Decizia Nr.50 din 12.02.2013

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu-Daniel Arcer.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 218 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, excepţie ridicată, din oficiu, de Tribunalul Iaşi - Secţia a II-a civilă - contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 7.670/99/2012. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.535D/2012.La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.Preşedintele dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 1.560D/2012, având ca obiect aceeaşi excepţie de neconstituţionalitate, ridicată, din oficiu, de Tribunalul Iaşi - Secţia a II-a civilă - contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 7.671/99/2012.La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor.Reprezentantul Ministerului Public nu se opune conexării cauzelor.Curtea, având în vedere identitatea de obiect a cauzelor, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea Dosarului nr. 1.560D/2012 la Dosarul nr. 1.535D/2012, care a fost primul înregistrat.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, face referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 95/2011.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarelor, reţine următoarele:Prin încheierile din 13 noiembrie 2012, pronunţate în dosarele nr. 7.670/99/2012 şi nr. 7.671/99/2012, Tribunalul Iaşi - Secţia a II-a civilă - contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 218 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, excepţie ridicată de instanţa de judecată, din oficiu, în cauze având ca obiect anularea unor decizii de impunere.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, se apreciază că dispoziţiile criticate încalcă prevederile art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie, deoarece impun persoanei vătămate să conteste decizia emisă în procedura administrativă, aceasta neavând deschisă calea acţiunii în contencios prin care să solicite instanţei verificarea legalităţii şi temeiniciei actului administrativ vătămător, respectiv decizia de impunere ori alt act fiscal. Aceste prevederi constituţionale sunt cu atât mai mult încălcate cu cât organul fiscal refuză să soluţioneze contestaţia persoanei vătămate prin emiterea unei decizii.În cazul refuzului de soluţionare a contestaţiei administrative sau al nesoluţionării contestaţiei în termenul legal, persoana vătămată este obligată să solicite instanţei de contencios administrativ obligarea organului fiscal la soluţionarea contestaţiei administrative. Într-o atare situaţie soluţionarea litigiului fiscal nu mai are loc într-un termen rezonabil şi într-o manieră echitabilă, ci în detrimentul intereselor procesuale ale contribuabililor şi în favoarea organului fiscal. Reglementarea obiectului acţiunii în materia contenciosului administrativ fiscal, prin dispoziţiile criticate, contravine prevederilor art. 52 alin. (1) din Constituţie, actul fiscal efectiv vătămător neputând fi cenzurat de către instanţa de contencios.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, face referire la deciziile Curţii Constituţionale nr. 409/2004 şi nr. 449/2004.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 218 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 31 iulie 2007, cu următorul conţinut: „(1) Decizia privind soluţionarea contestaţiei se comunică contestatorului, persoanelor introduse, în condiţiile art. 44, precum şi organului fiscal emitent al actului administrativ atacat.(2) Deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluţionare a contestaţiei potrivit art. 212, la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii.“În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii, autorul excepţiei invocă prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (1), (2) şi (3) referitor la accesul liber la justiţie şi art. 52 alin. (1) şi (2) referitor la dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 617 din 6 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 390 din 14 iunie 2010, a stabilit că prin procedurile de recurs administrativ reglementate de textul de lege criticat se lasă posibilitatea organelor care au emis actele administrative atacate sau organelor superioare acestora de a reveni asupra măsurilor luate sau de a le redimensiona în limitele prevăzute de lege. Cu acelaşi prilej, Curtea a mai reţinut că actele de soluţionare de către organele administrative a contestaţiilor, respectiv a reclamaţiilor formulate potrivit dispoziţiilor din Codul de procedură fiscală nu sunt, aşadar, acte de jurisdicţie, ci acte administrative supuse cenzurii instanţei de judecată. Aşa fiind, Curtea a reţinut că textul legal criticat nu încalcă art. 21 din Constituţie. Totodată, prin Decizia nr. 95 din 1 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 320 din 10 mai 2011, Curtea a reţinut că trebuie distins între mai multe ipoteze, după cum urmează: 1. Organul fiscal competent nu a soluţionat contestaţia deoarece a suspendat, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă sau când soluţionarea cauzei depinde, în tot ori în parte, de existenţa sau inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi. 2. Organul fiscal competent nu a soluţionat contestaţia în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 70 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, fără a exista vreun motiv de suspendare. Având în vedere dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, precum şi pe cele ale Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, Curtea a observat că o atare situaţie se circumscrie nesoluţionării în termenul legal a cererii de către organul fiscal. Într-o atare situaţie, cel care se consideră lezat în drepturile sale prin lipsa actului administrativ fiscal se poate adresa instanţei de judecată pentru obligarea organului fiscal de a emite decizia de soluţionare a contestaţiei. 3. Organul fiscal competent a soluţionat contestaţia în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 70 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, pronunţând o decizie în acest sens. Curtea a constatat că în toate cazurile, ulterior pronunţării deciziei de către organul fiscal, contestatorul nemulţumit poate ataca această decizie la instanţa de contencios administrativ competentă. În soluţionarea cererii, instanţa de contencios administrativ este competentă, potrivit art. 18 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, să se pronunţe şi asupra legalităţii operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecăţii, adică şi asupra actelor administrative fiscale contestate în faţa organului fiscal. De asemenea, Curtea a constatat că eventualul comportament al părţilor sau al instituţiilor administrative care determină o întârziere în soluţionarea contestaţiei nu reprezintă o problemă de constituţionalitate, ci o problemă ce ţine exclusiv de conduita părţilor implicate, conduită ce nu este determinată de textul de lege criticat. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, atât considerentele, cât şi soluţiile deciziilor menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 218 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, excepţie ridicată de Tribunalul Iaşi - Secţia a II-a civilă - contencios administrativ şi fiscal în dosarele nr. 7.670/99/2012 şi nr. 7.671/99/2012. Definitivă şi general obligatorie. Pronunţată în şedinţa publică din data de 12 februarie 2013. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu