Decizia Nr.476 din 27.06.2017

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 239 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Sincar Huseyin în Dosarul nr. 144/90/2016/a3 al Tribunalului Vâlcea şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.236D/2016.2. La apelul nominal se prezintă pentru autorul excepţiei domnul avocat Ionel Olteanu din cadrul Baroului Bucureşti, cu delegaţie la dosar. Procedura de citare este legal îndeplinită.3. De asemenea, s-a prezentat şi doamna traducător de limba turcă, Bahtiar Cioroiu, desemnată în cauză să asigure traducerea.4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului legal al autorului excepţiei, care arată că depune note scrise şi doreşte să precizeze, în prealabil, că obiectul excepţiei îl reprezintă art. 239 din Codul de procedură penală în integralitatea sa. Pe fondul excepţiei solicită admiterea acesteia susţinând că, spre deosebire de aspectele dezlegate în jurisprudenţa sa, Curtea nu s-a pronunţat asupra problemei calităţii art. 239 din Codul de procedură penală ce decurge din lipsa clarităţii şi previzibilităţii noţiunii de „termen rezonabil".5. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, sens în care face trimitere la jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:6. Prin Decizia penală nr. 591/A din 17 mai 2016, pronunţată în Dosarul nr. 317/46/2016, Curtea de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 239 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Sincar Huseyin într-o cauză având ca obiect verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurilor preventive conform art. 348 din Codul de procedură penală. Curtea Constituţională a fost sesizată ca urmare a admiterii căii de atac formulate împotriva încheierii pronunţate de Tribunalul Vâlcea în Dosarul nr. 144/90/2016/a3, prin care a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de sesizare a instanţei de contencios constituţional.7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, se susţine că prevederile legale menţionate sunt neconstituţionale deoarece, în cadrul procedurii de cameră preliminară, perioada arestării preventive nu poate fi apreciată ca făcând parte din perioada arestării preventive în cadrul judecăţii în primă instanţă. Totodată, s-a apreciat că termenul de 180 de zile prevăzut de dispoziţiile art. 236 alin. (4) din Codul de procedură penală ar fi aplicabil şi procedurii de cameră preliminară, fiind premergătoare judecăţii în primă instanţă, ca etapă sui generis a procesului penal. 8. Curtea de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie apreciază că excepţia de neconstituţionalitate ridicată este neîntemeiată.9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.10. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, în ce priveşte arestarea preventivă în procedura de cameră preliminară, aceasta este socotită de către legiuitor ca arestare preventivă în cursul judecăţii în primă instanţă. Trimiţând la termenele instituite de alin. (1), dispoziţiile art. 239 alin. (2) din Codul de procedură penală stabilesc că acestea curg de la data punerii în executare a măsurii, inclusiv atunci când arestarea preventivă s-a dispus în cursul procedurii de cameră preliminară. Aşadar, în ipoteza avută în vedere de autorul excepţiei, atunci când măsura arestării preventive a fost luată în faza de urmărire penală şi a fost menţinută în procedură de cameră preliminară, ceea ce s-a executat înainte de sesizarea instanţei cu rechizitoriu va fi analizat din perspectiva duratei maxime a arestării preventive prin raportare la prevederile art. 236 alin. (4) din Codul de procedură penală, fiind în discuţie o arestare preventivă în faza de urmărire penală, iar ceea ce se execută după trimiterea în judecată (deci inclusiv în cursul procedurii de cameră preliminară), va fi analizat prin raportare la dispoziţiile art. 239 alin. (1) din Codul de procedură penală. Nu în ultimul rând, soluţia criticată ţine seama de limitele temporale pe care legiuitorul le-a stabilit în privinţa fazei de urmărire penală, respectiv a fazei judecăţii. Astfel, potrivit art. 327 raportat la art. 321 şi art. 322 din Codul de procedură penală, terminarea urmăririi penale are loc odată cu emiterea de către procuror, după caz, a rechizitoriului sau a ordonanţei de clasare, iar conform art. 329 alin. (1) şi (2) raportat la art. 344 alin. (1) din Codul de procedură penală, momentul de început al fazei judecăţii îl constituie înregistrarea rechizitoriului la instanţa competentă să judece cauze în fond.11. Prin urmare, nu există niciun argument logic pentru care arestarea preventivă pusă în executare în procedura camerei preliminare, deci după sesizarea primei instanţe prin rechizitoriu, să fie socotită în cadrul duratei totale a arestării din cursul urmăririi penale.12. În ce priveşte pretinsa încălcare a dreptului la un proces echitabil, Guvernul apreciază că aceasta nu subzistă câtă vreme, în procedura camerei preliminare, inculpatul poate contesta legalitatea măsurii arestării preventive, inclusiv sub aspectul duratei rezonabile a acesteia.13. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale, sens în care face trimitere la Decizia nr. 217 din 12 aprilie 2016. 14. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile scrise depuse, susţinerile apărătorului ales al autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:15. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.16. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 239 alin. (2), cu denumirea marginală Durata maximă a arestării preventive a inculpatului în cursul judecăţii în primă instanţă, din Codul de procedură penală, care au următorul conţinut: (1) În cursul judecăţii în primă instanţă, durata totală a arestării preventive a inculpatului nu poate depăşi un termen rezonabil şi nu poate fi mai mare de jumătatea maximului special prevăzut de lege pentru infracţiunea care face obiectul sesizării instanţei de judecată. În toate cazurile, durata arestării preventive în primă instanţă nu poate depăşi 5 ani.(2) Termenele prevăzute la alin. (1) curg de la data sesizării instanţei de judecată, în cazul în care inculpatul se află în stare de arest preventiv, şi, respectiv, de la data punerii în executare a măsurii, când faţă de acesta s-a dispus arestarea preventivă în procedura de cameră preliminară sau în cursul judecăţii sau în lipsă.(3) La expirarea termenelor prevăzute la alin. (1), instanţa de judecată poate dispune luarea unei alte măsuri preventive, în condiţiile legii. 17. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 21 referitor la Accesul liber la justiţie şi art. 23 referitor la Libertatea individuală.18. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate au mai fost supuse controlului Curţii Constituţionale din perspectiva unor critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 217 din 12 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 459 din 21 iunie 2016, făcând trimitere la propria jurisprudenţă, a statuat că instituţia camerei preliminare a fost concepută, în accepţiunea legiuitorului, „ca o instituţie nouă şi inovatoare" care are ca scop „înlăturarea duratei excesive a procedurilor în faza de judecată", fiind, în acelaşi timp, un remediu procesual menit „să răspundă exigenţelor de legalitate, celeritate şi echitate a procesului penal" (a se vedea Expunerea de motive la Proiectul de Lege privind Codul de procedură penală - PL-x nr. 412/2009). În prezent, instituţia camerei preliminare este reglementată în cuprinsul Codului de procedură penală la art. 342-348, unde se găsesc elementele referitoare la obiectul şi durata camerei preliminare, măsurile premergătoare, procedura, soluţiile ce pot fi pronunţate şi contestaţia împotriva acestor soluţii. [...] Astfel, prin prisma atribuţiilor procesuale încredinţate judecătorului de cameră preliminară, în contextul separării funcţiilor judiciare potrivit textului de lege menţionat anterior (art. 3 din Codul de procedură penală), Curtea a concluzionat că acestuia îi revine funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată şi că, în concepţia legiuitorului, această nouă instituţie procesuală nu aparţine nici urmăririi penale, nici judecăţii, fiind echivalentă unei noi faze a procesului penal. [...] Totuşi, din reglementarea atribuţiilor pe care funcţia exercitată de judecătorul de cameră preliminară le presupune, Curtea a observat că activitatea acestuia nu priveşte fondul cauzei, actul procesual exercitat de către acesta neantamând şi nedispunând, în sens pozitiv sau negativ, cu privire la elementele esenţiale ale raportului de conflict: faptă, persoană şi vinovăţie. Astfel, potrivit prevederilor art. 342 din Codul de procedură penală, competenţa judecătorului de cameră preliminară constă în verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi legalităţii sesizării instanţei, în verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Totodată, Curtea a constatat că judecătorul de cameră preliminară, potrivit art. 342 din Codul de procedură penală, îşi va exercita atribuţiile după trimiterea în judecată a inculpatului, rechizitoriul constituind actul de sesizare a instanţei de judecată (a se vedea şi Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2014, paragrafele 25, 27, 28).19. Aşa fiind, deşi procedura în camera preliminară este o fază distinctă de faza de urmărire penală şi faza de judecată, obiectul său, astfel consacrat de art. 342 din Codul de procedură penală, este situat în timp între două momente procesuale, şi anume cel al sesizării instanţei de judecată prin rechizitoriu şi cel al dispunerii începerii judecăţii pe fond.20. De asemenea, cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 486 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 997 din 12 decembrie 2016, s-a statuat că potrivit dispoziţiilor art. 239 alin. (1) din Codul de procedură penală referitor la durata maximă a arestării preventive a inculpatului în cursul judecăţii în primă instanţă, durata totală a arestării preventive a inculpatului nu poate depăşi un termen rezonabil şi nu poate fi mai mare de jumătatea maximului special prevăzut de lege pentru infracţiunea care face obiectul sesizării instanţei de judecată. În toate cazurile, durata arestării preventive în primă instanţă nu poate depăşi 5 ani. Or, ţinând seama de aceste prevederi coroborate cu alin. (2) al art. 239 din Codul de procedură penală, Curtea a constatat că termenele mai sus arătate curg de la data sesizării instanţei de judecată, în cazul în care inculpatul se află în stare de arest preventiv, şi, respectiv, de la data punerii în executare a măsurii, când faţă de arestat sa dispus arestarea preventivă în procedura de cameră preliminară sau în cursul judecăţii sau în lipsă.21. Cu alte cuvinte, în cazul în care măsura arestării preventive a fost luată şi prelungită succesiv în faza de urmărire penală, iar, ulterior, a fost întocmit rechizitoriul, atunci durata totală a măsurii în prima fază a procesului penal nu poate fi mai mare de 180 de zile - a se vedea art. 236 alin. (4) din Codul de procedură penală -, iar, ulterior, de la data sesizării instanţei de judecată, deci din momentul trecerii cauzei în procedura de cameră preliminară, curge termenul prevăzut de art. 239 alin. (1) din acelaşi cod, care are în vedere atât procedura de filtru, cât şi judecata în primă instanţă.22. În acelaşi sens este şi Decizia nr. 179 din 21 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 377 din 19 mai 2017, prin care Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 239 alin. (2) din Codul de procedură penală.23. Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele şi soluţia care au fundamentat deciziile mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.24. Referitor la susţinerile autorului excepţiei, făcute în şedinţa publică şi cuprinse, de asemenea, în notele scrise depuse prin care şi-a extins criticile de neconstituţionalitate, arătând că dispoziţiile art. 239 din Codul de procedură penală sunt neclare prin aceea că nu se poate înţelege cu uşurinţă conceptul de „termen rezonabil", Curtea constată că nu poate primi aceste motive de neconstituţionalitate, întrucât ele au fost invocate ulterior sesizării Curţii în prezenta cauză. Instanţa de contencios constituţional nu poate hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate direct în faţa sa, întrucât ar încălca art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, conform căruia părţile trebuie să îşi exprime punctele de vedere în legătură cu excepţia de neconstituţionalitate în faţa instanţei judecătoreşti, depunând dovezile pe care le consideră necesare, iar instanţa de judecată este obligată să îşi exprime opinia cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată. Aşadar, litigiul constituţional se desfăşoară numai în limitele determinate prin încheierea de sesizare, fără ca acestea să poată fi modificate de vreuna dintre părţi.25. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Sincair Huseyin în Dosarul nr. 144/90/2016/a3 al Tribunalului Vâlcea şi constată că dispoziţiile art. 239 din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Curţii de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 27 iunie 2017.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALEprof. univ. dr. VALER DORNEANUMagistrat-asistent,Afrodita Laura Tutunaru