Decizia Nr.425 din 24.10.2013

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 952 şi art. 974 alin. (2) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Mona-Cezarina Marian în Dosarul nr. 10.443/300/2013 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti - Secţia civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 306D/2013.La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată şi menţionează Decizia Curţii Constituţionale nr. 886 din 16 octombrie 2007.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:Prin Încheierea din 23 aprilie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 10.443/300/2013 Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 952 şi art. 974 alin. (2) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Mona-Cezarina Marian într-o cauză având ca obiect înfiinţarea unui sechestru asigurător.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea susţine, în esenţă, că dispoziţiile criticate sunt neconstituţionale, pentru că legiuitorul a instituit obligativitatea plăţii unei sume de bani, cu titlu de cauţiune, doar în scopul de a-l asigura pe debitor că va putea fi îndestulat pentru eventualele pagube suferite ca urmare a admiterii cererii de sechestru; or, în cazul înfiinţării unui sechestru asigurător asupra unui bun imobil înscris în cartea funciară, debitorul nu suferă nicio pagubă, bunul imobil respectiv fiind doar indisponibilizat.Consideră că accesul părţii la o instanţă judecătorească este împiedicat din moment ce cuantumul cauţiunii poate depăşi posibilităţile materiale ale acesteia.De asemenea, autoarea excepţiei apreciază că prin respingerea de către organele judiciare naţionale a cererilor de reducere ori scutire de la plata cauţiunii se încalcă dreptul de acces la o instanţă.În fine, susţine că respingerea unei cereri de sechestru asigurător pentru neplata cauţiunii poate avea ca efect punerea creditorului în imposibilitatea de a-şi valorifica total sau parţial titlul executoriu.Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti - Secţia civilă consideră că dispoziţiile legale criticate sunt conforme cu dispoziţiile constituţionale invocate, scopul plăţii cauţiunii îl reprezintă ocrotirea intereselor debitorului împotriva exercitării cu rea-credinţă de către creditor a drepturilor sale procesuale. Reglementarea dedusă controlului se aplică tuturor celor aflaţi în situaţia prevăzută în ipoteza normei legale, fără nicio discriminare pe criterii arbitrare, iar instituirea cauţiunii nu constituie o condiţie de admisibilitate a acţiunii prin care creditorul urmăreşte realizarea dreptului său. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a prevederilor art. 20 din Constituţie, instanţa consideră că acestea nu sunt încălcate prin reglementarea în Codul de procedură civilă a unor norme referitoare la instituirea unei cauţiuni. De asemenea, prevederile legale criticate nu încalcă accesul liber la justiţie, instituirea unei măsuri asigurătorii nu reprezintă o cale de atac, iar cererea nu reprezintă o cerere subsecventă unui act de judecată. Prevederile legale criticate nu contravin nici principiului garantării proprietăţii private, atât timp cât cauţiunea se restituie celui care a depus-o. De asemenea, nici prevederile art. 53 şi 57 din Constituţie nu au fost încălcate, deoarece plata cauţiunii are natura juridică a unei garanţii menite să nu îngrădească drepturile procesuale ale uneia dintre părţi.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, plata cauţiunii constituind exclusiv o condiţie pentru înfiinţarea sechestrului asigurător sau judiciar asupra bunurilor imobile ale debitorului, în cazul în care creanţa nu este constatată în scris şi există dovada intentării acţiunii civile de către creditor. O asemenea plată nu reprezintă, însă, o condiţie de admisibilitate a acţiunii de realizare a dreptului creditorului; în aceste condiţii, garanţia acordată este justificată de prevenirea exercitării abuzive a unor drepturi procesuale de către creditor şi nu poate fi calificată ca o modalitate de împiedicare a accesului liber la justiţie.De asemenea, prin dispoziţiile criticate nu este încălcat dreptul de proprietate privată, cauţiunea restituindu-se celui care a depus-o.Avocatul Poporului consideră dispoziţiile legale criticate ca fiind constituţionale, acestea stabilind condiţiile şi procedura de înfiinţare a sechestrului asigurător, care constă în indisponibilizarea, de către instanţa de judecată, la cererea - accesorie - a creditorului reclamant, a unor bunuri mobile sau imobile urmăribile ale debitorului, aflate la acesta sau la un terţ, pentru ca, la nevoie, când creditorul unei sume de bani va obţine un titlu executoriu, să poată fi valorificate, în vederea acoperirii creanţei.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit actului de sesizare, dispoziţiile art. 952 şi art. 974 alin. (2) din Codul de procedură civilă. Curtea constată că, din motivarea excepţiei, rezultă că, în realitate, prevederile legale împotriva cărora au fost formulate critici de neconstituţionalitate sunt doar cele ale art. 952 alin. (2) şi art. 974 alin. (2) din Codul de procedură civilă, care au următorul conţinut:– Art. 952 alin. (2): „Acelaşi drept [de înfiinţare a unui sechestru asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale debitorului - s.n.] îl are şi creditorul a cărui creanţă nu este constatată în scris, dacă dovedeşte că a intentat acţiune şi depune, odată cu cererea de sechestru, o cauţiune de jumătate din valoarea reclamată.“;

– Art. 974 alin. (2): „În caz de admitere, instanţa va putea să îl oblige pe reclamant la darea unei cauţiuni, dispoziţiile art. 955 aplicându-se în mod corespunzător.“În opinia autorului excepţiei, dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art. 20 privind prioritatea reglementărilor internaţionale în materia drepturilor omului faţă de reglementările interne, art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiţie, art. 44 alin. (1) şi (2) privind dreptul de proprietate privată, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi art. 57 privind exercitarea drepturilor şi a libertăţilor din Constituţie, precum şi ale art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 26 (şi nu art. 6 astfel cum, în mod eronat, se reţine de către autorul excepţiei) privind egalitatea în faţa legii din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice. De asemenea, menţionează şi hotărârile din 20 decembrie 2007, respectiv 10 aprilie 2008, pronunţate în Cauza Iosif şi alţii împotriva României şi Cauza Mihalkov împotriva Bulgariei, precum şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 39 din 29 ianuarie 2004. Examinând excepţia de neconstituţionalitate invocată, Curtea Constituţională reţine următoarele: Articolul 952 alin(2) din Codul de procedură civilă stabileşte condiţiile care trebuie respectate în cazul instituirii sechestrului asigurător. Spre deosebire de alin. (1) al art. 952, care reprezintă regula în materie de sechestru asigurător, alin. (2) derogă de la regula de drept comun, prevăzând dreptul creditorului care nu are creanţa constatată prin înscris de a solicita înfiinţarea unui sechestru asigurător, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: nu există un titlu executoriu, creanţa este exigibilă, fără a fi, însă, constatată în scris, şi este intentată o acţiune civilă având ca obiect realizarea creanţei.În vederea instituirii sechestrului asigurător în condiţiile art. 952 alin. (2) din Codul de procedură civilă, creditorul are obligaţia de a plăti o cauţiune în cuantumul expres prevăzut de textul legal, respectiv jumătate din valoarea reclamată. Această obligaţie rezultă din circumstanţele speciale în care se înfiinţează sechestrul, respectiv creanţa nu este constatată printr-un înscris. Curtea observă că regulile care privesc înfiinţarea sechestrului asigurător au fost păstrate de Codul de procedură civilă în aceeaşi configuraţie ca şi vechea reglementare, respectiv art. 591 din Codul de procedură civilă din 1865. Astfel, anterior prezentei reglementări, instanţa de contencios constituţional, analizând constituţionalitatea art. 591 din Codul de procedură civilă din 1865, a reţinut în jurisprudenţa sa, respectiv prin Decizia nr. 886 din 16 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 785 din 20 noiembrie 2007, că instituirea obligaţiei de plată a unei cauţiuni are ca scop ocrotirea intereselor debitorului împotriva exercitării cu rea-credinţă de către creditor a drepturilor sale procesuale. Plata cauţiunii nu constituie o condiţie de admisibilitate a acţiunii prin care creditorul urmăreşte realizarea dreptului său, ci exclusiv o condiţie pentru înfiinţarea sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale debitorului, în condiţiile în care creanţa nu este constatată în scris şi creditorul dovedeşte că a intentat acţiunea civilă. Prin urmare, garanţia acordată debitorului obligaţiei, justificată de prevenirea exercitării abuzive a unor drepturi procesuale de către creditor, nu poate fi calificată ca o modalitate de împiedicare a accesului liber la justiţie. În ceea ce priveşte încălcarea prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, se observă că, în măsura în care reglementarea dedusă controlului se aplică tuturor celor aflaţi în situaţia prevăzută în ipoteza normei legale, fără nicio discriminare, pe considerente arbitrare, critica cu un atare obiect nu este întemeiată. Cele arătate în decizia menţionată sunt aplicabile mutatis mutandis şi în cauza de faţă. De asemenea, Curtea nu poate reţine nici critica potrivit căreia dispoziţiile criticate ar contraveni principiului garantării proprietăţii private, atât timp cât, conform prevederilor art. 1.063 alin. (2) din acelaşi cod, „Cauţiunea se restituie celui care a depus-o în măsura în care asupra acesteia cel îndreptăţit nu a formulat cerere pentru plata despăgubirii cuvenite până la împlinirea unui termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii sau, după caz, de la data încetării efectelor măsurii, prevăzute la alin. (1). Cu toate acestea, cauţiunea se restituie de îndată dacă partea interesată declară în mod expres că nu urmăreşte obligarea celui care a depus-o la despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin încuviinţarea măsurii pentru care aceasta s-a depus.“. Pe de altă parte, măsura sechestrului judiciar, reglementată de art. 974 alin. (2) din Codul de procedură civilă, constă, în principiu, în indisponibilizarea bunului care formează obiectul litigiului, acesta fiind încredinţat pazei unui administrator-sechestru sau unui administrator provizoriu. Aşa fiind, sechestrul judiciar are ca scop conservarea unui bun determinat şi apare ca o măsură raţională, pe care legiuitorul are competenţa să o adopte, în conformitate cu art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituţie. Referitor la încălcarea art. 57 din Constituţie, Curtea reţine că instituirea cauţiunii nu are drept scop îngrădirea drepturilor procesuale ale părţilor, ci, din contră, urmăreşte evitarea tergiversării soluţionării cauzei şi eliminarea comportamentelor abuzive. În ceea ce priveşte invocarea încălcării dispoziţiilor art. 53 din Constituţie, Curtea observă că acest text constituţional nu are incidenţă în cauză din moment ce instanţa de contencios constituţional nu a constatat nicio restrângere a drepturilor şi libertăţilor fundamentale indicate de autorul excepţiei. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Mona-Cezarina Marian în Dosarul nr. 10.443/300/2013 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti - Secţia civilă şi constată că dispoziţiile art. 952 alin. (2) şi art. 974 alin. (2) din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 24 octombrie 2013. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Andreea Costin