DECIZIE Nr.
458 din 31 martie 2009
referitoare la exceptia de
neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 373 1 din Codul de procedura civila,
astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 13 din Legea nr. 459/2006
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 256 din 17 aprilie 2009
Ioan Vida -
preşedinte
Nicolae Cochinescu -judecător
Aspazia Cojocaru -judecător
Acsinte Gaspar -judecător
Petre Lăzăroiu -judecător
Ion Predescu -judecător
Tudorel Toader -judecător
Augustin Zegrean -judecător
Carmen-Cătălina Gliga - procuror
Marieta Safta -
magistrat-asistent
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3731 din Codul de procedură civilă, astfel cum au fost modificate prin
art. I pct. 13 din Legea nr.
459/2006, excepţie ridicată de Societatea Comercială Thyssenkrupp Bilstein
Compa - S.A. Sibiu, Thyssenkrupp Bilstein Suspension Gmbh şi Thyssenkrupp AG în
Dosarul nr. 4.858/306/2007 al Tribunalului Sibiu - Secţia civilă.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de
26 martie 2009, în prezenţa reprezentantului autorilor excepţiei şi a
reprezentantului Ministerului Public, fiind consemnate în încheierea de la acea
dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea
pentru data de 31 martie 2009.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine
următoarele:
Prin Incheierea din 22
octombrie 2008, pronunţată în Dosarul nr. 4.858/306/2007, Tribunalul Sibiu -
Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 13 din Legea nr. 459/2006 pentru modificarea şi completarea
Codului de procedură civilă şi a prevederilor art. 3731 din Codul de procedură
civilă, astfel cum au fost modificate de art. I
pct. 13 din Legea nr. 459/2006, excepţie ridicată
de Societatea Comercială Thyssenkrupp Bilstein Compa - S.A. Sibiu, Thyssenkrupp
Bilstein Suspension Gmbh şi Thyssenkrupp AG.
In motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că textul de lege criticat este
neconstituţional, deoarece, deşi executarea silită reprezintă o fază a
procesului civil, prin înlăturarea intervenţiei instanţei în controlul de
legalitate al începerii procedurii execuţionale, i s-a acordat acesteia un
caracter administrativ, ce încalcă principiul separaţiei puterilor în stat.
Prin modificarea dispoziţiilor art. 3731 din Codul de procedură civilă s-au eliminat dispoziţiile legale
care supuneau controlului de legalitate al instanţelor de judecată începerea
executării, în prezent executorul judecătoresc fiind liber să aprecieze asupra
legalităţii cererii creditorului întocmai ca o instanţă de judecată, ceea ce
este vădit neconstituţional. Se mai arată că prin aprecierea greşită de către
executorul judecătoresc a îndeplinirii sau nu a condiţiilor necesare punerii în
executare, patrimoniul creditorului/debitorului poate fi afectat în sensul
micşorării nejustificate sau a imposibilităţii de reîntregire, ceea ce încalcă
dreptul de proprietate privată.
Tribunalul Sibiu - Secţia civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate invocată în cauză
este neîntemeiată, arătând că normele criticate nu încalcă dispoziţiile
constituţionale invocate.
In conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din
Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor
două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi
exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
Avocatul Poporului consideră
că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, arătând că textul de
lege criticat nu încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (4), art.
21, art. 44 şi ale art. 126.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de
neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor,
susţinerile autorilor excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale
criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992,
reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost
legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din
Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea
nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl
constituie art. 3731 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin
art. I pct. 13 din Legea nr.
459/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 994 din 13 decembrie 2006, având
următorul cuprins: „Art. 3731. - Cererea de executare silită se depune la executorul judecătoresc,
dacă legea nu prevede altfel.
Executorul judecătoresc este dator să stăruie, prin
toate mijloacele admise de lege, pentru realizarea integrală şi cu celeritate a
obligaţiei prevăzute în titlul executoriu şi pentru respectarea dispoziţiilor
legii, a drepturilor părţilor şi ale altor persoane interesate.
In interesul executării, executorul judecătoresc
poate cere debitorului să dea o declaraţie scrisă cu privire la veniturile şi
bunurile sale şi locul unde se află acestea.
In situaţia prevăzută de art. 3717 alin. 1, executorul
judecătoresc este dator să pună în vedere părţii să-şi îndeplinească de îndată
obligaţia de avansare a cheltuielilor de executare."
Se susţine că aceste dispoziţii legale încalcă
prevederile constituţionale ale art. 1 - Statul
român, ale art. 21 -Accesul
liber la justiţie, ale art. 44 - Dreptul de proprietate privată şi ale
art. 126 - Instanţele judecătoreşti, cu
raportare la art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind dreptul la
un proces echitabil, precum şi la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
privind dreptul de proprietate privată.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, astfel cum
a fost formulată, Curtea reţine următoarele:
Procesul civil constituie activitatea desfăşurată de
instanţă, părţi, organe de executare şi alte persoane sau organe care participă
la înfăptuirea de către instanţele judecătoreşti a justiţiei în cauzele civile,
în vederea realizării sau stabilirii drepturilor şi intereselor civile deduse
judecăţii şi executării silite a hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri
executorii. Aşadar, procesul civil parcurge două faze: judecata şi executarea silită, aceasta din urmă
intervenind în cazul hotărârilor susceptibile de a fi puse în executare cu
ajutorul forţei de constrângere a statului sau a altor titluri executorii, în
măsura în care debitorul nu îşi execută de bunăvoie obligaţia.
Caracterul unitar al procesului
civil impune respectarea garanţiilor ce caracterizează dreptul la un proces
echitabil atât în faza judecăţii, cât şi a executării silite, cea mai
importantă dintre aceste garanţii fiind „dreptul la un tribunal" în sensul
art. 21 din Constituţie şi al art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale, adică liberul acces la o instanţă
independentă şi imparţială, stabilită prin lege, şi controlul actelor efectuate
în ambele faze ale procesului de către instanţele judecătoreşti.
In acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea Europeană a
Drepturilor Omului, care a statuat în jurisprudenţa sa că „dreptul la un
tribunal garantat de art. 6 alin. 1 din Convenţie ar fi iluzoriu dacă ordinea
juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre
judecătorească definitivă şi obligatorie să rămână inoperantă în detrimentul
unei părţi. Executarea unei sentinţe, a oricărei instanţe, trebuie considerată
ca făcând parte integrantă din «proces» în sensul art. 6". (cauzele SC Ruxandra Trading împotriva României, 2007,
Hornsby împotriva Greciei, 1997).
Cu scopul declarat de a adapta procedura executării
silite la exigenţele art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi
a libertăţilor fundamentale şi pentru eliminarea deficienţelor constatate de
Curtea Europeană a Drepturilor Omului în această materie, care au determinat
condamnarea statului român într-o serie de cauze, legiuitorul român a procedat
la adoptarea unor modificări ale normelor incidente în materia executării
silite. Curtea consideră că este pozitiv un astfel de demers, pentru asigurarea
bunei desfăşurări a acestei proceduri, prin scurtarea duratei sale şi evitarea
exercitării unor acţiuni abuzive sau nejustificate, cu condiţia ca modificările
legislative realizate să respecte exigenţele statului de drept, astfel cum sunt
consacrate de Legea fundamentală, şi un just echilibru între mijloacele
folosite şi scopul urmărit prin adoptarea unor asemenea măsuri.
Astfel, în ceea ce priveşte art. 3731 din Codul de procedură civilă, a
cărui modificare este criticată în prezenta cauză, se observă că, în redactarea
anterioară intervenţiei legiuitorului prin art. I pct. 13 din Legea nr. 459/2006, avea următorul cuprins: „Cererea
de executare silită se depune la executorul judecătoresc, dacă legea nu dispune
altfel. Executorul judecătoresc va solicita încuviinţarea executării de către
instanţa de executare, căreia îi va înainta, în copie, cererea creditorului
urmăritor şi titlul executoriu.
Instanţa încuviinţează executarea silită prin
încheiere dată în camera de consiliu, fără citarea părţilor. Incheierea prin
care preşedintele instanţei admite cererea de încuviinţare a executării silite
nu este supusă niciunei căi de atac. Incheierea prin care se respinge cererea
de încuviinţare a executării silite poate fi atacată cu recurs de către
creditor, în termen de 5 zile de la comunicare.
După încuviinţarea cererii, instanţa va alcătui un
dosar privind executarea, la care executorul judecătoresc este obligat să
depună câte un exemplar al fiecărui act de executare, în termen de 48 de ore de
la efectuarea acestuia."
In această redactare, textul de lege îndeplinea
exigenţele unui proces echitabil, plasând executarea silită sub controlul
instanţei de judecată încă de la debutul acestei proceduri.
Prin art. I pct. 13 din Legea
nr. 459/2006 s-a dat o nouă redactare art. 3731 din Codul de procedură civilă, fiind eliminată obligaţia
executorului judecătoresc de a solicita încuviinţarea executării silite de
către instanţa de executare, precum şi procedura încuviinţării executării
silite, în ansamblul său. Curtea constată că dispoziţiile art. 3731 din Codul de procedură civilă,
astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 13 din Legea nr. 459/2006, sunt neconstituţionale, pentru
motivele ce urmează a fi expuse.
Astfel, prin înlăturarea controlului judecătoresc
asupra începerii executării silite s-a conferit executorului judecătoresc
competenţa de a decide cu privire la legalitatea şi temeinicia cererii de
executare silită, activitate ce constituia atributul instanţei de judecată.
Altfel spus, verificările efectuate anterior modificării art. 3731 din Codul de procedură civilă de
către instanţa de executare, în vederea încuviinţării executării silite
(existenţa şi legalitatea titlului executoriu, caracterul cert, lichid şi
exigibil al creanţei, calitatea părţilor din procedura de executare silită
etc), trebuie să fie realizate, faţă de noua reglementare a acestui text de
lege, de către executorul judecătoresc, care, potrivit art. 3731 alin. 2 din Codul de procedură
civilă, „este dator să stăruie, prin toate mijloacele admise de lege, pentru
realizarea integrală şi cu celeritate a obligaţiei prevăzute în titlul
executoriu şi pentru respectarea dispoziţiilor legii, a drepturilor părţilor şi
ale altor persoane interesate".
Conferirea unei asemenea competenţe executorilor judecătoreşti,
care nu fac parte din autoritatea judecătorească şi a căror activitate,
potrivit art. 4 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, se
află sub coordonarea şi controlul Ministerului Justiţiei, încalcă atât
dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (4), potrivit cărora „Statul se organizează potrivit
principiului separaţiei şi echilibrului puterilor -
legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei
constituţionale", cât şi pe cele ale art. 126
alin. (1), potrivit cărora „Justiţia se realizează prin Inalta Curte de
Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de
lege".
De asemenea, lăsarea unei faze a procesului civil la
aprecierea reprezentanţilor unui serviciu administrativ, care nu se bucură de
garanţiile de independenţă şi imparţialitate ale instanţei de judecată, încalcă
dreptul părţilor la un proces echitabil consfinţit de art. 21 alin. (3) din
Constituţie şi de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale. Aceasta cu atât mai mult cu cât legalitatea
începerii procedurii de executare produce efecte asupra tuturor actelor de
executare ulterioare şi, prin urmare, asupra tuturor părţilor implicate în
această procedură. Curtea reţine, în acest sens, că executarea silită nu
trebuie privită unilateral, numai din perspectiva creditorului şi a drepturilor
acestuia, ci şi din perspectiva debitorului, căruia deopotrivă trebuie să-i fie
asigurate garanţiile ce caracterizează dreptul la un proces echitabil, prin
înlăturarea oricăror posibilităţi de abuz şi a eventualelor demersuri
şicanatorii. Accesul la o instanţă de judecată, prin posibilitatea contestării
actelor de executare făcute cu încălcarea legii, nu constituie întotdeauna un
remediu suficient oferit persoanei împotriva căreia s-a procedat în mod nelegal
la începerea executării silite. Este necesară o garanţie procesuală a
debitorului pentru prevenirea oricărui abuz în exercitarea dreptului de către
creditorul urmăritor, iar controlul judecătoresc al începerii executării silite
constituia o asemenea garanţie, adecvată şi eficientă, a dreptului la un proces
echitabil al tuturor părţilor implicate în această procedură.
Curtea mai constată că argumentele prezentate în
expunerea de motive a Legii nr. 459/2006 nu sunt de natură să demonstreze
necesitatea modificării art. 3731 din Codul de procedură civilă, în sensul eliminării încuviinţării
executării silite de către instanţa de judecată. Astfel, potrivit expunerii de
motive, înlăturarea controlului judecătoresc în această etapă procesuală a fost
apreciată ca fiind necesară pentru asigurarea celerităţii acestei proceduri,
arătându-se că încuviinţarea executării silite este „considerată, în practică,
ca fiind una dintre procedurile care întârzie derularea executării". Se
menţionează în acest context că „statul român a suferit mai multe condamnări la
Curtea Europeană a Drepturilor Omului din cauza întârzierilor în executarea
hotărârilor judecătoreşti". Or, nici analiza reglementării procedurii
încuviinţării executării silite, nici a hotărârilor de condamnare a statului
român pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nu sunt de natură să demonstreze faptul că aceasta ar fi
constituit una dintre cauzele întârzierii excesive a executării hotărârilor
judecătoreşti.
Astfel, art. 3731
din Codul de procedură civilă, în vechea redactare, asigura o maximă celeritate
a acestei proceduri, instanţa soluţionând cererea de încuviinţare a executării
silite prin încheiere dată în camera de consiliu, fără citarea părţilor.
In ceea ce priveşte hotărârile pronunţate de Curtea
Europeană a Drepturilor Omului în această materie, se observă că stabilesc
obligaţii pozitive în sarcina statului, în sensul găsirii celor mai adecvate
mijloace pentru a se asigura executarea hotărârilor judecătoreşti definitive şi
obligatorii, care, într-un stat ce respectă preeminenţa dreptului, nu pot
rămâne fără efect. Astfel, reţinând că executarea unei hotărâri judecătoreşti
nu poate fi împiedicată, anulată sau amânată pe o perioadă lungă de timp
(cauzele Immobiliare Saffi împotriva Italiei, 1999, Burdov împotriva Rusiei, 2002, Sabin Popescu
împotriva României, 2004), Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a statuat că „este responsabilitatea fiecărui stat contractant
să creeze un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a asigura respectarea
obligaţiilor pozitive care îi revin" (cauza Ruianu împotriva României, 2003).
Eliminarea controlului judecătoresc asupra începerii
executării silite nu poate constitui un răspuns la cele statuate de Curtea
Europeană a Drepturilor Omului, adică o componentă a „arsenalului juridic
adecvat şi suficient" la care face referire aceasta. Prin această
modificare a legii se încalcă, aşa cum s-a arătat, separaţia puterilor în stat,
principiile înfăptuirii justiţiei şi, prin aceasta, normele constituţionale ale
art. 1 alin. (3) care consacră statul de drept şi, de asemenea, se încalcă
însuşi spiritul jurisprudenţei menţionate. Curtea observă, în acest sens, că
art. 3731 din Codul
de procedură civilă, în noua redactare, determină lipsa unui control real şi
eficient al instanţei asupra executării silite, ceea ce are ca efect
prelungirea duratei executării silite, prin litigii ulterioare născute din
contestarea actelor de executare. Pe de altă parte, se creează o reglementare
neunitară şi contradictorie a procedurii executării silite. Astfel, în
condiţiile în care, urmare modificării legislative în discuţie, la instanţa de
executare nu se mai constituie un dosar privind executarea, Legea nr. 188/2000
privind executorii judecătoreşti prevede în continuare obligaţia executorului
judecătoresc de a comunica instanţei copii de pe actele de executare silită,
art. 50 alin. (1) şi (2) din actul normativ menţionat stabilind că: „Art. 50. - (1)
In îndeplinirea atribuţiilor lor executorii judecătoreşti întocmesc
procese-verbale, dacă prin lege nu se dispune
altfel.
(2) Un exemplar al proceselor-verbale întocmite
rămâne la executor, iar celelalte exemplare se comunică instanţei de executare
şi celor interesaţi, după caz." O asemenea
lipsă de corelare legislativă
este de natură să tulbure bunul mers al executării silite, creând
disfuncţionalităţi în derularea acesteia, aşadar având efecte contrare celor
statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
In concluzie, Curtea constată că modificarea art. 3731 din Codul de procedură civilă, prin
dispoziţiile art. I pct. 13
din Legea nr. 459/2006, a determinat desfiinţarea unei importante garanţii a
dreptului la un proces echitabil al tuturor părţilor implicate în procedura
executării silite, prin înlăturarea controlului instanţelor judecătoreşti
asupra începerii acestei proceduri, fiind încălcate astfel dispoziţiile
constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (4), art. 21 alin. (3) şi ale art. 126
alin. (1), cu raportare la art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. In ceea ce priveşte
dispoziţiile art. 44 din Constituţie şi cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1 la
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
invocate, de asemenea, de autorii excepţiei în motivarea acesteia, se constată
că nu au incidenţă în cauză.
Prezenta decizie nu constituie o reconsiderare a
practicii Curţii Constituţionale. Aceasta, întrucât în jurisprudenţa sa
anterioară privind art. 3731 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 13 din Legea nr. 459/2006,
Curtea, pronunţându-se în limitele sesizării, a statuat asupra altor critici de
neconstituţionalitate decât cele formulate în prezenta cauză, critici care
vizau, în esenţă, fie posibilitatea executorului judecătoresc de a actualiza
sumele de bani stabilite prin titlurile executorii (Decizia nr. 1.339 din 9
decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 80 din 11 februarie 2009), fie
aspecte referitoare la interpretarea şi aplicarea legii (Decizia nr. 95 din 20
ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 74 din 9 februarie 2009). In acord
cu această jurisprudenţa, precum şi cu cea privind constituţionalitatea
dispoziţiilor Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti (de exemplu
Decizia nr. 631 din 26 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 518 din 1 august
2007), Curtea constată că activitatea executorilor judecătoreşti reprezintă un
element al statului de drept, în măsura în care prin modul de reglementare a
competenţei şi atribuţiilor acestora nu se încalcă Legea fundamentală.
In conformitate cu cele statuate de Curtea Europeană a
Drepturilor Omului, Curtea reţine că este sarcina legiuitorului să găsească
mijloace adecvate pentru a asigura eficienţa hotărârilor judecătoreşti, prin
adoptarea unor măsuri legislative în sensul reducerii duratei şi a
simplificării procedurii executării silite a acestora, cu respectarea
exigenţelor constituţionale ale statului de drept.
Pentru motivele mai sus
arătate, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie,
precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea
nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de
Societatea Comercială Thyssenkrupp Bilstein Compa - S.A. Sibiu, Thyssenkrupp
Bilstein Suspension Gmbh şi Thyssenkrupp AG în Dosarul nr. 4.858/306/2007 al
Tribunalului Sibiu - Secţia civilă şi constată că dispoziţiile art. 3731 din Codul
de procedură civilă, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 13 din Legea nr. 459/2006, sunt
neconstituţionale.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului
şi Guvernului.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 31 martie
2009.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent,
Marie ta Safta