompatibile cu funcţia, atribuţia sau
însărcinarea pe care o îndeplineşte o persoană ori încheierea de tranzacţii
financiare, utilizând informaţiile obţinute în virtutea funcţiei, atribuţiei
sau însărcinării sale.";
- Art. 23 alin. (1)
lit. c) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării
banilor, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 904 din 12 decembrie 2002: „Constituie
infracţiunea de spălare a banilor şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12
ani: [...] c) dobândirea, deţinerea sau folosirea de bunuri, cunoscând că
acestea provin din săvârşirea de infracţiuni. [...]";
- Art. 282 lit. a) din Legea nr. 31/1990 privind
societăţile comerciale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.066 din 17 noiembrie 2004: „Se
pedepsesc cu închisoare de la 3 ani la 12 ani persoanele vinovate de bancrută
frauduloasă, constând în una dintre următoarele fapte: a) falsificarea,
sustragerea sau distrugerea evidenţelor societăţii ori ascunderea unei părţi
din activul societăţii, înfăţişarea de datorii inexistente sau prezentarea în registrul
societăţii, în alt act ori în situaţiile financiare a unor sume nedatorate,
fiecare dintre aceste fapte fiind săvârşită în vederea diminuării aparente a
valorii activelor;".
Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată,
urmează a se reţine următoarele:
I. In legătură cu
neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 90 alin. 2, art. 214 alin. 5 şi art.
224 alineatul ultim din Codul de procedură penală, potrivit cărora, dacă legea
prevede aceasta, procesele-verbale şi actele de constatare încheiate de alte
organe (decât organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată), precum
şi procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare
constituie mijloace de probă, se invocă încălcarea următoarelor texte din
Constituţie: art. 21 alin. (3) referitor la dreptul părţilor la un proces
echitabil şi soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil; art. 124 alin. (2)
care stabileşte că justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi şi
alin. (3) privind independenţa judecătorilor; art. 11 privitor la „Dreptul
internaţional şi dreptul intern"; art. 20
privind „Tratatele internaţionale privind drepturile omului". Se
invocă şi încălcarea art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi
a libertăţilor fundamentale, referitor la „Dreptul
la un proces echitabil."
In esenţă, se susţine că textele de lege criticate
contravin prevederilor constituţionale şi convenţionale menţionate, deoarece
permit „utilizarea mijloacelor de probă obţinute prin constrângere în cadrul
procedurilor administrative de control", ceea ce „aduce atingere
caracterului echitabil al procedurii penale ulterioare, prin încălcarea
dreptului de a nu contribui la propria incriminare", delimitează
„obţinerea mijloacelor de probă în procedurile administrative de folosirea lor
ulterioară în procedurile penale" şi eludează garanţiile procesuale
recunoscute acuzatului în procesul penal. In consecinţă, se consideră că,
pentru respectarea dreptului la un proces echitabil, înscrisurile menţionate de
art. 90 alin. 2 din Codul de procedură penală pot avea doar valoare de
informaţii pentru organele de urmărire penală, iar nu valoare de mijloace de
probă în procesul penal, şi nu pot „influenţa în nici un fel soluţionarea
procesului penal, care trebuie să depindă exclusiv de acte de procedură
întocmite de organe judiciare penale, cu respectarea garanţiilor pe care nu le
poate oferi decât un proces penal legal declanşat".
Analizând aceste susţineri, Curtea constată că aceste
critici sunt neîntemeiate şi urmează a fi respinse. Aceasta, deoarece împotriva
înscrisurilor menţionate de textele din Codul de procedură penală enunţate se
poate formula contestaţie ce
se soluţionează atât pe cale administrativă de către organul competent, cât şi
de către o instanţă de judecată independentă şi imparţială, instituită de lege,
iar persoana ce se consideră lezată în drepturile sale beneficiază de două
grade de jurisdicţie. De asemenea, în procesul deliberării, judecătorul
verifică şi evaluează materialul probator şi îşi fundamentează soluţia pe
întregul probatoriu administrat în cauză, prin coroborarea şi aprecierea
probelor, şi nu prin raportarea exclusivă la procesele-verbale şi actele de
constatare întocmite de alte organe, cu competenţă specială. Aşadar, judecata
se desfăşoară de către o instanţă independentă şi imparţială, în condiţii de
publicitate, oralitate şi contradictorialitate, iar judecătorul îşi
fundamentează soluţia pe întregul probatoriu administrat, verificând, evaluând
şi coroborând probele, astfel că informaţiile culese imediat după săvârşirea
faptei reclamate, în măsura obţinerii lor legale, nu pot crea în mod concret
riscul unui abuz de procedură.
Pentru aceleaşi considerente, Curtea respinge şi
excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 alin. (3) din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2000 care, în opinia autorului, nu
respectă cerinţele „imparţialităţii şi ale caracterului obiectiv ce ar trebui
să caracterizeze mijloacele de probă cu caracter ştiinţific" şi nici
principiile contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, fiind contrare
dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale invocate şi cu privire la
textele din Codul de procedură penală anterior analizate.
II. In legătură cu art. 12 lit.
a) din Legea nr. 78/2000, care, în opinia autorului excepţiei, este
neconstituţional întrucât nu individualizează în mod concret „situaţii de
incompatibilitate, natura lor juridică, morală, socială etc, conţinutul
concret, sediul lor de reglementare" şi nici nu îndeplineşte condiţiile
privind caracterul previzibil şi accesibil al legii, se invocă încălcarea art.
23 alin. (12) din Constituţie, potrivit căruia „Nici
o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată
decât în condiţiile şi în temeiul legii", şi
art. 7 din Convenţie - Nici o pedeapsă fără lege, coroborat cu art. 11
şi 20 din Constituţie. Art. 12 lit. a) din legea criticată pedepseşte cu
închisoarea efectuarea de operaţiuni
financiare, ca acte de comerţ, incompatibile cu funcţia, atribuţia sau însărcinarea
pe care o îndeplineşte o persoană ori încheierea de tranzacţii financiare, prin
utilizarea informaţiilor obţinute în virtutea funcţiei, atribuţiei sau
însărcinării sale şi dacă aceste fapte sunt săvârşite în scopul obţinerii
pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite.
Curtea constată că acest text stabileşte toate elementele constitutive ale
infracţiunii comise, astfel că nu poate reţine contrarietatea lui faţă de
dispoziţiile din Constituţie şi din Convenţie enunţate.
III. In opinia autorului excepţiei, art. 23 alin. (1)
lit. c) din Legea nr. 656/2002 contravine art. 23 alin. (12) din Constituţie şi
art. 7 din Convenţie, coroborat cu art. 11 şi 20 din Constituţie, întrucât
condiţiile privind caracterul accesibil şi previzibil al legii nu sunt
îndeplinite. Curtea constată că şi aceste susţineri urmează a fi înlăturate,
deoarece termenul de „infracţiune" este
folosit de legiuitor generic pentru a acoperi
multitudinea de „infracţiuni bază" din care pot proveni bunurile.
IV. In legătură cu art. 282
lit. a) din Legea nr. 31/1990, care pedepseşte cu închisoare persoanele
vinovate de bancrută frauduloasă, constând în falsificarea, sustragerea sau
distrugerea evidenţelor societăţii ori ascunderea unei părţi din activul
societăţii, înfăţişarea de datorii inexistente sau prezentarea în registrul
societăţii, în alt act ori în situaţiile financiare a unor sume nedatorate,
fiecare dintre aceste fapte fiind săvârşită în vederea diminuării aparente a
valorii activelor, autorul excepţiei susţine că încalcă art. 23 alin. (11) din
Constituţie, potrivit căruia „Până la rămânerea definitivă a hotărârii
judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată", şi
art. 6 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale, prin raportare la prevederile constituţionale ale
art. 11 şi 20. Cu privire la aceste susţineri, Curtea constată că textul de
lege criticat stabileşte, ca orice normă de incriminare, conţinutul constitutiv
al infracţiunii, adică condiţiile obiective şi subiective în care fapta devine
infracţiune. Aşa fiind, şi excepţia de neconstituţionalitate a art. 282 lit. a)
din Legea nr. 31/1990 urmează să fie respinsă.
Faţă de cele de mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi
al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin.
(1) lit. A.d), şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a
prevederilor art. 90 alin. 2, art. 214 alin. 5 şi art. 224 alineatul ultim din
Codul de procedură penală, art. 11 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticoruptie, art. 12 lit. a)
din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor
de corupţie, art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea
şi sancţionarea spălării banilor şi ale art. 282 lit. a) din Legea nr. 31/1990
privind societăţile comerciale, excepţie ridicată de Ioan Lascău în Dosarul nr.
2.122/2005 al Tribunalului Braşov - Secţia penală.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 27 iunie
2006.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent şef,
Gabriela Dragomirescu