DECIZIE Nr.
321 din 29 martie 2007
referitoare la exceptia de
neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 7, art. 8 alin. (1), art. 10, art.
12 alin. (3), art. 13, art. 14 alin. (1), art. 18, art. 21 alin. (1), art. 23,
art. 28 alin. (1), art. 32, art. 33 si art. 35 din Legea nr. 115/1996 pentru
declararea si controlul averii demnitarilor, magistratilor, a unor persoane cu
functii de conducere si de control si a functionarilor publici
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 330 din 16 mai 2007
Ioan Vida - preşedinte
Nicolae Cochinescu - judecător
Aspazia Cojocaru - judecător
Acsinte Gaspar - judecător
Kozsokar Gabor - judecător
Petre Ninosu - judecător
Ion Predescu - judecător
Şerban Viorel Stănoiu - judecător
Tudorel Toader - judecător
Antonia Constantin - procuror
Ioana Marilena Chiorean - magistrat-asistent
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7, art. 8 alin. (1), art. 10, art.
12 alin. (3), art. 13, art. 14 alin. (1), art. 18, art. 21 alin. (1), art. 23,
art. 28 alin. (1), art. 32, art. 33 şi art. 35 din Legea nr. 115/1996 pentru
declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu
funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici, excepţie ridicată
de Dan Ioan Popescu şi Elena Popescu în Dosarul nr. 2.163/1/2006 al Inaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie -Complet special Legea nr. 115/1996.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de
13 martie 2007, în prezenţa autorilor excepţiei, Dan Ioan Popescu şi Elena
Popescu, asistaţi de avocaţii Ana Diculescu-Şova şi Simona Neagu, şi a
reprezentantului Ministerului Public, fiind consemnate în încheierea de la acea
dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea
pentru data de 29 martie 2007.
CURTEA,
având în vedere actele şi
lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Incheierea din 19 septembrie 2006, pronunţată în
Dosarul nr. 2.163/1/2006, Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie -Complet
special Legea nr. 115/1996 a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de
neconstituţionalitate a prevederilor art. 7, art. 8 alin. (1), art. 10, art. 12
alin. (3), art. 13, art. 14 alin. (1), art. 18, art. 21 alin. (1), art. 23,
art. 28 alin. (1), art. 32, art. 33 şi art. 35 din Legea nr. 115/1996 pentru
declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu
funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici. Excepţia a
fost ridicată de Dan Ioan Popescu şi Elena Popescu în cadrul soluţionării unei
cereri de cercetare a averii în temeiul Legii nr.
115/1996.
In motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin următoarele:
1. Dispoziţiile art. 7, art. 10 şi art. 18 alin. (1)
din Legea nr. 115/1996 încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3)
privind principiul statului de drept, ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea
cetăţenilor în faţa legii şi ale art. 44 alin. (8) şi (9) privind prezumţia dobândirii licite a
averii şi condiţiile confiscării bunurilor destinate, folosite sau rezultate
din infracţiuni ori contravenţii. In acest sens, autorii arată că art. 7 din
lege instituie o „prezumţie de ilicitate" care constituie o condiţie
suficientă pentru declanşarea procedurii de control şi pentru angajarea
răspunderii şi aplicarea sancţiunilor. In art. 18 alin. (1) din lege este
utilizat conceptul de „dobândire nejustificată a unui bun", ceea ce duce
la concluzia că legea instituie obligaţia demnitarului de a dovedi
legitimitatea achiziţionării bunurilor, încălcând astfel prezumţia de
liceitate, prevăzută de Constituţie.
De asemenea, „prezumţia de ilicitate" instituită
prin Legea nr. 115/1996 contravine şi principiului egalităţii în faţa legii,
deoarece se aplică numai demnitarilor, magistraţilor, persoanelor cu funcţii de
conducere şi de control şi funcţionarilor publici.
Art. 10 din Legea nr. 115/1996, referitor la condiţiile
extinderii procedurii de control asupra unor terţi, înlătură beneficiul
bunei-credinţe în privinţa vânzării-cumpărării, instituind astfel un tratament
discriminatoriu pentru unii cetăţeni care se află într-o situaţie identică cu
cea a altor cumpărători, ale căror acte îşi păstrează valabilitatea, dacă au
fost încheiate cu bună-credinţă.
Potrivit art. 44 alin. (9) din Constituţie, sancţiunea
confiscării se aplică doar în cazul angajării răspunderii penale sau
contravenţionale, or, procedura reglementată de Legea nr. 115/1996 constituie o
procedură civilă, astfel încât sancţiunea confiscării nu poate fi aplicată.
2. Dispoziţiile art. 8 alin. (1), art. 14 alin. (1),
art. 21 alin. (1) şi art. 23 din lege contravin prevederilor constituţionale
ale art. 21 privind accesul liber la justiţie, ale art. 124 privind
imparţialitatea justiţiei şi independenţa judecătorilor şi ale art. 126 alin.
(5) privind interzicerea înfiinţării de instanţe extraordinare. De asemenea,
sunt contrare şi art. 11 şi 20 din Constituţie raportate la prevederile art. 6
paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale. In acest sens, autorii excepţiei susţin că, deşi procedura
reglementată de prevederile art. 9 - 15 din lege este o procedură
jurisdicţională, urmând regulile desfăşurării unui proces, prin modul de
compunere, Comisia de cercetare a averilor nu îndeplineşte cerinţele unui
tribunal legal constituit, independent şi imparţial. In acelaşi sens,
reglementarea în art. 8 alin. (1) şi art. 21 alin. (1) din lege a modului de
compunere a Comisiei de cercetare a averii, respectiv alcătuirea ei din doi
judecători şi un procuror - reprezentant al Ministerului Public -, este în
contradicţie şi cu Legea nr. 304/2004, întrucât procurorul nu are atribuţia de
a înfăptui justiţia.
3. Dispoziţiile art. 13 din lege contravin
prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) privind principiul separaţiei
şi echilibrului puterilor în stat şi ale art. 136 alin.
(5) privind inviolabilitatea proprietăţii private,
deoarece instituirea sechestrului asigurător constituie un atribut exclusiv al
instanţei de judecată, iar împrejurarea că în compunerea comisiei de cercetare
intră şi judecători nu este de natură a i se atribui acesteia puteri rezervate
exclusiv autorităţii judecătoreşti.
Pe de altă parte, prin indisponibilizarea averii se
încalcă şi dreptul de dispoziţie, unul dintre atributele cele mai importante
ale dreptului de proprietate.
4. Dispoziţiile art. 12 alin.
(3) din lege contravin prevederilor constituţionale ale art. 27 privind
inviolabilitatea domiciliului, întrucât termenul de cercetare locală nu este
explicitat de Legea nr. 115/1996. Pe de altă parte, întrucât activităţile
desfăşurate de comisia de cercetare sunt anterioare declanşării procesului
civil, dispoziţiile art. 215-217 din Codul de procedură civilă referitoare la
cercetarea la faţa locului nu sunt aplicabile. Prin urmare, efectuarea
cercetării locale, fără încuviinţarea prealabilă a cercetatului, contravine
art. 27 din Constituţie.
5. Dispoziţiile art. 14 alin.
(1) lit. b) şi c), art. 18, art. 28 alin. (1), art. 32, art. 33 şi art. 35 din
Legea nr. 115/1996 contravin art. 44 alin. (8) şi (9) din Constituţie, deoarece
din analiza sistematică a Legii nr. 115/1996 rezultă că aceste dispoziţii se
abat terminologic de la uniformitatea reglementării. Astfel, pentru situaţii
sau fapte identice legea operează cu concepte diferite - „provenienţa
bunurilor" sau „dobândirea bunurilor" şi caracter „licit/ilicit"
sau „justificat/nejustificat", care contravin textelor constituţionale.
Totodată, lipsa de claritate şi uniformitate a textelor legale criticate poate genera
interpretări diferite, confuzii în aplicarea acestora, de natură să aducă
atingere garantării dreptului de proprietate privată, deoarece
„justificarea" nu este recunoscută ca mijloc de probă de niciun cod de
procedură, de instanţele judecătoreşti sau de doctrină şi nici de documentele
internaţionale în domeniul drepturilor omului.
Inalta Curte de
Casaţie şi Justiţie - Complet special Legea nr. 115/1996 şi-a exprimat opinia în sensul temeiniciei susţinerilor privind
neconstituţionalitatea unora dintre textele de lege criticate, fără a preciza
însă care sunt acestea.
Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr.
47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două
Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi
exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Guvernul arată că
Ministerul Justiţiei a iniţiat un proiect de lege referitor la înfiinţarea
Agenţiei Naţionale de Integritate, proiect ce poartă asupra aceluiaşi domeniu
de reglementare cu cel ce face obiectul Legii nr. 115/1996 şi care a optat
pentru soluţii juridice diferite faţă de Legea nr. 115/1996, în vederea
asigurării unei eficiente sporite a legii şi a unei mai bune încadrări în
contextul constituţional.
Avocatul Poporului apreciază
că dispoziţiile art. 14 alin. (1) lit. b) şi c), art. 18, art. 28 alin. (1),
art' 32, art. 33 şi art. 35 din Legea nr. 115/1996 sunt neconstituţionale,
deoarece contravin art. 44 alin. (8) şi (9) din Constituţie. In acest sens,
arată că lipsa de claritate şi de uniformitate a textelor sus-menţionate ar
putea genera interpretări greşite, confuzii în aplicarea acestora, de natură să
aducă atingere garantării dreptului de proprietate. Astfel, sunt utilizate
alternativ conceptele de „provenienţa bunurilor" - „dobândirea
bunurilor" şi caracter „licit/ilicit" -
„justificat/nejustificat", iar folosirea unor asemenea exprimări
nejuridice duce la îndepărtarea de textul constituţional şi poate fi
considerată o adăugare la Constituţie. Referitor la celelalte texte criticate
din Legea nr. 115/1996, consideră că acestea sunt constituţionale, deoarece instituirea unei comisii de
cercetare a averilor, precum şi a unei proceduri speciale de cercetare a
averilor nu este de natură să aducă atingere înfăptuirii în numele legii a
justiţiei şi nici independenţei judecătorilor.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat Curţii Constituţionale punctele lor de vedere
asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere
ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de
judecătorul-raportor, susţinerile părţilor prezente, concluziile procurorului,
dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi
dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională este legal sesizată şi este
competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1
alin. (2), art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia
de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl
constituie dispoziţiile art. 7, art. 8 alin. (1), art. 10, art. 12 alin. (3),
art. 13, art. 14 alin. (1), art. 18, art. 21 alin. (1), art. 23, art. 28 alin.
(1), art. 32, art. 33 şi art. 35 din Legea nr. 115/1996 privind declararea şi
controlul averii demnitarilor, magistraţilor, funcţionarilor publici şi a unor
persoane cu funcţii de conducere, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 263 din 28 octombrie 1996.
Prin Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru
asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor
publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003, s-a modificat titlul Legii nr.
115/1996, precum şi art. 21 alin. (1) şi art. 32 din
aceasta.
Astfel, dispoziţiile legale criticate au, în prezent,
următorul cuprins:
- Art. 7: „In cazul în
care între averea declarată la data învestirii sau numirii în funcţie a
persoanelor prevăzute la art. 2 şi cea dobândită pe parcursul exercitării
funcţiei se constată diferenţe vădite şi există dovezi certe că unele bunuri
ori valori nu puteau fi dobândite din veniturile legale realizate de persoana
în cauză sau pe alte căi licite, averea este supusă controlului, în condiţiile
prezentei legi.";
- Art. 8 alin. (1): „Pe lângă fiecare curte de apel va funcţiona o comisie de cercetare
a averilor, formată din:
- doi judecători de la curtea de apel, desemnaţi de
preşedintele acesteia, dintre care unul în calitate de preşedinte;
- un procuror de la
parchetul care funcţionează pe lângă curtea de apel, desemnat de
primul-procuror al acestui parchet. ";
- Art. 10: „Dacă persoana a cărei avere este supusă controlului este căsătorită,
controlul se extinde şi asupra averii şi veniturilor dobândite de celălalt soţ.
Sunt supuse controlului şi bunurile de valoare ce fac obiectul declarării,
realizate prin persoane interpuse sau transmise cu titlu oneros către
ascendenţi, descendenţi, fraţi, surori şi afinii de acelaşi grad, precum şi
cele transmise cu titlu gratuit către orice persoană.";
- Art. 12 alin. (3): „Comisia de cercetare poate efectua cercetări locale sau poate
dispune efectuarea unei expertize pentru lămurirea cauzei.";
- Art. 13: „(1) Cei citaţi în faţa comisiei de cercetare vor fi ascultaţi pe
rând şi vor prezenta dovezile care au stat la baza cererii de cercetare.
Persoana a cărei avere este supusă cercetării va putea produce în faţa comisiei
probe în apărare sau va putea solicita administrarea acestora de către comisie şi, dacă consideră necesar, poate
depune o declaraţie în care va arăta veniturile realizate şi modul dobândirii
averii.
(2) Comisia de
cercetare poate dispune măsuri asigurătorii prin care să împiedice înstrăinarea
bunurilor ce aparţin persoanei a cărei avere este supusă controlului, precum şi
a celor aparţinând persoanelor prevăzute la art. 10, dacă din probele
administrate rezultă că aceste măsuri sunt necesare.
(3) Măsura de indisponibilizare poate fi totală sau
parţială şi poate fi luată si în cazul depozitelor si certificatelor bancare
sau C.E.C.
(4) Măsurile prevăzute la alin. (2) încetează la
data rămânerii definitive a ordonanţei de clasare.";
- Art. 14 alin. (1): „Comisia de cercetare hotărăşte cu majoritate de voturi, în cel
mult 3 luni de la data sesizării, pronunţând o ordonanţă motivată, prin care
poate dispune: a) trimiterea cauzei spre soluţionare curţii de apel în raza
căreia domiciliază persoana a cărei avere este supusă controlului, dacă
constată, pe baza probelor administrate, că dobândirea unei cote-părţi din
aceasta sau a anumitor bunuri determinate nu are caracter licit; b) clasarea
cauzei, când constată că provenienţa bunurilor este justificată; c) suspendarea
cercetării şi trimiterea cauzei parchetului competent, dacă în legătură cu
bunurile a căror provenienţă este nejustificată rezultă săvârşirea unei
infracţiuni.";
- Art. 18: „(1) Dacă se constată că dobândirea unor bunuri anume determinate
sau a unei cote-părţi dintr-un bun nu este justificată, curtea de apel va
hotărî fie confiscarea bunurilor sau a cotei-părţi nejustificate, fie plata
unei sume de bani, egală cu valoarea bunului, stabilită de instanţă pe bază de
expertiză. In cazul obligării la plata contravalorii bunului, instanţa va
stabili şi termenul de plată.
(2) Dacă în legătură cu bunurile a căror
provenienţă este nejustificată rezultă săvârşirea unei infracţiuni, instanţa
trimite dosarul la parchetul competent, pentru a analiza dacă este cazul să
pună în mişcare acţiunea penală.
(3) In cazul în care se constată că provenienţa
bunurilor este justificată, instanţa hotărăşte închiderea dosarului.";
- Art. 21 alin. (1): „Cercetarea averii Preşedintelui României, a deputaţilor,
senatorilor, membrilor Guvernului, secretarului general al Guvernului,
conducătorilor autorităţilor publice numiţi de Preşedinte, de Parlament sau de
primul-ministru, a judecătorilor Curţii Constituţionale, consilierilor de
conturi, membrilor Colegiului jurisdicţional al Curţii de Conturi şi procurorilor
financiari de pe lângă aceasta, a magistraţilor de la Curtea Supremă de
Justiţie şi de la parchetul de pe lângă aceasta, de la Parchetul Naţional
Anticorupţie, precum şi de la curţile de apel şi de la parchetele de pe lângă
acestea, aflaţi în funcţie, se face de către o comisie specială formată din:
- doi judecători de la Curtea Supremă de Justiţie,
desemnaţi de adunarea generală a acestei curţi, dintre care unul în calitate de
preşedinte;
- un procuror de la Parchetul de pe lângă Curtea
Supremă de Justiţie, desemnat de procurorul general al Parchetului de pe lângă
Curtea Supremă de Justiţie. ";
- Art. 23: „Comisia va proceda la cercetarea averii persoanelor în cauză, de
îndată ce va fi sesizată potrivit dispoziţiilor prevăzute la art. 9-15.";
- Art. 28 alin. (1): „Procedura de cercetare şi de judecare a provenienţei bunurilor,
începută asupra unei persoane, continuă şi împotriva moştenitorilor
acesteia.";
- Art. 32: „Ordonanţa de clasare a comisiei de cercetare rămasă definitivă sau,
după caz, hotărârea instanţei de judecată rămasă irevocabilă, prin care se
constată că provenienţa bunurilor este justificată, va fi publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea a III-a. Cheltuielile de publicare se
suportă din bugetul Ministerului Justiţiei.";
- Art. 33: „(1) Persoana a cărei avere a fost declarată, în total sau în
parte, nejustificată, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, va fi destituită sau revocată, după
caz, din funcţia pe care o deţine.
(2) Deputatul sau senatorul a cărui avere a fost
declarată nejustificată, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, este
considerat incompatibil.";
- Art. 35: „Fapta aceluia care, în sesizarea adresată persoanelor prevăzute la
art. 9 alin. (2) lit. a) şi la art. 22 lit. a), face afirmaţii mincinoase cu
privire la caracterul ilicit al provenienţei bunurilor unei persoane fizice ce
ocupă una dintre funcţiile prevăzute la art. 2, constituie infracţiune şi se
pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.
(2) Producerea ori ticluirea de probe mincinoase cu
privire la caracterul ilicit al provenienţei bunurilor unei persoane ce ocupă
una dintre funcţiile publice prevăzute la art. 2 se pedepseşte cu închisoare de la un an la 5 ani."
Autorii excepţiei susţin că dispoziţiile de lege criticate
contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind principiul
statului de drept, ale art. 1 alin. (4) privind principiul separaţiei şi
echilibrului puterilor în stat, ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea
cetăţenilor în faţa legii, ale art. 27 privind inviolabilitatea domiciliului,
ale art. 44 alin. (8) şi (9) privind prezumţia dobândirii licite a averii şi
condiţiile confiscării bunurilor, ale art. 21 privind accesul liber la
justiţie, ale art. 124 privind imparţialitatea justiţiei şi independenţa
judecătorilor, ale art. 126 alin. (5) privind interzicerea înfiinţării de
instanţe extraordinare şi ale art. 136 alin. (5) privind inviolabilitatea
proprietăţii private. De asemenea, sunt contrare şi art. 11 şi art. 20 din
Constituţie raportate la prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea
constată că din prevederile art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală rezultă obligativitatea
respectării Constituţiei şi a legii, printre altele, în orice acţiune a unei
persoane, care ar avea ca efect dobândirea de bunuri. Pentru ca ordinea de
drept astfel instituită să nu rămână un simplu proiect, ci să se manifeste ca o
realitate, statul are obligaţia să instituie sistemele juridice corespunzătoare
de control şi de asigurare a respectării legilor de către toate subiectele de
drept.
In acest cadru de asigurare a respectării
legilor se înscrie procedura reglementată de Legea nr. 115/1996 pentru
declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu
funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici, procedură care
se referă doar la averea dobândită în timpul exercitării mandatului.
Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 7, art. 8 alin. (1), art. 10, art. 12 alin. (3), art. 13,
art. 14 alin. (1), art. 18, art. 21 alin. (1), art. 23, art. 28 alin. (1), art.
32, 33 şi 35 din Legea nr. 115/1996 este neîntemeiată, pentru următoarele
motive:
1. Referitor la art. 7 din lege, Curtea nu poate reţine
susţinerea autorilor excepţiei, în sensul că ar contraveni prezumţiei de
dobândire licită a averii, consacrată de art. 44 alin. (8) din Constituţie, dat
fiind că prin textul criticat se instituie controlul averii numai în cazul în
care între averea declarată la data învestirii sau numirii în funcţie şi averea
dobândită pe parcursul exercitării funcţiei se
constată diferenţe vădite şi există dovezi certe că unele bunuri ori valori nu puteau
fi dobândite din veniturile legale realizate de persoana în cauză sau pe alte
căi licite. Curtea observă că, pe de-o parte, textul criticat stabileşte doar
premisele declanşării controlului averii, nu şi ale angajării răspunderii, iar,
pe de altă parte, problema existenţei dovezilor certe intră în sfera de
aplicare a legii, care este de competenţa instanţelor judecătoreşti. Aşadar, susţinerea autorilor excepţiei în sensul
că textul analizat instituie o „prezumţie de ilicitate" care constituie o
condiţie suficientă pentru declanşarea procedurii de control şi pentru
angajarea răspunderii şi aplicarea sancţiunilor este neîntemeiată.
Textul de lege criticat nu contravine principiilor statului de drept, principii consacrate de art. 1 din Legea
fundamentală, care instituie ca normă de bază a existenţei sociale respectarea
legii de către toate subiectele de drept, şi nici principiului egalităţii în
drepturi, prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituţie, întrucât se aplică în
egală măsură tuturor persoanelor prevăzute în art. 2 al legii, fără privilegii
sau discriminări.
Cu privire la art. 10 teza întâi din lege, Curtea
constată că extinderea procedurii prevăzute de lege asupra bunurilor dobândite
de soţul persoanei a cărei avere este supusă controlului este admisibilă numai
după îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute la art. 7 din lege.
Totodată, obligativitatea comunităţii de bunuri - cu efectele sale specifice în
privinţa dobândirii şi administrării bunurilor soţilor în timpul căsătoriei -
face, de altfel, imposibilă cercetarea provenienţei averii unuia dintre soţi
separat de averea celuilalt. Cu privire la teza a doua a art. 10, Curtea reţine
că aceasta nu înlătură beneficiul bunei-credinţe a terţului în privinţa
vânzării-cumpărării, ci doar stabileşte condiţiile extinderii controlului
asupra bunurilor realizate prin persoane interpuse sau transmise cu titlu
oneros către ascendenţi, descendenţi, fraţi, surori şi afinii de acelaşi grad,
precum şi a celor transmise cu titlu gratuit către orice persoană,
neinterzicând încheierea unor astfel de acte juridice.
Referitor la critica de neconstituţionalitate a art. 18
alin. (1) din lege, raportată la art. 44 alin. (9) din Constituţie, Curtea
constată că aceasta este neîntemeiată, deoarece norma constituţională nu
exclude confiscarea averii în privinţa căreia instanţa de judecată stabileşte
că a fost dobândită ilicit. Din coroborarea alin. (8) şi alin. (9) ale art. 44
din Legea fundamentală reiese că pot exista şi alte cazuri de confiscare, în
afară de cel al bunurilor destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni sau
contravenţii.
2. In ceea ce priveşte dispoziţiile art. 8 alin. (1),
art. 14 alin. (1), art. 21 alin. (1) şi ale art. 23 din lege, texte care prevăd
compunerea şi competenţa comisiei de cercetare, Curtea constată că această
comisie nu este un organ de jurisdicţie, nu îndeplineşte o activitate de
înfăptuire a justiţiei, aşa cum fără temei se susţine în motivarea excepţiei, ci este un organ de cercetare
- aşa cum este şi denumit de lege - şi de sesizare a instanţei de judecată, în
condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (1) lit. a) din lege. Curtea mai reţine
că, această comisie nefiind o instanţă extraordinară, prevederile art. 126
alin. (5) din Constituţie nu au pertinenţă.
Compunerea comisiei din judecători şi procurori nu
contravine Constituţiei, deoarece aceasta nu cuprinde nicio restricţie în
această privinţă. Pe de altă parte, atât judecătorii, cât şi procurorii sunt
magistraţi supuşi obligaţiei de a aplica legea cu imparţialitate, potrivit art.
124 şi art. 132 din Legea fundamentală, ceea ce asigură caracterul comisiei de
organ independent şi imparţial.
Totodată, Curtea observă că toate actele comisiei sunt
supuse controlului instanţei de judecată în condiţiile art. 16-20 din lege şi,
în consecinţă, critica referitoare la încălcarea art. 21 şi a art. 11 şi 20 din
Constituţie, raportate la art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale este neîntemeiată
3. Cu privire la dispoziţiile art. 12 alin. (3) şi ale
art. 13 din lege, Curtea constată că acestea conţin norme de procedură, care,
potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, sunt de competenţa legiuitorului.
Astfel, cercetarea locală şi expertizele prevăzute la art. 12 alin. (3) din lege
sunt mijloace de probă dispuse de comisia în componenţa căreia intră şi
judecători, iar indisponibilizarea bunurilor reglementată de art. 13 alin. (2)
constituie o măsură cu caracter provizoriu, inerentă existenţei dovezilor certe
de dobândire ilicită a unor bunuri.
4. Referitor la critica de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 14 alin. (1) lit. b) şi c), art. 18, art. 28 alin. (1), art.
32, 33 şi 35 din Legea nr. 115/1996 -raportate la prevederile art. 44 alin. (8)
şi (9) din Constituţie - Curtea s-a pronunţat prin Decizia nr. 599/2006,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 839 din 11 octombrie
2006, statuând că, deşi dispoziţiile de lege criticate sunt redactate cu
destulă precizie şi claritate pentru a face efectivă protecţia instituită de
textul constituţional invocat şi pentru a permite reglarea conduitei celor
interesaţi, în cuprinsul lor sunt utilizate formule inadecvate, ceea ce,
într-adevăr, ar putea genera probleme şi greutăţi în aplicarea acestora, şi că
rămâne în sarcina judecătorilor ca, în cadrul actului de justiţie pe care îl
înfăptuiesc, să decidă cu privire la interpretarea şi aplicarea unor norme
legale.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie,
precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea
nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 7, art. 8 alin. (1), art. 10, art. 12 alin. (3), art. 13,
art. 14 alin. (1), art. 18, art. 21 alin. (1), art. 23, art. 28 alin. (1), art.
32, 33 şi 35 din Legea nr. 115/1996 pentru declararea şi controlul averii
demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de
control şi a funcţionarilor publici, excepţie ridicată de Dan Ioan Popescu şi
Elena Popescu în Dosarul nr. 2.163/1/2006 al Inaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie - Complet special Legea nr. 115/1996.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 29 martie
2007.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent,
Ioana Marilena Chiorean
OPINIE SEPARATĂ
la Decizia nr. 321 din 29 martie 2007
Contrar opiniei majoritare, considerăm că soluţia de
respingere a excepţiei de neconstituţionalitate este susceptibilă de serioase
rezerve.
1. In viziunea noastră, este discutabilă absolvirea de
orice viciu de neconstituţionalitate a art. 7 din Legea nr. 115/1996, text cu
semnificaţie majoră în economia respectivei legi. Potrivit acestuia,
declanşarea controlului averii intervine în prezenţa cumulată a două condiţii,
şi anume: constatarea unor diferenţe vădite între averea declarată la data
învestirii sau numirii în funcţie şi cea dobândită pe parcursul exercitării
funcţiei; existenţa unor dovezi certe că unele bunuri ori valori nu puteau fi
dobândite din veniturile legale realizate de persoana în cauză sau pe alte căi
licite. Altfel spus, dacă aceste două condiţii sunt îndeplinite, persoana în
cauză - demnitar, magistrat, titular al unei funcţii de conducere şi de control
sau funcţionar public - iese de sub incidenţa şi protecţia art. 44 alin. (8)
din Constituţie şi, ca atare, nu mai beneficiază de prezumţia de liceitate cât
priveşte dobândirea bunurilor aflate în patrimoniul său. Aşa fiind, are loc o
intervertire a sarcinii probei, cercetatul fiind ţinut să dovedească
provenienţa licită a tuturor bunurilor dobândite în perioada supusă
controlului.
Cu referire la prima condiţie, textul legal este
ambiguu, întrucât, utilizând termenul de „diferenţe vădite" între averea
dobândită la data învestirii sau numirii în funcţie şi cea dobândită pe
parcursul exercitării funcţiei, nu precizează în ce constă acestea, şi anume
dacă respectivele diferenţe sunt de natură valorică sau sunt deduse din
existenţa în patrimoniul deţinut după exercitarea funcţiei a unor bunuri noi,
care nu figurau în patrimoniul iniţial. Calificativul „vădite", privitor
la diferenţe, folosit în acest context, în absenţa definirii sale, nu aduce nicio
clarificare, ci, dimpotrivă, se relevă ca o veritabilă normă de cauciuc al
cărei conţinut este lăsat la bunul plac al autorului sesizării.
In ceea ce priveşte a doua
condiţie, formula utilizată de legiuitor este deficitară prin aceea că pretinde
existenţa unor dovezi certe că anumite bunuri ori valori nu puteau fi dobândite
din veniturile legale realizate de persoana în cauză sau pe alte căi licite.
Starea de certitudine astfel indusă este, însă, ireconciliabilă cu obiectul
probaţiunii, care se constituie ca o posibilitate şi constă într-o situaţie
negativă, indefinită. Or, este de principiu că o asemenea situaţie nu poate fi
probată direct, ci numai mediat, făcându-se dovada situaţiei pozitive contrare.
In speţă, aceasta presupune dovada provenienţei ilicite a respectivelor bunuri
sau valori, în raport de care se poate reţine că nu puteau fi dobândite din
veniturile legale sau pe alte căi licite, exigenţă pe care legea nu o prevede.
In realitate, prin dovezi certe, în contextul
respectiv, trebuie, credem, înţelese dovezile privitoare la existenţa în
patrimoniul persoanei cercetate a unor bunuri disproporţionat de costisitoare
sau a unor valori disproporţionat de mari în raport cu veniturile declarate ale
persoanei cercetate, ceea ce antrenează concluzia că nu puteau fi legal
dobândite.
Dacă, privitor la bunurile sau valorile în cauză, atare
dovezi ar putea, eventual, anihila prezumţia de liceitate, impunându-i
titularului sarcina de a dovedi provenienţa licită a acestora, lor nu li se
poate recunoaşte însă un efect similar şi cu privire la alte bunuri sau valori,
doar pentru că au fost achiziţionate în aceeaşi perioadă cu cele dintâi, o
asemenea extrapolare venind în contradicţie cu prevederile art. 44 alin. (8)
din Constituţie. Procedeul în sine este neconstituţional, deficienţa organică
astfel rezultată neputând fi contracarată cu argumentul firav al constatării unor pretinse diferenţe
vădite între averea iniţială şi cea ulterioară.
2. Considerăm, de asemenea, contrar celor statuate prin
decizie, că art. 8 alin. (1) şi art. 21 alin. (1) din lege sunt
neconstituţionale, întrucât contravin prevederilor art. 1 alin. (4), art. 21
alin. (3) şi art. 125 alin. (3) din Constituţie.
Chiar dacă subscriem tezei acolo susţinute, potrivit
căreia comisia de cercetare nu este un organ de jurisdicţie, ci este un organ
de cercetare şi de sesizare a instanţei de judecată - teză utilizată ca premisă
pentru a demonstra netemeinicia criticii de neconstituţionalitate cu referire
la articolele menţionate -, avem serioase rezerve asupra concluziei desprinse.
Pe această linie de gândire, se impune precizat că,
deşi Constituţia nu conţine nicio interdicţie expresă referitoare la alcătuirea
comisiei din judecători şi procurori - cum, de altfel, corect se reţine în
decizie -, supusă unei analize obiective şi atente, opţiunea legiuitorului în
acest sens intră, totuşi, în coliziune cu o serie de prevederi ale Legii
fundamentale.
In sistemul român de drept -
s-a statuat într-o decizie a CEDO - procurorii, acţionând în calitate de
magistraţi ai Ministerului Public, subordonaţi mai întâi procurorului general,
apoi ministrului justiţiei, nu îndeplinesc condiţia independenţei faţă de
Executiv (C. Bârsan, „Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe
articole", vol. I, p. 355).
Instanţa europeană a decis, de asemenea, că, în măsura
în care procurorul „instruieşte" dosarul, chiar dacă în această fază
acţionează independent, iar ulterior poate întocmi actul de acuzare, chiar dacă
nu participă în calitate de reprezentant al Ministerului Public la procedură în
faţa instanţei de judecată, nu este un magistrat independent, în sensul art. 5
paragraful 3 din Convenţie, deoarece, întocmind actul de acuzare, el devine
parte în procesul penal, ca reprezentant al statului (idem, p. 352). Deşi se
referă la o cauză penală, cele statuate de CEDO îşi găsesc în egală măsură
aplicare, pentru identitate de raţiune, şi în cazul procedurii de control al
averii, astfel cum este reglementată de legea română.
Aşa fiind, includerea unui procuror în compunerea
comisiei de cercetare lipseşte de suport caracterizarea acesteia prin decizie
ca organ independent şi imparţial. Gratuitatea acestor calificative este
amplificată şi de reglementarea prin lege a desemnării procurorului membru al
comisiei de către primul-procuror al parchetului de pe lângă curtea de apel sau
de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie
şi Justiţie, ambii având competenţa de a formula cereri de cercetare. Or, este
greu de crezut că, sesizat fiind de şeful său direct, care, totodată, este cel
care l-a numit în această funcţie, procurorul, în calitate de membru al
comisiei, ar putea opta pentru respingerea cererii de
cercetare.
Intrucât, potrivit chiar celor reţinute în decizie,
comisia în cauză este un organ de cercetare şi de sesizare a instanţei,
calificare care o integrează autorităţii judecătoreşti, carenţele pe planul
independenţei faţă de Executiv se convertesc într-o încălcare a principiului
separaţiei puterilor, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţie.
In egală măsură, aceste carenţe pe planul independenţei
şi imparţialităţii vin în contradicţie cu prevederile art. 21 alin. (3) din
Constituţie, care consacră dreptul la un proces echitabil, esenţial şi poate
decisiv afectat printr-o cercetare impusă şi părtinitoare. In atare condiţii,
împrejurarea că soluţia adoptată de comisie este supusă cenzurii instanţei de
judecată nu este de natură, prin ea însăşi, să asaneze viciile de
neconstituţionalitate menţionate.
Dar calificarea comisiei drept organ de cercetare şi de
sesizare a instanţei, în condiţiile în care în compunerea sa figurează 2
judecători, în considerarea calităţii lor, pe care şi-o menţin, relevă şi un
alt viciu de neconstituţionalitate al art. 8 alin. (1) şi al art. 21 alin. (1) din
lege, determinat de încălcarea art. 125 alin. (3) din Constituţie. Intr-adevăr,
în calitatea lor de membri ai respectivei comisii, aceştia desfăşoară o altă
activitate decât aceea de înfăptuire a justiţiei, proprie funcţiei de
judecător, activitate ţinând de domeniul altei funcţii, pe care astfel o
exercită concomitent, deşi, potrivit textului constituţional mai sus menţionat,
„funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau
privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior".
3. Nu putem subscrie nici tezei - adoptată în decizie -
a deplinei constituţionalităţi a art. 18 alin. (1) din lege, întrucât, aşa cum
va rezulta din cele ce vom arăta în continuare, acesta contravine prevederilor
art. 44 alin. (9) din Legea fundamentală.
In afara ilicitului penal şi contravenţional, în
ipoteza cărora art. 44 alin. (9) din Constituţie prevede posibilitatea
confiscării, există şi alte forme de ilicit, corespunzătoare diverselor ramuri
de drept din care fac parte normele juridice obiect al încălcării pe calea
conduitei ilicite.
Imprejurarea că Legea fundamentală, prin alin. (8) al
art. 44, interzice numai confiscarea averii dobândite licit nu îndreptăţeşte
extinderea aplicării acestei măsuri - pe cale de interpretare - şi la celelalte
forme de ilicit, o asemenea extrapolare fiind esenţial neconstituţională. Or,
recunoscând posibilitatea curţii de apel, în ipoteza nejustificării dobândirii
unor bunuri anume determinate sau a unei cote-părţi dintr-un bun, de a dispune,
cu titlu de alternativă, confiscarea bunurilor sau a cotei-părţi nejustificate,
art. 18 alin. (1) din lege procedează ca atare, extinzând măsura confiscării
asupra unui domeniu apartenent ilicitului extrapenal, ceea ce rezultă din
dispoziţiile alin. (2) ale aceluiaşi articol. Aşa fiind, textul legal mnţionat
încalcă prevederile art. 44 alin. (9) din Constituţie.
JUDECĂTORI,
Şerban Viorel Stănoiu,
Petre Ninosu,
Acsinte Gaspar