Decizia Nr.394 din 24.03.2011

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 30 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, excepţie ridicată de Ramiz Momeni în Dosarul nr. 10.141/271/2008 al Judecătoriei Oradea.La apelul nominal răspunde, pentru autorul excepţiei de neconstituţionalitate, avocatul Mircea Ursuţa, cu împuternicire avocaţială la dosar, fiind lipsă celelalte părţi, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul apărătorului autorului excepţiei de neconstituţionalitate, care solicită admiterea acesteia, chiar dacă, aşa cum precizează, există două decizii ale Curţii Constituţionale în această materie, şi anume Decizia nr. 709/2007 (prin care s-a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate) şi Decizia nr. 974/2007 (prin care s-a respins ca neîntemeiată aceeaşi excepţie de neconstituţionalitate, dar cu altă motivare). De asemenea, precizează că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.659/2009 se referă la dispoziţiile art. 30 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 248/2005.În susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate avocatul autorului acesteia arată că textul de lege criticat este neconstituţional, în măsura în care părintelui care are un program de vizitare stabilit de instanţa judecătorească nu i se permite exercitarea efectivă a acestui drept, de către autorităţile administrative (poliţia de frontieră), de exemplu, atunci când doreşte să părăsească ţara împreună cu copilul pentru o vizită la bunici. Prin urmare, se încalcă dispoziţiile art. 124 alin. (2) din Constituţie, deoarece hotărârea judecătorească de stabilire a unui program de vizitare este cenzurată de un organ administrativ. Consideră că în prezenta cauză ar trebui să se aplice acelaşi raţionament ca şi cel reţinut în Decizia Curţii Constituţionale nr. 742/2008 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 111 alin. (6) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice. Totodată, faptul că hotărârea judecătorească nu va putea fi pusă în aplicare fără acordul reclamantului contravine şi prevederilor art. 21 din Constituţie, precum şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului. De asemenea, textul de lege criticat instituie şi discriminări între părinţii români şi părinţii străini, încălcând şi dispoziţiile art. 20 din Constituţie raportate la cele ale art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, considerând că instituirea unui tratament juridic diferit este justificată, întrucât părţile nu se află în aceeaşi situaţie juridică. Măsura impusă de textul de lege criticat este benefică pentru părintele căruia i-a fost încredinţat copilul. De altfel, apreciază că, pe de-o parte, autorul excepţiei de neconstituţionalitate solicită modificarea textului de lege criticat astfel încât acesta să permită scoaterea copilului din ţară fără acordul părintelui căruia acesta i-a fost încredinţat, iar, pe de altă parte, că se poate solicita instanţei judecătoreşti să-i aprobe plecarea cu copilul din ţară de sărbători, aşa cum doreşte autorul excepţiei de neconstituţionalitate.Având cuvântul în replică, avocatul autorului excepţiei de neconstituţionalitate precizează faptul că nu solicită modificarea legii, ci o interpretare conformă cu Constituţia, întrucât, în condiţiile actuale, nu se poate exercita efectiv dreptul de vizitare a copilului, menţionând că au mai existat decizii interpretative în jurisprudenţa Curţii Constituţionale.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:Prin Încheierea din 7 iunie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 10.141/271/2008, Judecătoria Oradea a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 30 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Ramiz Momeni într-o cauză având ca obiect divorţ.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că prevederile de lege criticate sunt neconstituţionale, în măsura în care părintelui căruia i s-a încuviinţat prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă un program de vizitare cu ridicare a minorului, respectiv dreptul de a exercita pe perioade expres determinate prin hotărârea judecătorească drepturile părinteşti, în special paza şi supravegherea minorului, nu i se permite exercitarea efectivă a acestor drepturi. Or, deşi Curtea Constituţională a arătat în jurisprudenţa sa că se justifică o deosebire de tratament juridic între părinţi ulterior divorţului, în cazul de faţă această discriminare nu se justifică obiectiv pentru simplul fapt că, pe perioada programului de vizitare încuviinţat prin hotărâre irevocabilă, părintele exercită paza şi supravegherea minorului.În acelaşi sens, arată că drepturile conferite prin hotărârea judecătorească nu vor putea fi exercitate, ele rămânând doar speranţe legitime, şi nu drepturi efective, deoarece va trebui să obţină acordul prin procură autentică al fostei soţii, pentru fiecare deplasare în străinătate.Prin urmare, textul de lege criticat încalcă:a)Art. 124 alin. (2) din Constituţie, în condiţiile în care hotărârea judecătorească prin care i se acordă pe perioade limitate dreptul de pază şi supraveghere al minorilor în cadrul unui program de vizitare cu ridicare va fi nesocotită de organele poliţiei de frontieră, ajungându-se la situaţia în care un organ administrativ să cenzureze o hotărâre irevocabilă a unei instanţe judecătoreşti. Invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 742/2008 prin care s-a declarat neconstituţional art. 111 alin. (6) din Codul rutier, deoarece un organ al puterii executive nu poate cenzura un act al puterii judecătoreşti; b)Art. 21 alin. (1)-(3) din Constituţie, deoarece atâta timp cât hotărârea instanţei judecătoreşti nu va putea fi pusă în executare, liberul acces la justiţie este iluzoriu, întrucât, cu sau fără hotărâre judecătorească, este necesar acordul celuilalt părinte;c)Art. 16 alin. (1) din Constituţie, deoarece creează o discriminare între părinţii care locuiesc în România şi cei care au locuinţa sau una sau mai multe reşedinţe în străinătate, fără a exista o justificare obiectivă pentru această deosebire de tratament juridic. Invocă în acest sens Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în Cauza Marckx contra Belgiei, 1979 şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 89/2003;d)Art. 20 din Constituţie, raportat la art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi la jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cauza K. A. contra Finlandei), întrucât lipsa posibilităţii de a scoate copiii din ţară în cadrul unui program prestabilit prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă reprezintă o violare gravă a art. 8 din Convenţie;e)Art. 48 alin. (1) din Constituţie, deoarece, trăind în străinătate, nu va putea să se ocupe de creşterea şi educarea copiilor şi nici nu va putea să-i ducă să-şi viziteze bunicii, care, de asemenea, locuiesc în străinătate;f)Art. 26 alin. (1) din Constituţie referitor la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private.Judecătoria Oradea consideră că prevederile de lege criticate sunt constituţionale, întrucât instituirea unui tratament juridic diferit în ceea ce priveşte părintele divorţat căruia nu i s-a încredinţat copilul faţă de celălalt părinte este justificată în mod obiectiv şi rezonabil de faptul că cei doi părinţi se află în situaţii juridice diferite, aceste diferenţieri sunt determinate de separarea părinţilor şi de posibilitatea obiectivă de menţinere şi după desfacerea căsătoriei a modalităţilor de exercitare a drepturilor şi îndatoririlor părinteşti. După încredinţarea copilului unuia dintre părinţi, celălalt părinte continuă a avea dreptul şi obligaţia creşterii acestuia, însă nu dreptul de pază şi de supraveghere. Locuirea şi convieţuirea copilului cu părintele căruia i-a fost încredinţat acesta sunt drepturi ce nu pot fi exercitate de părintele care nu locuieşte cu copilul. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 30 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 682 din 29 iulie 2005, dispoziţii modificate prin art. I pct. 23 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 207/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, ordonanţă publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 831 din 10 decembrie 2008. În prezent, dispoziţiile de lege criticate au următorul cuprins: – Art. 30: „(1) Organele poliţiei de frontieră permit ieşirea din România a cetăţenilor români minori numai dacă sunt însoţiţi de o persoană fizică majoră, în următoarele cazuri:[...] c) minorului care este titular al unui document de călătorie individual ori, după caz, al unei cărţi de identitate şi călătoreşte în străinătate împreună cu unul dintre părinţi i se permite ieşirea în aceleaşi condiţii şi împreună cu acesta, fără a mai fi necesară declaraţia celuilalt părinte, numai dacă părintele însoţitor face dovada faptului că minorul i-a fost încredinţat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă;“. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate consideră că aceste prevederi de lege contravin dispoziţiilor art. 16 alin. (1) privind egalitatea în faţa legii, ale art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiţie, ale art. 26 alin. (1) referitoare la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private, ale art. 48 alin. (1) potrivit cărora „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor“, ale art. 124 alin. (2) potrivit cărora „Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi“ şi ale art. 20 din Legea fundamentală, referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului, raportate la art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată următoarele: 1. Referitor la critica de neconstituţionalitate care vizează încălcarea dispoziţiilor art. 16 din Constituţie, Curtea s-a pronunţat prin Decizia nr. 974 din 6 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 815 din 29 noiembrie 2007. Cu acel prilej, instanţa de contencios constituţional a constatat că instituirea unui tratament juridic diferit în ceea ce priveşte părintele divorţat căruia nu i-a fost încredinţat copilul, faţă de celălalt părinte, este justificată în mod obiectiv şi rezonabil de faptul că cei doi părinţi se află în situaţii juridice diferite. Aceste diferenţieri sunt determinate de separarea părinţilor şi de posibilitatea obiectivă de menţinere şi după desfacerea căsătoriei a modalităţilor de exercitare a drepturilor şi îndatoririlor părinteşti. După încredinţarea copilului unuia dintre părinţi, celălalt părinte continuă a avea dreptul şi obligaţia creşterii acestuia, însă nu dreptul de pază şi de supraveghere. Locuirea şi convieţuirea copilului cu părintele căruia i-a fost încredinţat acesta sunt drepturi ce nu pot fi exercitate de părintele care nu locuieşte cu copilul. Curtea a mai reţinut că aceste prevederi sunt în deplină concordanţă cu reglementările cuprinse în Convenţia de la Haga, la care România a aderat prin Legea nr. 100/1992, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 243 din 30 septembrie 1992. Astfel, potrivit art. 5 lit. a) din această convenţie, dreptul privind încredinţarea copilului include şi dreptul de a hotărî cu privire la locul reşedinţei acestuia, conferindu-i, în consecinţă, părintelui căruia i-a fost încredinţat, dreptul de a călători împreună cu acesta. Întrucât această critică de neconstituţionalitate priveşte, în esenţă, aceleaşi aspecte şi având în vedere că nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, considerentele şi soluţia deciziei menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. Pentru identitate de raţiune, Curtea constată că şi critica întemeiată pe dispoziţiile art. 48 alin. (1) din Constituţie - care consacră egalitatea dintre soţi - este neîntemeiată. Mai mult, în ceea ce priveşte pretinsa discriminare între părinţii străini şi părinţii români, Curtea constată că aceasta nu există, din moment ce şi părintele român - căruia nu i-a fost încredinţat copilul şi are stabilit doar un program de vizitare - poate părăsi ţara împreună cu minorul în aceleaşi condiţii de lege, adică numai cu acordul părintelui căruia i-a fost încredinţat copilul. 2. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a principiului constituţional al accesului liber la justiţie, prevăzut de art. 21 alin. (1)-(3), Curtea constată că aceste susţineri nu pot fi primite. Pe de o parte, accesul liber la justiţie nu este îngrădit de textul de lege criticat, text care prevede - în cazul ieşirii din ţară a copilului minor împreună cu părintele căruia nu i-a fost încredinţat copilul - obligativitatea obţinerii declaraţiei părintelui căruia i-a fost încredinţat copilul prin hotărâre judecătorească. Astfel, potrivit art. 31 alin. (3) din Legea nr. 248/2005, „Ieşirea din România a minorilor, în situaţia în care există neînţelegeri între părinţi cu privire la exprimarea acordului ori unul dintre părinţi se află în imposibilitatea de a-şi exprima voinţa, cu excepţia situaţiilor prevăzute la art. 30 alin. (2) şi (3), se permite numai după soluţionarea neînţelegerilor de către instanţa de judecată, în condiţiile legii“. Prin urmare, sunt asigurate toate garanţiile dreptului la judecarea cauzei de către o instanţă independentă şi imparţială. 3. Referitor la invocarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 26 alin. (1) privind ocrotirea vieţii familiale şi ale art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind dreptul la respectarea vieţii de familie, Curtea observă, în acord cu jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, că, în materia executării hotărârilor judecătoreşti de încredinţare a copiilor după divorţ, ceea ce primează sunt interesele superioare ale copilului. Astfel, art. 8 din Convenţie apără individul împotriva ingerinţelor arbitrare din partea autorităţilor publice şi impune unele obligaţii pozitive ale statului, inerente respectării efective a vieţii de familie. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat în mod constant că art. 8 implică dreptul părintelui de a beneficia de măsuri adecvate din partea statului pentru a fi alături de copilul său, precum şi obligaţia corelativă a autorităţilor naţionale de a dispune aceste măsuri (de exemplu, prin Hotărârea din 22 iunie 1989, pronunţată în Cauza Eriksson împotriva Suediei). Însă obligaţia autorităţilor naţionale de a lua măsuri în acest scop nu este absolută, natura şi anvergura acestor măsuri depinzând de circumstanţele fiecărei cauze, trebuind să se ţină seama de interesele, de drepturile şi libertăţile acelor persoane şi, în special, de interesele superioare ale copilului şi de drepturile sale, stipulate în art. 8 din Convenţie. Astfel, în Hotărârea din 25 ianuarie 2000, pronunţată în Cauza Ignaccolo-Zenide împotriva României, instanţa de contencios al drepturilor omului a statuat că, în ipoteza în care contactele cu părinţii ar risca să ameninţe aceste interese superioare ale copilului, autorităţile naţionale au îndatorirea de a veghea la asigurarea unui „just echilibru“ între toate interesele prezente. Mai mult, prin Hotărârea din 8 iulie 2003, pronunţată în Cauza Sahin împotriva Germaniei, aceeaşi instanţă a reţinut că jurisdicţiile naţionale pot chiar să refuze acordarea dreptului la vizitarea copilului, atunci când intervin motive pertinente, cum ar fi gravele tensiuni dintre părinţi, situaţie ce ar avea repercusiuni negative asupra copilului, existând riscul ca vizitele să afecteze dezvoltarea sa normală în familia în care se află. Prin urmare, scopul reglementării criticate este acela de a proteja interesele superioare ale copilului, în acord cu reglementările internaţionale în materie. În ceea ce priveşte Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 14 ianuarie 2003, pronunţată în Cauza K.A. contra Finlandei, invocată de către autorul excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea observă că aceasta nu are relevanţă în cauza de faţă, întrucât se referă la relaţiile copilului încredinţat unei instituţii publice de ocrotire cu părinţii săi, neavând astfel legătură cu chestiunea de drept referitoare la o eventuală încălcare a art. 8 din Convenţie prin normele juridice ce reglementează condiţiile privind ieşirea din ţară a minorului încredinţat unuia dintre părinţi, ca urmare a divorţului. 4. Referitor la critica privind imposibilitatea executării hotărârii judecătoreşti prin care s-a stabilit dreptul şi programul de vizită al părintelui căruia nu i-a fost încredinţat copilul, ceea ce contravine, în opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiilor art. 124 alin. (2) din Constituţie, ajungându-se la situaţia în care un organ administrativ să cenzureze o hotărâre irevocabilă a unei instanţe judecătoreşti, Curtea constată că nici aceasta nu este întemeiată, deoarece textul de lege criticat reglementează condiţiile ieşirii din ţară a cetăţeanului român minor, indiferent dacă acesta a fost sau nu încredinţat unuia dintre părinţi. În cazul în care, însă, a existat o hotărâre judecătorească de încredinţare a minorului, se va stabili de către instanţa judecătorească şi programul în care se realizează dreptul celuilalt părinte de a avea legături personale cu copilul. În consecinţă, dreptul părintelui căruia nu i-a fost încredinţat minorul de a avea legături personale cu acesta trebuie să se exercite în condiţiile stabilite prin hotărârea judecătorească şi în conformitate cu cerinţele legii. În cazul ieşirii din ţară a cetăţeanului român minor, organele poliţiei de frontieră aplică dispoziţiile Legii nr. 248/2005, nefiind vorba despre o cenzurare a unei eventuale hotărâri judecătoreşti. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 30 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, excepţie ridicată de Ramiz Momeni în Dosarul nr. 10.141/271/2008 al Judecătoriei Oradea. Definitivă şi general obligatorie. Pronunţată în şedinţa publică din data de 24 martie 2011. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Ioana Marilena Chiorean