DECIZIE Nr. 35
din 7 mai 2007
cu privire la incadrarea
juridica a faptei unei persoane de a pretinde, primi sau accepta bani ori alte
foloase spre a le remite unui functionar asupra caruia are influenta sau lasa
sa se creada ca are influenta, pentru a-l determina sa faca ori sa nu faca un
act ce intra in atributiile sale de serviciu.
ACT EMIS DE:
INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 764 din 12 noiembrie 2007
Dosar nr. 9/2007
Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae
Popa, preşedintele Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în
Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr.
304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a
examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al
Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la incadrarea juridica a faptei unei persoane de a pretinde, primi sau
accepta bani ori alte foloase spre a le remite unui functionar asupra caruia
are influenta sau lasa sa se creada ca are influenta, pentru a-l determina sa
faca ori sa nu faca un act ce intra in atributiile sale de serviciu.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea
dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 90 de
judecători din totalul de 116 în funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Inalta
Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe
lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul
legii, cerând să se decidă în sensul că fapta unei persoane de a pretinde,
primi sau accepta bani ori alte foloase, în vederea remiterii acestora unui
funcţionar asupra căruia are influenţă sau lasă să se creadă că ar avea
influenţă, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în
atribuţiile sale de serviciu, constituie în orice situaţie infracţiunea de
trafic de influenţă prevăzută în art. 257 din Codul penal, iar nu infracţiunea
de înşelăciune prevăzută în art. 215 din acelaşi cod.
SECŢIILE UNITE,
deliberând asupra recursului în interesul
legii, constată următoarele:
Prin recursul în interesul legii, declarat de
procurorul general al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, se învederează că instanţele judecătoreşti s-au pronunţat în mod
diferit cu privire la încadrarea juridică a faptei unei persoane de a pretinde,
primi sau accepta bani ori alte foloase, în vederea remiterii acestora unui
funcţionar, asupra căruia pretinde că are influenţă, pentru a-l determina să
facă sau să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu.
Astfel, se susţine că unele instanţe au considerat că o
asemenea faptă constituie infracţiunea de trafic de influenţă prevăzută în art.
257 din Codul penal, iar alte instanţe au încadrat atari fapte în infracţiunea
de înşelăciune prevăzută în art. 215 din acelaşi cod.
S-a relevat, în acest sens, că principalul criteriu de
distincţie dintre cele două infracţiuni ar trebui să-l constituie caracterul
influenţei ce o poate exercita autorul faptei asupra funcţionarului vizat de
trafic, o atare influenţă neputând fi decât fie reală, fie posibilă şi
credibilă, fără de care prestigiul acelui funcţionar nu
ar fi afectat, iar încadrarea faptei în art. 257 din Codul penal nu s-ar
justifica.
In fine, s-a argumentat că expresiei „pentru
altul", la care se referă atât art. 215 alin. 1 din Codul penal, cât şi
art. 257 alin. 1 din acelaşi cod, nu are relevanţa ce i s-a atribuit de unele
instanţe, pentru a diferenţia infracţiunea de înşelăciune de aceea de trafic de
influenţă, câtă vreme în noţiunea „pentru altul" poate fi inclus şi
funcţionarul faţă de care făptuitorul are sau pretinde că ar avea influenţă.
S-a mai subliniat că trebuie avut în vedere că, în timp
ce obiectul juridic al infracţiunii de trafic de influenţă îl constituie
încrederea în prestigiul şi integritatea funcţionarului aflat în serviciul unei
persoane juridice, obiectul juridic al infracţiunii de înşelăciune constă doar
în buna-credinţă ce trebuie să existe în cadrul relaţiilor sociale ce privesc
patrimoniul.
Or, se susţine că din moment ce cumpărătorul de
influenţă urmăreşte realizarea unui anumit interes, legal sau ilicit, în
schimbul folosului pe care îl asigură persoanei care are influenţă sau lasă să
se creadă că are influenţă asupra funcţionarului pe care pretinde că îl va
determina să facă ori să nu facă un anumit act din sfera atribuţiilor sale de
serviciu, nu se poate considera că ar fi prejudiciat prin fapta respectivă câtă
vreme el şi-a micşorat de bunăvoie patrimoniul în schimbul serviciului dorit
sau acceptat.
Ca urmare, prin recursul în interesul legii s-a cerut
să se stabilească deosebirea dintre infracţiunea de trafic de influenţă şi
aceea de înşelăciune în raport cu aceste criterii de distincţie.
Examinându-se recursul în interesul legii, în raport cu
situaţiile invocate şi aspectele de practică judiciară la care se face referire,
se constată următoarele:
Potrivit art. 257 alin. 1 din Codul penal, infracţiunea
de trafic de influenţă constă în „primirea ori pretinderea de bani sau alte
foloase ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru
sine ori pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau
lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar pentru a-l determina
să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de
serviciu...".
Spre deosebire de această infracţiune, infracţiunea de
înşelăciune, astfel cum este reglementată în cuprinsul art. 215 alin. 1 din Codul penal, constă în
„inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei
fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a
obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust şi dacă s-a
pricinuit o pagubă...".
Aşa cum rezultă din prevederile menţionate, între cele
două infracţiuni există deosebiri esenţiale, atât cu privire la obiectul
juridic şi latura obiectivă a acestora, cât mai ales referitor la trăsăturile
specifice ce caracterizează latura lor subiectivă.
Or, aceste deosebiri, ce
particularizează modul de săvârşire a celor două infracţiuni, situaţiile
relevate prin recursul în interesul legii nu subliniază dificultăţi de
interpretare a dispoziţiilor art. 257 alin. 1 din Codul penal în comparaţie cu
cele înscrise în art. 215 alin. 1 din acelaşi cod, atunci când fapta concretă
se referă la oferire sau acceptare de a da bani ori alte foloase în schimbul
unor acte promise de o persoană cu reală sau presupusă influenţă asupra unui
funcţionar cu atribuţii de serviciu în sfera cărora intră şi posibilitatea de a
îndeplini acele acte.
Mai mult, soluţiile invocate în sprijinul sesizări cu
recurs în interesul legii nu conţin elemente de comparare care să justifice
cerinţa de a se da dezlegare într-o problemă de încadrare juridică diferită
dată de instanţe cu privire la speţe identice, hotărârile la care s-a făcut
referire în anexele privind fapte săvârşite în condiţii diferite, care,
evident, nu ar justifica aceeaşi încadrare juridică.
Aşa fiind şi cum, în raport cu dispoziţiile art. 4142 alin. 1 din Codul de
procedură penală, se poate cere Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin
exercitarea căii extraordinare de atac a recursului în interesul legii, să se
pronunţe numai asupra chestiunilor de drept care au primit o soluţionare
neunitară din partea instanţelor judecătoreşti, iar nu şi atunci când soluţiile
evocate privesc situaţii-premisă diferite, se constată că nu sunt întrunite
condiţiile pentru a se adopta o soluţie în interesul legii cu privire la
încadrarea juridică a faptei la care se referă sesizarea.
In consecinţă, urmează ca recursul în interesul legii
să fie respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
In numele legii
DECID:
Resping recursul în interesul legii declarat de
procurorul general al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi
Justiţie cu privire la încadrarea juridică a faptei persoanei de a pretinde,
primi sau accepta bani ori alte foloase, în vederea remiterii acestora unui
funcţionar asupra căruia pretinde că are sau lasă să se creadă că are
influenţă, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în
atribuţiile sale de serviciu, în infracţiunea de trafic de influenţă prevăzută
de art. 257 din Codul penal şi nu de înşelăciune prevăzută de art. 215 din
Codul penal.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 mai 2007.
PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei