DECIZIE Nr.
407 din 16 mai 2006
referitoare la exceptia de
neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 17 alin. (1) din Ordonanta
Guvernului nr. 102/2000 privind statutul si regimul refugiatilor in Romania
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 493 din 7 iunie 2006
Ioan Vida - preşedinte
Nicolae Cochinescu - judecător
Aspazia Cojocaru - judecător
Acsinte Gaspar - judecător
Kozsokar Gabor - judecător
Petre Ninosu - judecător
Ion Predescu - judecător
Ion Tiucă - procuror
Claudia Margareta Niţă - magistrat-asistent
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstitu-ţionalitate a dispoziţiilor art. 17 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000 privind statutul
şi regimul refugiaţilor în România, excepţie ridicată de Abdul Majid Al Battah Samir în Dosarul nr. 8.658/RF/2005
(45.548/3/2005) al Tribunalului Bucureşti - Secţia a
Vlll-a conflicte de muncă,
asigurări sociale, contencios
administrativ şi fiscal.
La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal
îndeplinită. Se prezintă interpretul autorizat de limbă arabă, domnul Dalati Bassam, desemnat pentru a asigura traducerea în cauză.
Magistratul-asistent referă Curţii faptul că partea Oficiul Naţional pentru Refugiaţi a transmis la dosarul cauzei note scrise
prin care solicită respingerea
excepţiei ca neîntemeiată, arătând, în esenţă, că dispoziţiile de lege criticate nu contravin prevederilor constituţionale şi convenţionale
pretins a fi încălcate.
Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările
dosarului, reţine următoarele:
Prin Incheierea din 9 februarie 2006, pronunţată în Dosarul nr. 8.658/RF/2005 (45.548/3/2005), Tribunalul
Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios
administrativ şi
fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 17 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România. Excepţia a fost
ridicată de Abdul Majid Al
Battah Samir într-o cauză
având ca obiect soluţionarea
recursului împotriva sentinţei
civile prin care Judecătoria
Sectorului 5 Bucureşti a
respins plângerea acestuia împotriva hotărârii Oficiului Naţional
pentru Refugiaţi de respingere
a cererii de acordare a statutului de refugiat.
In motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că dispoziţiile
legale criticate contravin art. 18 alin. (1), art. 21 alin. (1), art. 24 alin.
(1), art. 44 alin. (1) şi
alin. (2) teza întâi şi ale
art. 53 din Constituţie,
precum şi ale art. 13 şi 14 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
In esenţă, se arată că obligaţia străinului de a
părăsi teritoriul României în termen de 15 zile împiedică exercitarea dreptului la un recurs
efectiv şi de a folosi căile legale de atac, a dreptului la apărare şi a dreptului de a fi citat, cu atât mai mult cu cât dispoziţia de părăsire a
teritoriului României, pronunţată odată cu hotărârea de
respingere a cererii de acordare a statutului de refugiat, este însoţită, de cele mai multe ori în cazul refugiaţilor „sur place", de interdicţia de reîntoarcere în România pentru un anumit număr de ani. Astfel, refugiatul nu are
posibilitatea de a solicita suspendarea executării dispoziţiei de
părăsire a ţării în
temeiul unor probe sau motive apărute ulterior pronunţării hotărârii în
recurs, pe care să le expună instanţei de judecată în
cadrul exercitării unei căi extraordinare de atac. Această procedură creează o
discriminare între drepturile procedurale ale străinilor şi cele ale
cetăţenilor statului a cărui protecţie se cere şi
totodată pune în pericol viaţa şi integritatea fizică şi psihică a refugiatului, acesta fiind expus unor
riscuri de persecuţii sau vătămări ale
drepturilor sale fundamentale, odată cu întoarcerea în ţara sa de origine.
De asemenea, obligaţia părăsirii teritoriului României în termen de
15 zile afectează situaţia materială a străinului, încălcându-se astfel art. 18 alin. (1) şi art. 44 alin. (1) şi (2) teza întâi din Constituţie. Acesta este obligat ca, în timp foarte
scurt, să dispună asupra tuturor bunurilor obţinute în perioada şederii în România, ignorându-se aşadar interesul său patrimonial, în scopul obţinerii unei „celerităţi excesive pretinse de lege".
Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ şi fiscal opinează în sensul
respingerii excepţiei de
neconstitu-ţionalitate ca
neîntemeiată, „deoarece
argumentele invocate se referă
la posibilitatea unei interpretări restrictive a art. 5 din Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000, fără a releva un real
conflict între textul de lege criticat şi art. 22 din Constituţie."
Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de
sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două
Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstitu-ţionalitate.
Guvernul apreciază că excepţia de
neconstituţionalitate este
neîntemeiată. Prin stabilirea
termenului de 15 zile în care străinul, a cărui
cerere de acordare a statutului de refugiat a fost respinsă printr-o hotărâre executorie, este obligat să părăsească teritoriul României nu se îngrădeşte dreptul la
protecţia generală a persoanelor şi averilor, a cetăţenilor
străini şi apatrizi care locuiesc în România,
consacrat de art. 18 din Constituţie, întrucât acest termen, precum şi obligaţia părăsirii teritoriului ţării intervin ca o consecinţă firească a neacordării statutului de refugiat de către statul român. Pentru aceleaşi raţiuni se apreciază că textul legal criticat nu contravine art.
53 din Constituţie, referitor
la restrângerea exerciţiului
unor drepturi sau al unor libertăţi. De asemenea, nu se poate reţine nicio contradicţie între dispoziţiile
legale atacate şi prevederile
art. 21 şi ale art. 24 din
Legea fundamentală,
referitoare la accesul liber la justiţie şi la dreptul la
apărare, întrucât, potrivit
normelor Ordonanţei Guvernului
nr. 102/2000, persoanele interesate se pot adresa instanţelor judecătoreşti şi pot folosi toate garanţiile procesuale care condiţionează într-o societate democratică procesul echitabil. Totodată, se susţine că textul legal criticat nu este contrar
prevederilor art. 44 din Constituţie, care consacră
dreptul de proprietate, şi nu
are legătură cu acestea.
In ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate, raportată la art. 20 din Legea fundamentală, analizat în lumina art. 13 şi 14 din Convenţia
pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la dreptul
la un recurs efectiv, respectiv la interzicerea discriminării, se apreciază că nu este
întemeiată, deoarece dispoziţiile art. 17 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000 nu opresc părţile interesate de a apela la instanţele judecătoreşti şi de a se prevala de toate garanţiile procesuale.
Avocatul Poporului apreciază că textul legal criticat este constituţional. Potrivit prevederilor ordonanţei criticate, dacă
din motive obiective străinul
nu poate părăsi teritoriul României în termenul prevăzut de lege, Ministerul Administraţiei şi Internelor îi acordă acestuia dreptul de şedere în ţară, în condiţiile prevăzute de
reglementările legale privind
regimul străinilor în România.
De asemenea, străinul are
posibilitatea de a formula, în condiţiile legii, o nouă
cerere de acordare a statutului de refugiat, iar hotărârea prin care se acordă accesul la soluţionarea
unei astfel de cereri are ca efect şi anularea dispoziţiei
de a părăsi teritoriul României, prevăzută în hotărârea
anterioară. Aşadar, persoanele interesate nu sunt împiedicate
să se adreseze instanţelor judecătoreşti şi să folosească toate
garanţiile procesuale care
condiţionează într-o societate democratică procesul echitabil şi dreptul la apărare. Prin urmare, dispoziţiile art. 17 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000 nu contravin prevederilor art. 18 din
Constituţie şi, de asemenea, nici ale art. 21, 24, 53,
11 şi 20 din aceasta,
raportate la art. 13 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
In ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate faţă de
prevederile art. 14 din Convenţie, se apreciază că textul legal atacat se aplică în mod egal tuturor persoanelor vizate de
ipoteza normei, fără discriminări pe considerente arbitrare. Referitor la pretinsa contrarietate faţă de dispoziţiile art. 44 din Constituţie, se susţine că acestea nu au incidenţă în cauza de faţă.
Preşedinţii
celor două
Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele
lor de vedere asupra excepţiei
de neconstituţionalitate
ridicate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale
Guvernului şi Avocatului
Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului şi dispoziţiile
legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi
Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal
sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor
art. 146 lit. d) din Constituţie,
ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate
îl constituie dispoziţiile
art. 17 alin. (1) din Ordonanţa
Guvernului nr. 102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor
în România, republicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.136 din 1 decembrie 2004, cu următorul cuprins: „Străinul este obligat să părăsească teritoriul României în termen de
15 zile de la data la care dispoziţia de părăsire
a teritoriului, pronunţată
în hotărârea de
respingere a cererii sale de acordare a statutului de refugiat, a devenit
executorie."
Autorul excepţiei consideră că acest text legal încalcă prevederile constituţionale ale art. 18 alin. (1) privind străinii şi apatrizii care locuiesc în România, ale art. 44 alin. (1) şi alin. (2) teza întâi referitoare la
protecţia proprietăţii private, ale art. 21 alin. (1) privind
accesul liber la justiţie, ale
art. 24 alin. (1) prin care se garantează dreptul la apărare
şi ale art. 53 referitoare la
restrângerea prin lege a exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.
De asemenea, acesta mai invocă şi nerespectarea
art. 13 - „Dreptul la un recurs efectiv" şi a art. 14 - „Interzicerea discriminării" din Convenţia
pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale.
Examinând textul legal criticat, raportat la prevederile
din Legea fundamentală şi din instrumentele juridice internaţionale pretins a fi încălcate, Curtea Constituţională constată următoarele:
Din analiza dispoziţiilor Ordonanţei
Guvernului nr. 102/2000 reiese că procedura de acordare a unei forme de protecţie umanitară, respectiv a statutului de refugiat, îndeplineşte exigenţele dreptului de acces la instanţă, ale dreptului la apărare sau ale dreptului la un recurs efectiv. Astfel, chiar dacă, potrivit art. 15 alin. (5) din ordonanţă, dispoziţia de părăsire a teritoriului României se emite odată cu hotărârea de respingere a cererii de acordare a statutului de refugiat,
împotriva acesteia din urmă
(deci şi împotriva dispoziţiei de părăsire) se poate
face plângere în termen de 10 zile, exercitarea acestei căi de atac având, potrivit art. 16 alin.
(1), efect suspensiv asupra dispoziţiei de părăsire a teritoriului. Impotriva hotărârii instanţei de judecată se
poate declara recurs în termen de 5 zile de la pronunţare, iar până când
hotărârea în recurs devine
irevocabilă şi executorie, dispoziţia de părăsire este, de
asemenea, suspendată. Totodată, străinul poate depune o nouă solicitare de acordare a statutului de refugiat, în cazurile prevăzute de art. 17 alin. (3), printre acestea
fiind şi apariţia unor elemente noi, care din motive
neimputabile solicitantului nu au putut fi prezentate instanţei, sau a unor transformări de ordin politic, legislativ, social
sau militar în ţara de
origine, în măsură a contribui la îndeplinirea condiţiilor de acordare a formei de protecţie solicitate. Hotărârea prin care Oficiul Naţional pentru Refugiaţi va acorda accesul la soluţionarea unei noi cereri de acordare a
statutului de refugiat are ca efect şi anularea dispoziţiei
de părăsire a teritoriului României, iar o hotărâre nefavorabilă solicitantului va putea fi atacată în faţa instanţei, urmând aceeaşi procedură ca şi în cazul contestării primei hotărâri, în urma căreia
s-a dispus şi părăsirea teritoriului României.
Prin urmare, Curtea Constituţională constată că întreaga procedură
specifică soluţionării cererilor privind acordarea unei forme de protecţie umanitară nu numai că
respectă pe deplin drepturile şi garanţiile procesuale în ansamblul lor, dar dă expresie şi principiului
nereturnării, protejând astfel
valori fundamentale cum sunt dreptul persoanei la viaţă, la integritate fizică şi psihică. Mai mult, art. 17 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000 prevede pentru
străinul care, din motive
obiective, nu poate părăsi teritoriul în termen de 15 zile
posibilitatea de a i se acorda dreptul de şedere în ţară, în condiţiile prevăzute de
reglementările legale privind
regimul străinilor în România.
Criticile referitoare la dificultatea unei pregătiri temeinice datorită termenului prea scurt de 15 zile, acordat
până la părăsirea teritoriului ţării, nu pot fi, de asemenea, reţinute, deoarece, aşa
cum s-a arătat, solicitantul
are atât posibilitatea folosirii căilor de atac, cât şi
a depunerii unei noi solicitări,
proceduri judiciare pe parcursul cărora îşi poate pregăti şi susţine în mod
temeinic şi eficient apărarea. Pe de altă parte, nu se poate pretinde ca aceste proceduri speciale să se supună normelor de drept comun, întrucât în cauzele privind refugiaţii celeritatea soluţionării cererilor nu este o cerinţă „excesivă",
cum susţine autorul excepţiei, ci, dimpotrivă, dat fiind specificul de reglementare al
ordonanţei criticate,
reprezintă o necesitate.
Totodată, referitor la criticile privind încălcarea dreptului de proprietate privată, Curtea Constituţională reţine că, potrivit
art. 44 alin. (2) din Constituţie, conţinutul şi limitele sale sunt stabilite de lege,
acesta nefiind, deci, un drept absolut. Or, în temeiul art. 53 din Legea
fundamentală, în situaţii justificate de raţiuni de protecţie a ordinii publice şi a securităţii naţionale, exercitarea unor drepturi şi libertăţi individuale poate fi restrânsă prin lege, fără a se pune, însă, în pericol existenţa dreptului însuşi.
In cazul de faţă, obligaţia de a părăsi teritoriul
României dispusă asupra străinului nu echivalează cu interdicţia exercitării de către acesta a dreptului de proprietate;
dreptul de proprietate asupra bunurilor obţinute pe perioada şederii
în România nu este afectat în existenţa sa, iar străinul
poate să continue să-şi gestioneze patrimoniul, eventual prin exercitarea dreptului de
dispoziţie sau indirect, prin
intermediul altor persoane.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art.
146 lit. d) şi al art. 147
alin. (4) din Constituţie,
precum şi al art. 1-3, al art.
11 alin. (1) lit. A.d) şi al
art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate
a dispoziţiilor art. 17 alin.
(1) din Ordonanţa Guvernului
nr. 102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor
în România, excepţie ridicată de Abdul Majid Al Battah Samir în Dosarul
nr. 8.658/RF/2005 (45.548/3/2005) al Tribunalului Bucureşti - Secţia a Vlll-a conflicte de muncă, asigurări
sociale, contencios administrativ şi fiscal.
Definitivă şi general
obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 16 mai 2006.
PREŞEDINTELE
CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent,
Claudia Margareta Niţă