Decizia Nr.230 din 15.03.2012

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. XVIII pct. 4 şi 9 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, excepţie ridicată de Mihai Vîlceanu în Dosarul nr. 39.836/299/2010 (număr în format vechi 164/2011) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 238D/2011.La apelul nominal se prezintă personal autorul excepţiei, asistat de avocatul Alice Drăghici, cu împuternicire avocaţială la dosar. Lipsesc celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.Preşedintele dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 367D/2011, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. XVIII pct. 4 şi 9 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, excepţie ridicată de Vasile Ganea în Dosarul nr. 8.156/197/2010 al Curţii de Apel Braşov - Secţia penală şi pentru cauze cu minori.La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.Curtea, având în vedere că excepţiile de neconstituţionalitate ridicate în dosarele nr. 238D/2011 şi nr. 367D/2011 au obiect identic, pune în discuţie, din oficiu, problema conexării cauzelor.Autorul excepţiei prezent arată că nu se opune conexării dosarelor.Reprezentantul Ministerului Public apreciază ca fiind întrunite condiţiile pentru conexarea cauzelor.Curtea, în temeiul art. 14 şi al art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, raportate la art. 164 din Codul de procedură civilă, dispune conexarea Dosarului nr. 367D/2011 la Dosarul nr. 238D/2011, care este primul înregistrat.Cauza este în stare de judecată.Preşedintele acordă cuvântul avocatului autorului excepţiei de neconstituţionalitate, care solicită admiterea acesteia, întrucât dispoziţiile de lege criticate aduc atingere egalităţii în faţa legii şi a autorităţilor publice, dreptului la un proces echitabil şi unicităţii, imparţialităţii şi egalităţii justiţiei. Consideră că, prin eliminarea apelului în cauzele soluţionate în primă instanţă de judecătorii, inculpaţii sunt privaţi de un grad de jurisdicţie, în condiţiile în care numeroase infracţiuni pentru care legea prevede competenţa judecătoriei ca instanţă de fond au un grad ridicat de pericol social şi sunt sancţionate cu pedepse mari cu închisoarea.Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât prevederile art. XVIII pct. 4 şi 9 din Legea nr. 202/2010 nu încalcă dispoziţiile art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (3) şi art. 124 alin. (2) din Constituţie şi, totodată, asigură dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală, consacrat de art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarelor, reţine următoarele:Prin Încheierea din 11 februarie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 39.836/299/2010 (număr în format vechi 164/2011), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. XVIII pct. 4 şi 9 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor.Excepţia a fost ridicată de Mihai Vîlceanu cu ocazia soluţionării recursului împotriva unei hotărâri penale pronunţate de judecătorie în primă instanţă.Prin Încheierea din 3 martie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 8.156/197/2010, Curtea de Apel Braşov - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. XVIII pct. 4 şi 9 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor.Excepţia a fost ridicată de Vasile Ganea cu ocazia soluţionării recursului împotriva unei hotărâri penale pronunţate de judecătorie în primă instanţă.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin că prevederile art. XVIII pct. 4 şi 9 din Legea nr. 202/2010, care elimină apelul împotriva hotărârilor penale pronunţate de judecătorii în primă instanţă şi reglementează competenţa curţilor de apel ca instanţe de recurs, încalcă egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice, dreptul la un proces echitabil şi unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei, întrucât creează discriminare între persoane trimise în judecată pentru infracţiuni cu un grad apropiat de pericol social, dând dreptul numai persoanelor judecate în primă instanţă de tribunal să acceseze toate gradele de jurisdicţie şi, pe cale de consecinţă, să beneficieze de plenitudinea unei proceduri judiciare care să parcurgă două căi de atac. Arată că, prin abrogarea art. 27 pct. 2 din Codul de procedură penală, care reglementa posibilitatea exercitării căii de atac a apelului în cauzele soluţionate de judecătorii ca instanţe de fond, atunci când sesizarea era făcută prin rechizitoriu, persoanele trimise în judecată pentru infracţiuni de competenţa în primă instanţă a judecătoriei sunt private astfel de un grad de jurisdicţie, respectiv de o cale de atac devolutivă, care reprezintă un important filtru pentru examinarea probatoriilor deja administrate, dar, în egală măsură, şi de posibilitatea suplimentării materialului probator în faţa unei instanţe de control judiciar. Împrejurarea că, prin modificarea operată de art. XVIII pct. 9 din Legea nr. 202/2010, recursul devine cale de atac devolutivă, nu complineşte dezechilibrul procesual creat, cu atât mai mult cu cât numeroase infracţiuni pentru care legea stabileşte competenţa de soluţionare a judecătoriei ca instanţă de fond prezintă un grad ridicat de pericol social, fiind sancţionate cu pedepse grele cu închisoarea.Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece prevederile art. XVIII pct. 4 şi 9 din Legea nr. 202/2010 se aplică în mod egal tuturor subiectelor de drept aflate în aceeaşi situaţie juridică, fără nicio discriminare pe criterii arbitrare. Totodată, arată că stabilirea acestei reguli de procedură privind competenţa instanţelor de judecată nu constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil, întrucât eliminarea căii de atac a apelului a avut drept consecinţă introducerea căii de atac a recursului, cale de atac devolutivă ex integro, iar compunerea completului este aceea de trei judecători, la o instanţă ierarhic superioară, reglementarea competenţei curţilor de apel cu privire la judecarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii urmărind tocmai scopul realizării actului de justiţie într-un termen rezonabil şi în mod echitabil.Curtea de Apel Braşov - Secţia penală şi pentru cauze cu minori nu şi-a exprimat opinia asupra temeiniciei excepţiei de neconstituţionalitate.Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. XVIII pct. 4 şi 9 din Legea nr. 202/2010 sunt constituţionale, deoarece, în temeiul art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Legea fundamentală, legiuitorul poate, în considerarea unor situaţii deosebite, să instituie reguli speciale de procedură, inclusiv cu privire la căile de atac, fără ca acestea să fie contrare egalităţii în faţa legii şi a autorităţilor publice, dreptului la un proces echitabil şi unicităţii, imparţialităţii şi egalităţii justiţiei.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierile de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susţinerile autorului excepţiei prezent, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. XVIII pct. 4 şi 9 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, care au următorul cuprins:Codul de procedură penală, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 78 din 30 aprilie 1997, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează: [...] 4. La articolul 27, punctul 2 se abrogă. [...] 9. La articolul 28¹, punctul 3 se modifică şi va avea următorul cuprins: 3. ca instanţă de recurs, judecă recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate de judecătorii în primă instanţă, cu excepţia celor date în competenţa tribunalului, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege; Art. 27 pct. 2 din Codul de procedură penală, abrogat, avea următorul cuprins: „Tribunalul: [...] 2. ca instanţă de apel, judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunţate de judecătorii în primă instanţă;“, iar art. 28¹ pct. 3 din acelaşi cod priveşte competenţa în materie de recurs a Curţii de Apel. În susţinerea neconstituţionalităţii art. XVIII pct. 4 şi 9 din Legea nr. 202/2010, autorii excepţiei invocă încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitoare la egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil şi ale art. 124 alin. (2) referitoare la unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prevederile art. XVIII pct. 4 şi 9 din Legea nr. 202/2010, care elimină apelul împotriva hotărârilor penale pronunţate de judecătorii în primă instanţă şi instituie competenţa curţilor de apel ca instanţe de recurs, nu aduc nicio atingere dispoziţiilor din Legea fundamentală invocate de autorii excepţiei. Stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului, deci şi reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Astfel, Curtea a reţinut, cu mai multe prilejuri, că acesta este sensul art. 129 din Constituţie, text care face referire la „condiţiile legii“ atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, ca de altfel şi al art. 126 alin. (2) din Constituţie, care, referindu-se la competenţa instanţelor judecătoreşti şi la procedura de judecată, stabileşte că acestea „sunt prevăzute numai de lege“ (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 460 din 28 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.153 din 7 decembrie 2004). Referitor la încălcarea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, nu este contrară principiului egalităţii instituirea unor reguli speciale, inclusiv în ceea ce priveşte căile de atac, atât timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor. De asemenea, prevederile art. XVIII pct. 4 şi pct. 9 din Legea nr. 202/2010 nu încalcă nici dreptul la un proces echitabil, reglementat de prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie, întrucât nu înlătură posibilitatea inculpaţilor de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces public, judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. Totodată, dreptul la un proces echitabil nu presupune obligativitatea parcurgerii, în materie penală, a unui număr de trei grade de jurisdicţie. Astfel, textele de lege criticate asigură dreptul la două grade de jurisdicţie (judecata în primă instanţă şi cea în recurs) în materie penală, drept reglementat de art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În fine, dispoziţiile de lege criticate nu contravin nici prevederilor art. 124 alin. (2) din Legea fundamentală, contrar celor susţinute de autorul excepţiei. Astfel, stabilirea de către legiuitor, în temeiul prerogativelor conferite acestuia de dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie, a unor reguli procedurale privind calea de atac împotriva hotărârilor penale pronunţate de judecătorii în primă instanţă nu este de natură să aducă atingere principiului constituţional ce consacră unicitatea, egalitatea şi imparţialitatea justiţiei, atât timp cât aceste reguli se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în situaţii identice sau similare. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. XVIII pct. 4 şi 9 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, excepţie ridicată de Mihai Vîlceanu în Dosarul nr. 39.836/299/2010 (număr în format vechi 164/2011) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi de Vasile Ganea în Dosarul nr. 8.156/197/2010 al Curţii de Apel Braşov - Secţia penală şi pentru cauze cu minori. Definitivă şi general obligatorie. Pronunţată în şedinţa publică din data de 15 martie 2012. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Oana Cristina Puică