DECIZIE Nr.
431 din 26 martie 2009
referitoare la exceptia de
neconstitutionalitate a prevederilor art. 16 alin. (1) si (2) din titlul VII al
Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietatii si justitiei,
precum si unele masuri adiacente
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 285 din 30 aprilie 2009
Ioan Vida - preşedinte
Nicolae Cochinescu -judecător
Aspazia Cojocaru -judecător
Acsinte Gaspar -judecător
Petre Lăzăroiu -judecător
Ion Predescu -judecător
Tudorel Toader -judecător
Augustin Zegrean -judecător
Carmen Cătălina Gliga - procuror
Mihaela Ionescu - magistrat-asistent
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate a prevederilor art. 16 şi următoarele din titlul VII al
Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei,
precum şi unele măsuri adiacente, în interpretarea obligatorie dată prin
Decizia nr. 52/2007, pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii
de către Secţiile Unite ale Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, excepţie
ridicată de Gavril Muscă, Irina Nisipescu şi Clara-Stela Georgescu în Dosarul
nr. 4.655/2/2008 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios
administrativ şi fiscal.
La apelul nominal răspunde personal autorul Gavril
Muscă, asistat de avocatul Valeriu Stoica, pentru ceilalţi autori răspunde acelaşi apărător, cu delegaţie la dosar,
lipsind celelalte părţi, faţă de care procedura de citare a fost legal
îndeplinită.
Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că
la dosar au fort depuse de către Comisia Centrală pentru Stabilirea
Despăgubirilor precizări prin care lasă la aprecierea Curţii Constituţionale
soluţionarea excepţiei de neconstiuţionalitate.
Cauza este în stare de judecată.
Apărătorul ales al autorilor excepţiei solicită
admiterea acesteia. Face precizarea că motivele de neconstituţionalitate
privesc doar prevederile art. 16 alin. (1) şi (2) din titlul VII al Legii nr.
247/2005, raportate la dispoziţiile constituţionale ale art. 16. In continuare,
reiterează criticile de neconstituţionalitate formulate prin notele scrise
depuse la instanţa de judecată.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca
neîntemeiată.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată
următoarele:
Prin Incheierea din 10 decembrie 2008, pronunţată în
Dosarul nr. 4.655/2/2008, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a
sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 16 şi
următoarele din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile
proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, în interpretarea
obligatorie dată prin Decizia nr. 52/2007 pronunţată în soluţionarea recursului
în interesul legii de către Secţiile Unite ale Inaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie. Excepţia a fost ridicată de Gavril
Muscă, Irina Nisipescu şi Clara-Stela Georgescu într-o acţiune în contencios
administrativ având ca obiect anularea unor acte emise de Comisia Centrală
pentru Stabilirea Despăgubirilor.
In motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin că atâta timp cât
prevederile art. 16 din titlul VII al Legii nr. 247/2005, în unica interpretare
dată de Secţiile Unite ale Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din Decizia nr.
52/2007, nu permit persoanelor ale căror măsuri reparatorii prin echivalent au
fost stabilite printr-o hotărâre judecătorească să beneficieze de procedura de
reevaluare pe care acest text o instituie, sunt neconstituţionale. In
interpretarea obligatorie a acestei legi, dacă notificarea este soluţionată
înainte de intrarea ei în vigoare fără să fi fost contestată în termenul legal
ori dacă despăgubirile sunt stabilite după acest moment, acestea urmează să fie
reevaluate pe baza raportului de evaluare făcut de către un evaluator sau o
societate de evaluare Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor urmând
să emită titlul de despăgubire. In schimb, potrivit deciziei menţionate, art.
16 şi următoarele din Legea nr. 247/2005 nu se aplică deciziilor, respectiv
dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în
termenul legal. Arată că Legea nr. 247/2005, având conţinutul stabilit prin
Decizia nr. 52/2007 a Secţiilor Unite ale Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
creează o diferenţă de tratament între persoanele care au formulat notificări
atât în funcţie de momentul soluţionării acestora, cât şi în funcţie de
exercitarea sau neexercitarea căii de atac a contestaţiei împotriva deciziilor,
respectiv a dispoziţiilor emise în temeiul Legii nr. 10/2001. Astfel, diferenţa
de tratament reiese, în primul rând, din aceea că temporizarea momentului
soluţionării notificării avantajează persoanele ale căror cereri sunt
soluţionate cu întârziere, întrucât pe piaţa imobiliară trecerea timpului
echivalează cu creşterea valorii de piaţă a unui imobil, iar, în al doilea
rând, pe planul costurilor, persoana îndreptăţită a cărei notificare este
soluţionată mai rapid este dezavantajată, deoarece nu beneficiază de o evaluare
gratuită a imobilului în cadrul procedurii prevăzute de titlul VII al Legii nr.
247/2005, ci trebuie să suporte sumele necesare pentru întocmirea unui raport
de evaluare. Aşadar, o persoană care a rămas în pasivitate şi nu a exercitat
contestaţie împotriva deciziei, respectiv dispoziţiei emise de entitatea
învestită cu soluţionarea notificărilor, este favorizată, prin lege, faţă de
persoana care a înţeles să îşi exercite drepturile legitime şi care a obţinut o
hotărâre judecătorească irevocabilă anterior intrării în vigoare a Legii nr.
10/2001. In fine, arată că diferenţele de tratament create prin aplicarea
textelor de lege criticate, în interpretarea obligatorie dată de Decizia nr.
52/2007 a Secţiilor Unite ale Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu pot fi
justificate prin criterii obiective şi raţionale.
Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a
contencios administrativ şi fiscal arată că
neconstituţionalitatea prevederilor art. 16 şi următoarele din titlul VII al
Legii nr. 247/2005, în interpretarea obligatorie dată prin Decizia nr. 52/2007,
pronunţată în recursul în interesul legii de către Secţiile Unite ale Inaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie, constituie o problemă de drept şi care, potrivit
art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă, este obligatorie pentru
instanţă.
Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr.
47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două
Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi
exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Avocatul Poporului apreciază
că prevederile criticate sunt constituţionale. In acest sens, arată că nu se
poate reţine critica de neconstituţionalitate a art. 16 şi următoarele din titlul
VII al Legii nr. 247/2005 faţă de art. 16 din Constituţie, întrucât legiuitorul
a înţeles să facă distincţie între notificările ce erau deja soluţionate la
data intrării în vigoare a acestei legi, prin consemnarea în cuprinsul unor
decizii/dispoziţii a sumelor ce urmau să fie acordate ca despăgubire şi
notificările care nu erau încă soluţionate într-o asemenea modalitate, în
privinţa cărora s-a reglementat, în cuprinsul alin. (2), să fie predate
Secretariatului Comisiei Centrale, însoţite de documente cu propuneri de
acordare a despăgubirilor. Observă, de asemenea, că Secţiile Unite ale Inaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie au pronunţat Decizia nr. 52 din 4 iunie 2007 prin
care s-a admis recursul în interesul legii şi s-a stabilit că prevederile cuprinse
în art. 16 şi următoarele din Legea nr. 247/2005 privind procedura
administrativă pentru acordarea despăgubirilor nu se aplică
deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate
în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin
Legea nr. 247/2005. Constată că, prin interpretarea dată de Inalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, art. 16 şi următoarele din titlul VII al Legii nr.
247/2005 nu au suferit nicio modificare de natură legislativă, ci numai de aplicare
a legii. Arată că, în practica sa, Curtea Constituţională a reţinut că „asigurarea
caracterului unitar al practicii judecătoreşti este impusă şi de principiul
constituţional al egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor
publice, deci inclusiv a autorităţii judecătoreşti, deoarece acest principiu ar
fi grav afectat dacă în aplicarea uneia şi aceleiaşi legi, soluţiile
instanţelor judecătoreşti ar fi diferite şi chiar contradictorii."Totodată,
apreciază că, prin criticile de neconstituţionalitate invocate, este vizat
modul de interpretare şi aplicare a legii, aspecte ce excedează controlului de
constituţionalitate exercitat de către Curtea Constituţională.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de
neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al
Avocatului Poporului, raportul întocmit de
judecătorul-raportor, susţinerile părţilor prezente, concluziile procurorului,
dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum
şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este
competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi
ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să
soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Prin încheiere, instanţa de judecată a sesizat Curtea
Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 16 şi
următoarele din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile
proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, în interpretarea
obligatorie dată prin Decizia nr. 52/2007 pronunţată în soluţionarea recursului
în interesul legii de către Secţiile Unite ale Inaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie. Din notele scrise ale autorului rezultă, însă, că obiect al excepţiei
de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 16 alin. (1) şi (2) din
cap. V „Procedurile
administrative pentru acordarea despăgubirilor" al titlului VII „Regimul stabilirii şi
plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv"din Legea nr. 247/2005 privind reforma în
domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 653 din 22 iulie 2005. Alin. (2) al art. 16 a fost modificat prin pct. 23
al alin. (1) din articolul unic al titlului I din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de
acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 446 din 29 iunie 2007.
Textele de lege criticate au următorul conţinut:
„(1) Deciziile/dispoziţiile emise de entităţile
învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după
caz, ordinele conducătorilor administraţiei publice centrale învestite cu
soluţionarea notificărilor şi în care s-au consemnat sume care urmează a se
acorda ca despăgubire, însoţite, după caz, de situaţia juridică actuală a
imobilului obiect al restituirii şi întreaga documentaţie aferentă acestora,
inclusiv orice înscrisuri care descriu imobilele construcţii demolate depuse de
persoana îndreptăţită şi/sau regăsite în arhivele proprii, se predau pe bază de
proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, pe judeţe,
conform eşalonării stabilite de aceasta, dar nu mai târziu de 60 de zile de la
data intrării în vigoare a prezentei legi.
(2) Notificările formulate potrivit prevederilor
Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod
abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare care nu au fost soluţionate în sensul
arătat la alin. (1) până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se
predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei
Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoţite de deciziile/dispoziţiile
emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare
sau, după caz, ordinelor conducătorilor administraţiei publice centrale
conţinând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, de
situaţia juridică actuală a imobilului obiect al restituirii şi de întreaga
documentaţie aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu
imobilele construcţii demolate depuse de persoana îndreptăţită şi/sau regăsite
în arhivele proprii, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a
deciziilor/dispoziţiilor sau după caz, a ordinelor."
Autorii excepţiei invocă încălcarea dispoziţiilor
constituţionale ale art. 16 privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor şi ale
art. 21 referitoare la accesul liber la justiţie. Totodată, consideră că
prevederile de lege criticate contravin şi dispoziţiilor art. 6 privind dreptul
la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea
reţine că titlul VII din Legea nr. 247/2005 reglementează procedura de acordare
a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură,
rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001 privind
regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie
1945 - 22 decembrie 1989, iar cap. V al titlului VII,
din care fac parte şi prevederile de lege criticate, reglementează procedurile
administrative pentru acordarea despăgubirilor, valorificarea titlurilor de
despăgubire, stabilirea algoritmului de atribuire a acţiunilor emise de Fondul
Proprietatea şi căile de atac împotriva deciziilor Comisiei Centrale pentru
Stabilirea Despăgubirilor.
Analizând motivele de neconstituţionalitate,
Curtea constată că acestea sunt neîntemeiate pentru următoarele considerente:
In esenţă, autorul excepţiei susţine că prevederile
art. 16 din titlul VII al Legii nr. 247/2005 sunt neconstituţionale, întrucât
nu permit persoanelor ale căror măsuri reparatorii prin echivalent au fost
stabilite printr-o hotărâre judecătorească să beneficieze de procedura de
reevaluare pe care acest text o instituie. In acest sens, invocă Decizia nr.
52/2007 pronunţată de Secţiile Unite ale Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
în care s-a reţinut că „prin notificări soluţionate până la data intrării în
vigoare a noii legi nu pot fi înţelese decât acele notificări pe baza cărora
entităţile învestite au emis decizii sau dispoziţii motivate prin care au
stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, precum şi cuantumul
acestora, neatacate în instanţă în termenul prevăzut în art. 24 din Legea nr.
10/2001 (devenit art. 26 după modificare). De aceea, deciziile sau dispoziţiile care se aflau pe
rolul instanţelor la data intrării în vigoare a noii legi, ca urmare a atacării
lor cu contestaţie, ca şi cele care au fost ulterior atacate pe această cale,
în termenul prevăzut de lege, nu mai pot fi trimise Secretariatului Comisiei
Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, ci rămân supuse controlului
instanţelor judecătoreşti, sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, atât timp
cât acestea au fost învestite cu o cale de atac legal exercitată, în raport cu
prevederile art. 24 (26) din Legea nr. 10/2001, astfel cum acestea erau în vigoare la data emiterii actului."
Curtea constată, însă, că soluţia legislativă de
restrângere a sferei de aplicare a procedurilor administrative pentru acordarea
despăgubirilor reglementate prin titlul VII al Legii nr. 247/2005 doar pentru
notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 „care nu au
fost soluţionate până la intrarea în vigoare a legii" ori care au fost
soluţionate până la data intrării în vigoare a noii legi şi pentru care
entităţile învestite au emis decizii sau dispoziţii motivate prin care au
stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, precum şi cuantumul
acestora, neatacate în instanţă în termenul prevăzut în art. 24 din Legea nr.
10/2001, este una corectă.
In caz contrar, prevederile criticate ar contraveni principiului constituţional al neretroactivităţii legii,
în măsura în care prin aplicarea noilor reglementări s-ar lipsi de orice efecte
juridice, respectiv de puterea lucrului judecat, hotărâri judecătoreşti
irevocabile prin care cuantumul despăgubirilor a fost stabilit ca urmare a
contestării dispoziţiilor emise de entităţile învestite cu soluţionarea
notificărilor anterior intrării în vigoare a legii. Astfel, legea nouă nu
poate, fără a retroactiva, să se aplice şi situaţiilor litigioase rezolvate
prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Deşi principiul puterii de lucru judecat nu este un
principiu constituţional, încălcarea lui printr-o normă legală ar contraveni
separaţiei puterilor în stat. In acest sens, Curtea a reţinut prin Decizia nr.
6 din 11 noiembrie 1992, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 48 din 4 martie 1993, că, în
virtutea principiului separaţiei puterilor în stat, Parlamentul nu are
competenţa de a interveni în procesul de realizare a justiţiei. Astfel, dreptul
de a legifera al Parlamentului se exercită numai cu respectarea autorităţii de
lucru judecat şi fără a împiedica instanţele judecătoreşti de a-şi exercita
atribuţiile prevăzute de art. 124 din Constituţie, de realizare a justiţiei. In
acelaşi sens, s-a pronunţat Curtea Constituţională şi prin Decizia nr. 1.055
din 9 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 737 din 30 octombrie 2008.
De altfel, persoanele îndreptăţite ale căror notificări
au fost soluţionate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 prin
emiterea de către entitatea învestită de lege a unei decizii sau dispoziţii
motivate prin care s-a stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin
echivalent, precum şi cuantumul acestora, contestate în instanţă şi
soluţionate, au beneficiat de toate garanţiile reglementate de legea specială
în vigoare, instanţa pronunţându-se asupra cuantumului măsurilor reparatorii
prin echivalent prin hotărâre definitivă şi irevocabilă.
A recunoaşte acestor persoane posibilitatea de
reevaluare a cuantumului despăgubirilor înseamnă a recunoaşte o cale de atac
neprevăzută de lege, ceea ce ar contraveni dispoziţiilor art. 129 din
Constituţie, potrivit cărora „împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile
interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile
legii". De altfel, constant s-a decis în doctrină şi jurisprudenţa că
hotărârea judecătorească este supusă condiţiilor de fond şi de formă stabilite
de legea sub imperiul căreia a fost pronunţată, fără ca legea nouă să se poată
aplica acesteia. Aşa fiind, şi dreptul privind exercitarea căilor de atac este
stabilit de legea în vigoare în momentul pronunţării ei.
Totodată, autorul consideră că prevederile de lege
criticate contravin şi dispoziţiilor art. 6 privind
dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
In jurisprudenţa sa (Raicu
împotriva României, 19 octombrie 2006, şi Androne împotriva României, 22 decembrie
2004), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat
în mod constant că „dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe,
garantat de art. 6 alin. (1) din Convenţie, trebuie interpretat în lumina
preambulului Convenţiei, care enunţă supremaţia dreptului ca element al
patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele
fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor
juridice, care prevede, printre altele ca soluţia dată de o manieră definitivă
în orice litigiu de către instanţe să nu mai fie repusă în discuţie. In baza acestui
principiu, niciuna dintre părţi nu este abilitată să solicite supervizarea unei
hotărâri definitive şi executorii cu singurul scop de a obţine o reexaminare a
cauzei şi o nouă decizie în privinţa sa. Supervizarea nu trebuie să devină un
apel deghizat, iar simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra
subiectului respectiv nu este un motiv suficient de a rejudeca o cauză."
In fine, Curtea constată că normele legale criticate nu
operează nicio distincţie între subiectele de drept supuse incidenţei lor, de
vreme ce acestea se aplică în mod egal tuturor celor aflaţi în situaţia
prevăzută în ipoteza normei legale, fără nicio discriminare pe considerente
arbitrare.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie,
precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea
nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a
prevederilor art. 16 alin. (1) şi (2) din titlul VII al Legii nr. 247/2005
privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri
adiacente, excepţie ridicată de Gavril Muscă, Irina Nisipescu şi Clara-Stela
Georgescuîn Dosarul nr. 4.655/2/2008 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a
VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 26 martie
2009.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent,
Mihaela Ionescu