DECIZIE Nr. 33
din 16 aprilie 2007
cu privire la
admisibilitatea recursului declarat impotriva deciziilor pronuntate de
instantele de apel prin care s-au anulat in tot sau in parte procedura urmata
si hotararea apelata, cu retinerea cauzei spre judecare.
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 772 din 14 noiembrie 2007
Dosar nr. 3/2007
Sub preşedinţia domului profesor univ. dr. Nicolae
Popa, preşedintele Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în
Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr.
304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a
examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al
Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la
admisibilitatea recursului declarat impotriva
deciziilor pronuntate de instantele de apel prin care s-au anulat in tot sau in
parte procedura urmata si hotararea apelata, cu retinerea cauzei spre judecare.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea
dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 88 de
judecători din totalul de 116 în funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Inalta
Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe
lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul
legii, cerând să fie admis în sensul de a se stabili că este inadmisibil
recursul declarat împotriva deciziei prin care instanţa de apel, anulând în tot
sau în parte hotărârea apelată, reţine cauza spre judecare.
SECŢIILE UNITE,
deliberând asupra recursului în interesul legii,
constată următoarele:
In practica instanţelor
judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar în legătură
cu aplicarea dispoziţiilor art. 299 alin. 1, cu referire la art. 297 alin. 2
teza finală din Codul de procedură civilă, privind admisibilitatea căii
extraordinare de atac a recursului împotriva deciziilor pronunţate în apel,
prin care, anulându-se în tot sau în parte procedura urmată şi hotărârea
pronunţată, se reţine procesul spre judecare.
Astfel, unele instanţe au considerat că este admisibil
recursul declarat împotriva deciziei prin care, admiţându-se apelul, au fost
anulate în tot sau în parte procedura urmată şi hotărârea apelată, cu reţinerea
cauzei spre judecare.
In motivarea acestui punct de vedere, au fost invocate
dispoziţiile art. 297 alin. 1 din Codul de procedură civilă, prin care s-a
reglementat, fără să se facă distincţie că „hotărârile date fără drept
de apel, cele date în apel, precum şi în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe
cu activitate jurisdicţională sunt supuse
recursului", precum
şi prevederile art. 377 alin. 1 pct. 3 din acelaşi cod, potrivit cărora
hotărârile date în apel sunt definitive, deci sunt susceptibile de a fi atacate
cu recurs.
Alte instanţe, dimpotrivă, au apreciat că hotărârea
instanţei de apel prin care se anulează în tot sau în parte procedura urmată şi
hotărârea pronunţată în primă instanţă, cu reţinerea cauzei spre judecare,
echivalează cu o încheiere interlocutorie dată în timpul judecării pricinii,
care, nefinalizând judecata acesteia, nu poate fi atacată cu recurs, conform
art. 238 alin. 2 din Codul de procedură civilă, decât odată cu fondul cauzei.
S-a motivat că, în lipsa unui text de lege în care să
fie prevăzută expres posibilitatea exercitării separate a căii extraordinare de
atac a recursului, împotriva hotărârii prin care instanţa admite apelul şi
anulează în tot sau în parte procedura urmată, precum şi hotărârea apelată, cu
reţinerea cauzei spre judecare, o atare hotărâre intermediară, ca şi în
cazul încheierilor premergătoarelor,
nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs decât odată cu decizia
pronunţată asupra fondului, singura care are caracter definitiv.
Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat
corect dispoziţiile legii.
In adevăr, prin art. 297 alin. 2 din Codul de procedură
civilă se prevede că „dacă prima instanţă s-a declarat competentă şi instanţa
de apel stabileşte că a fost necompetenţă, anulând hotărârea atacată, va
trimite cauza spre judecare instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională
competent, afară de cazul când constată propria sa competenţă",
precizându-se că „în acest caz, precum şi atunci când există vreun motiv de
nulitate, iar prima instanţă a judecat în fond, instanţa de apel, anulând în
tot sau în parte procedura urmată şi hotărârea pronunţată, va reţine procesul
spre judecare".
Această ultimă dispoziţie cuprinsă în art. 297 alin. 2
din Codul de procedură civilă se referă, deci, la situaţia când instanţa de
apel adoptă, în aceeaşi cauză, o primă hotărâre prin care, admiţând apelul,
anulează în tot sau în parte procedura urmată şi hotărârea apelată, reţinând
procesul spre judecare, precum şi o a doua hotărâre prin care soluţionează
fondul cauzei.
Ca urmare, decizia de admitere a apelului, prin care se
dispune anularea în tot sau în parte a hotărârii
primei instanţe, cu reţinerea procesului spre judecare, fixându-se termen în
acest scop, nu poate fi decât o hotărâre cu caracter intermediar, având menirea
de a pregăti soluţionarea fondului cauzei.
Aşa fiind, o atare hotărâre, nerezolvând prin ea însăşi
obiectul litigiului, impune incidenţa dispoziţiilor art. 282 alin. 2 din Codul
de procedură civilă, potrivit cărora „împotriva încheierilor premergătoare nu
se poate face apel decât odată cu fondul, în afară de cazul când prin ele s-a
întrerupt cursul judecăţii", a căror raţiune constă tocmai în a nu se exercita de mai multe ori, succesiv, o anumită
cale de atac într-o cauză aflată în acelaşi stadiu de rezolvare.
Or, câtă vreme cauza rămâne în curs de rezolvare după
anularea în tot sau în parte a hotărârii primei instanţe, astfel că nu poate fi
considerată soluţionată definitiv decât după pronunţarea deciziei asupra
fondului procesului, iar raţiunea pentru care s-a instituit principiul de a fi
supuse căii extraordinare de atac a recursului numai hotărârile judecătoreşti
definitive este tocmai necesitatea instituirii unui sistem de natură să asigure
judecarea completă şi într-un timp rezonabil a dosarelor, fără fragmentarea
cursului judecăţii, se impune cu evidenţă ca o atare cale de atac să nu poată
fi exercitată şi împotriva deciziei de anulare în tot sau în parte a procedurii
urmate şi a hotărârii apelate, cu menţinerea cauzei spre judecare.
De altfel, faţă de caracterul ei intermediar, decizia
instanţei de apel de anulare a hotărârii primei instanţe fără a se evoca
fondul, cu reţinerea cauzei spre judecare, nici nu are o existenţă autonomă, ci
face parte din succesiunea de hotărâri ce survin în cursul rezolvării pricinii,
astfel că atât timp cât nu a fost epuizată examinarea căii extraordinare de
atac a apelului, prin pronunţarea hotărârii definitive asupra fondului
pricinii, o atare cale de atac nu se poate exercita şi asupra hotărârii
anterioare, care a declanşat procedura ulterioară de cercetare din nou a cauzei
pe fond.
Mai mult, expresia „...reţine procesul spre
judecare" din finalul reglementării cuprinse în art. 297 alin. 2 teza a
II-a din Codul de procedură civilă impune interpretarea textului de lege în
sensul că, într-o astfel de ipoteză, admiterea apelului şi anularea hotărârii
supuse acestei căi de atac nu dezînvestesc instanţa de apel, ci o atare soluţie
se încoroporează în succesiunea actelor procesuale ce se finalizează prin
decizia cu caracter definitiv, care rezolvă pe fond procesul, singura
susceptibilă de a fi atacată cu recurs, în temeiul art. 299 din Codul de procedură civilă, în
conformitate cu principiul fundamental al unicităţii căilor de atac.
Aşadar, faţă de caracterul pregătitor al delegării
pricinii specific situaţiei avute în vedere prin art. 268 alin. 3 din Codul de
procedură civilă, pe care îl are decizia de admitere a apelului şi anulare în
tot sau în parte a procedurii urmate şi a hotărârii atacate, cu reţinerea
procesului spre judecare, numai decizia finală, prin care este soluţionat
fondul apelului, întruneşte condiţiile la care se referă art. 255 alin. 1 din
Codul de procedură civilă, pentru a fi susceptibilă să fie atacată cu recurs.
Pe de altă parte, regula unicităţii de exercitare a
căii de atac face de neconceput fragmentarea fazei procesuale a judecării în
apel, încât şi sub acest aspect prima hotărâre a instanţei de apel, de anulare
a hotărârii atacate, cu reţinerea cauzei spre judecare, nu poate fi examinată
de instanţa superioară de control judiciar, în recurs, decât odată cu decizia
finală, dată asupra fondului.
A considera altfel ar însemna nu numai să se
prelungească nerezonabil soluţionarea apelului pe fond, ci şi să se limiteze
fără justificare legală posibilitatea instanţei de apel de a exercita un
control judiciar deplin în cadrul examinării căii de atac cu care este
învestită, ceea ce ar contraveni principiului plenitudinii de jurisdicţie pe
care trebuie să o aibă judecătorii.
Aşa fiind, raţiuni de corectă interpretare a legii
procesual civile, în ansamblul său, impun aplicarea dispoziţiilor art. 299
alin. 1, cu referire la art. 297 alin. 2 teza finală din Codul de procedură
civilă, în sensul că recursul împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în
apel, prin care s-au anulat în tot sau în parte procedura urmată, precum şi
hotărârea apelată, cu reţinerea cauzei spre judecare, este inadmisibil, în
afara cazului când instanţa de apel a constatat propria sa competenţă, asemenea
hotărâri putând fi atacate în recurs numai odată cu deciziile pronunţate în
final asupra fondului, după judecarea acelei cauze în apel.
In consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a)
din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi
ale art. 329 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în
interesul legii şi a se decide în sensul arătat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
In numele legii
DECID:
Admit recursul în interesul
legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de
Casaţie şi Justiţie.
In aplicarea dispoziţiilor art. 299 alin. 1 raportat la
art. 297 alin. 2 teza finală din Codul de procedură civilă, stabilesc:
Recursul declarat împotriva
hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele de apel, prin care s-au
anulat în tot sau în parte procedura urmată, precum şi hotărârea apelată, cu
reţinerea cauzei spre judecare, cu excepţia cazului în care instanţa de apel a
constatat propria sa competenţă, este inadmisibil.
Aceste hotărâri pot fi atacate cu recurs numai odată cu
deciziile pronunţate asupra fondului, după judecarea cauzelor în apel.
Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de
procedură civilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 aprilie 2007.
PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei