Decizia Nr.219 din 15.04.2014

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 260 alin. 1 din Codul penal din 1969, art. 361 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală din 1968 şi art. III din Legea nr. 177/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României
ACT EMIS DE: Curtea Constitutionala
ACT PUBLICAT ÎN MONITORUL OFICIAL NR. 484 din 30 iunie 2014

Augustin Zegrean	- preşedinte
Valer Dorneanu	- judecător
Toni Greblă	- judecător
Petre Lăzăroiu	- judecător
Mircea Ştefan Minea	- judecător
Daniel Marius Morar	- judecător
Puskás Valentin Zoltán	- judecător
Tudorel Toader	- judecător
Cristina Teodora Pop	- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 260 din Codul penal din 1969, art. 361 lit. a) din Codul de procedură penală din 1968 şi art. III pct. 1 şi pct. 2 din Legea nr. 177/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României, excepţie ridicată de Liviu Marian Stelea în Dosarul nr. 1.098/310/2012 al Judecătoriei Sinaia şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 722 D/2013.2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. Se arată că textele criticate nu încalcă dispoziţiile constituţionale invocate de autorul excepţiei.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:4. Prin Încheierea din 31 octombrie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 1.098/310/2012, Judecătoria Sinaia a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 260 din Codul penal din 1969, art. 361 lit. a) din Codul de procedură penală din 1968 şi art. III pct. 1 şi pct. 2 din Legea nr. 177/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României, excepţie ridicată de Liviu Marian Stelea într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăţiei autorului excepţiei sub aspectul săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută la art. 260 din Codul penal din 1969.5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că sintagma „nu spune tot ce ştie“ din cuprinsul art. 260 alin. 1 din Codul penal din 1969 nu are în vedere faptul că martorul poate răspunde doar la întrebările adresate de către instanţă şi că nu se poate reţine în sarcina acestuia vreo culpă în privinţa omisiunii instanţei de a formula întrebări cu privire la aspecte relevante în vederea soluţionării cauzei. Se arată, de asemenea, că expresia „face afirmaţii mincinoase“ din cuprinsul aceleiaşi norme de incriminare este de natură a încălca prezumţia de nevinovăţie prevăzută la art. 23 alin. (11) din Constituţie. Se susţine că întreaga reglementare a infracţiunii de mărturie mincinoasă este excesiv incriminatoare, nedistingând după cum fapta săvârşită produce sau nu consecinţe juridice prin lezarea intereselor uneia dintre părţi sau ale altei persoane, aspect ce contravine dispoziţiilor art. 21 alin. (3) teza întâi din Legea fundamentală, ce garantează dreptul la un proces echitabil.6. Cu privire la pretinsa neconstituţionalitate a prevederilor art. 361 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală din 1968, se susţine că acestea discriminează persoanele interesate să promoveze apel contra sentinţelor pronunţate de judecătorii în raport cu persoanele împotriva cărora au fost pronunţate sentinţe de către alte categorii de instanţe care au competenţa de a pronunţa hotărâri în primă instanţă. Se arată că textul criticat încalcă şi liberul acces la justiţie al persoanelor din prima categorie, lipsindu-le pe acestea în mod nejustificat de accesul la calea de atac a apelului. Se susţine că, pentru aceste motive, dispoziţiile art. 361 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală din 1968 contravin şi prevederilor art. 6, art. 13 şi art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi, în consecinţă, normei constituţionale prevăzute la art. 148 alin. (2).7. Referitor la abrogarea prin dispoziţiile art. III pct. 1 din Legea nr. 177/2010 a alin. 6 al art. 303 din Codul de procedură penală din 1968 - care prevedea suspendarea de către instanţă, prin încheiere motivată, a judecăţii în cazul în care a fost sesizată Curtea Constituţională cu o excepţie de neconstituţionalitate -, se arată că aceasta este de natură a încălca principiul securităţii raporturilor juridice, dând prioritate aplicării, prin prisma pct. 2 al art. III din Legea nr. 177/2010 - ce reglementează revizuirea în cazul deciziilor Curţii Constituţionale -, a principiului reparării prejudiciului produs, fără a fi urmărită prevenirea producerii lui. Se susţine că textul criticat încalcă dreptul la un proces echitabil prevăzut la art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 6 din Convenţie.8. În ceea ce priveşte pretinsa neconstituţionalitate a prevederilor art. III pct. 1 din Legea nr. 177/2010, se arată că reglementarea revizuirii în cazul deciziilor Curţii Constituţionale reprezintă o reparaţie tardivă instituită de legiuitor în detrimentul garanţiei unui proces echitabil care a existat la art. 303 alin. 6 Codul de procedură penală din 1968, până la data abrogării sale prin art. III pct. 1 din Legea nr. 177/2010.9. Judecătoria Sinaia opinează că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă din perspectiva criticilor referitoare la dispoziţiile art. 260 din Codul penal din 1969, întrucât autorul excepţiei de neconstituţionalitate solicită modificarea textului analizat, aspect ce excedează competenţei instanţei de contencios constituţional.10. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 361 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală din 1968 şi ale art. III din Legea nr. 177/2010, instanţa apreciază că aceasta este neîntemeiată şi face trimitere la deciziile Curţii Constituţionale nr. 1.610 din 20 decembrie 2011 şi nr. 612 din 12 iunie 2012.11. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 260 din Codul penal din 1969, art. 361 lit. a) din Codul de procedură penală din 1968 şi art. III pct. 1 şi pct. 2 din Legea nr. 177/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României. Din analiza excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine însă că autorul critică, în realitate, prevederile art. 260 alin. 1 din Codul penal din 1969, art. 361 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală din 1968 şi art. III din Legea nr. 177/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 4 octombrie 2010, care au următorul cuprins:

– Art. 260 alin. 1 din Codul penal din 1969: „Fapta martorului care într-o cauză penală, civilă, disciplinară sau în orice altă cauză în care se ascultă martori, face afirmaţii mincinoase, ori nu spune tot ce ştie privitor la împrejurările esenţiale asupra cărora a fost întrebat, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani.“;

– Art. 361 alin. 1 lit. a) Codul de procedură penală din 1968: „Sentinţele pot fi atacate cu apel. Nu pot fi atacate cu apel: a) sentinţele pronunţate de judecătorii;“;

– Art. III din Legea nr. 177/2010: „Codul de procedură penală al României, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 78 din 30 aprilie 1997, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează:1. La articolul 303, alineatul 6 se abrogă. 2. După articolul 408¹ se introduce un nou articol, articolul 408², cu următorul cuprins: Revizuirea în cazul deciziilor Curţii Constituţionale Articolul 408² Hotărârile definitive pronunţate în cauzele în care Curtea Constituţională a admis o excepţie de neconstituţionalitate pot fi supuse revizuirii, dacă soluţia pronunţată în cauză s-a întemeiat pe dispoziţia legală declarată neconstituţională sau pe alte dispoziţii din actul atacat care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare. Pot cere revizuirea: a)oricare parte din proces, în limitele calităţii sale procesuale; b)soţul şi rudele apropiate ale condamnatului, chiar şi după moartea acestuia; c)procurorul.Cererea de revizuire se introduce la instanţa care a pronunţat hotărârea rămasă definitivă a cărei revizuire se cere. Cererea de revizuire se poate face în termen de 3 luni de la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a deciziei Curţii Constituţionale. Dispoziţiile art. 408¹ alin. 5-11 se aplică în mod corespunzător. Hotărârea instanţei de revizuire este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea supusă revizuirii. 15. Dispoziţiile art. 260 alin. 1 din Codul penal din 1969 au fost abrogate prin art. 250 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, fiind preluate la art. 273 alin. (1) din Codul penal în vigoare. Prevederile art. 361 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală din 1968 au fost abrogate prin art. 108 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, nefiind preluate în Codul de procedură penală în vigoare. Având însă în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care Curtea a statuat că sintagma „în vigoare“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare, Curtea reţine ca obiect al prezentei excepţii de neconstituţionalitate prevederile art. 260 alin. 1 din Codul penal din 1969, art. 361 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală din 1968 şi art. III din Legea nr. 177/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României. 16. Autorul excepţiei susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 16 cu privire la egalitatea în drepturi, ale art. 21 alin. (1) şi alin. (3) teza întâi referitoare la accesul liber la justiţie şi, respectiv, la dreptul la un proces echitabil, ale art. 23 alin. (11) privind prezumţia de nevinovăţie şi ale art. 148 alin. (2) referitor la aplicarea cu prioritate a prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii Europene şi a celorlalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, precum şi dispoziţiilor art. 6, art. 13 şi art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cu privire la dreptul la un proces echitabil, la dreptul la un recurs efectiv şi, respectiv, la interzicerea discriminării. 17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, cu privire la dispoziţiile art. 260 alin. 1 din Codul penal din 1969, Curtea constată că autorul excepţiei critică ambele variante de realizare a elementului material al laturii obiective a infracţiunii de mărturie mincinoasă, în forma prevăzută la alin. 1 al art. 260, respectiv cea în care martorul face afirmaţii mincinoase privitor la împrejurările esenţiale asupra cărora a fost întrebat şi cea în care martorul nu spune tot ce ştie cu privire la aceleaşi împrejurări. În privinţa variantei comisive, acesta arată că sintagma „face afirmaţii mincinoase“ este de natură a încălca prezumţia de nevinovăţie, prevăzută la art. 23 alin. (11) din Constituţie. Referitor la varianta omisivă, se susţine că martorul poate răspunde doar la întrebările adresate de către instanţă şi că nu se poate reţine în sarcina lui vreo culpă în privinţa omisiunii instanţei de a formula întrebări cu privire la aspecte relevante în vederea soluţionării cauzei. 18. În ceea ce priveşte primul aspect al criticii de neconstituţionalitate, Curtea reţine că sintagma „face afirmaţii mincinoase“ nu încălcă prezumţia de nevinovăţie, întrucât, la fel ca şi în cazul celorlalte infracţiuni, constatarea săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă şi sancţionarea ei urmează a fi făcute de către instanţa de judecată competentă, în urma cercetării judecătoreşti, atunci când se constată că fapta există, că ea a fost săvârşită de către inculpat şi că aceasta constituie infracţiune, iar până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare persoana în cauză este prezumată a fi nevinovată. 19. Referitor la cel de-al doilea aspect al criticii formulate, Curtea constată că obligaţia martorului de a declara tot ceea ce ştie cu privire la aspectele cauzei este prevăzută la art. 83 din Codul de procedură penală din 1968, potrivit căruia „Persoana chemată ca martor este obligată să se înfăţişeze la locul, ziua şi ora arătate în citaţie şi are datoria să declare tot ce ştie cu privire la faptele cauzei“. De asemenea, Curtea reţine că dispoziţiile art. 260 alin. 1 din Codul penal din 1969 circumstanţiază obligaţia martorului de a nu ascunde nimic din ceea ce ştie tocmai cu privire la împrejurările esenţiale ale săvârşirii faptei asupra cărora a fost întrebat de către organele judiciare. Pentru aceste motive, Curtea constată că dispoziţiile art. 260 alin. 1 din Codul penal din 1969 nu contravin prevederilor constituţionale ale art. 23 alin. (11). 20. Curtea observă că autorul excepţiei susţine, totodată, că întreaga reglementare a infracţiunii de mărturie mincinoasă este excesiv incriminatoare, nedistingând după cum fapta săvârşită produce sau nu consecinţe juridice prin lezarea intereselor uneia dintre părţi sau ale altei persoane, aspect ce contravine dispoziţiilor art. 21 alin. (3) teza întâi din Legea fundamentală, ce garantează dreptul la un proces echitabil. În acest ultim sens, dar şi în privinţa celorlalte două aspecte analizate, se propune, de lege ferenda, reformularea normei criticate. Curtea reţine însă că, potrivit prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, eventuala modificare sau completare a dispoziţiilor art. 260 alin. 1 din Codul penal din 1969 este de competenţa exclusivă a legiuitorului, excedând competenţei Curţii Constituţionale. 21. Cu privire la dispoziţiile art. 361 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală din 1968, Curtea constată că s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii acestora, prin raportare la critici de neconstituţionalitate similare, prin Decizia nr. 612 din 12 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 30 iunie 2012, prin care a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate. Prin această decizie, Curtea a arătat că anterior adoptării Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, era posibilă atacarea cu apel a sentinţelor pronunţate de judecătorii numai în cazurile prevăzute de lege, de data aceasta, legiuitorul a instituit o regulă, potrivit căreia orice hotărâre pronunţată la nivelul judecătoriei va putea fi atacată uzând de o singură cale de atac, respectiv a recursului. În acest sens, Curtea a reţinut că normele de reglementare a competenţei instanţelor judecătoreşti, a gradelor de jurisdicţie, precum şi a căilor de atac constituie reguli de procedură, a căror stabilire, potrivit prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, se poate face numai prin lege şi că legea procesual penală promovează, ca regulă, judecarea procesului penal în 3 grade de jurisdicţie: prima instanţă, apel şi recurs. În acelaşi timp, Curtea a observat că pentru anumite cazuri speciale, determinate de natura infracţiunilor care constituie obiectul procesului penal ori de calitatea făptuitorului, legea prevede, cu deplină justificare constituţională, ca excepţie, existenţa doar a două grade de jurisdicţie: primă instanţă şi recurs. 22. Curtea a statuat că reglementarea unei singure căi ordinare de atac nu este de natură să îngrădească dreptul de acces liber la justiţie, persoanele interesate putându-se adresa atât primei instanţe, cât şi celei de recurs, cu oricare dintre cererile procedurale prevăzute de lege, indiferent de numărul gradelor de jurisdicţie, şi că părţile îşi pot exercita dreptul la apărare în tot cursul procesului penal, inclusiv în faza de urmărire penală, în primă instanţă ori în calea de atac. Curtea a mai reţinut că stabilirea competenţei, precum şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor de atac, este de competenţa exclusivă a legiuitorului şi că acesta este sensul art. 129 din Constituţie, text care face referire la „condiţiile legii“, atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, astfel încât criticile de neconstituţionalitate nu pot fi reţinute. Referitor la încălcarea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, Curtea a constatat că instituirea unor reguli speciale, inclusiv în ceea ce priveşte căile de atac, nu este contrară principiului egalităţii atât timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor. 23. Totodată, Curtea a subliniat faptul că părţile au posibilitatea de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces public, judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil, condiţii care sunt asigurate şi în situaţia judecării cauzelor în primă instanţă de către judecătorii. De asemenea, s-a arătat că este asigurat şi dreptul la două grade de jurisdicţie (judecata în primă instanţă şi judecata în recurs) în materie penală, reglementat de art. 2 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţie. Prin urmare, Curtea a conchis că, atâta vreme cât sunt respectate aceste limite, legiuitorul naţional poate introduce sau elimina, în funcţie de nevoile sociale care impun o anumită politică penală, oricâte grade de jurisdicţie consideră necesare; altfel spus, reglementările internaţionale nu impun un anumit număr maxim al gradelor de jurisdicţie sau al căilor de atac, ci numai un număr minim, care este deplin respectat. 24. Curtea a mai constatat că limitele instituite de art. 2 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţie pot constitui obiectul unor restrângeri în sensul art. 2 paragraful 2 din acelaşi protocol, potrivit căruia dreptul oricărei persoane declarate vinovate de o infracţiune de către o instanţă de judecată de a cere examinarea condamnării sale de o jurisdicţie superioară poate face obiectul unor excepţii în cazul infracţiunilor minore. 25. Curtea reţine că s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. III din Legea nr. 177/2010, prin raportare la aceleaşi critici de neconstituţionalitate, prin Decizia nr. 1.610 din 20 decembrie 2011, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 7 martie 2012, prin care a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate şi a reţinut că textul criticat, eliminând obligaţia suspendării judecării cauzei în situaţia sesizării Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, nu încalcă principiul egalităţii, întrucât, aşa cum s-a statuat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, acesta nu presupune uniformitate şi impune ca la situaţii egale să corespundă un tratament egal, iar la situaţii diferite să existe un tratament diferit. 26. Curtea a reţinut că, tot astfel, nu pot fi primite susţinerile referitoare la încălcarea prevederilor art. 21 din Legea fundamentală, deoarece dispoziţiile legale criticate nu îngrădesc posibilitatea părţilor interesate de a se adresa instanţelor judecătoreşti şi de a valorifica în acest cadru toate garanţiile dreptului la un proces echitabil, întrucât, aşa cum rezultă din chiar conţinutul prevederilor criticate, în măsura în care s-a admis o excepţie de neconstituţionalitate, aceasta poate constitui motiv de revizuire a unei hotărâri definitive pronunţate, dacă soluţia dată s-a întemeiat pe dispoziţia declarată neconstituţională sau pe alte dispoziţii din actul atacat, care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare. În plus, Curtea a observat că prin continuarea judecăţii în cauzele în care a fost sesizată Curtea Constituţională cu o excepţie de neconstituţionalitate, se dă expresie exigenţei constituţionale consacrate de art. 21 alin. (3) potrivit căreia părţile au dreptul la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil (a se vedea în acest sens şi Decizia nr. 1.106 din 22 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 4 octombrie 2010, şi Decizia nr. 1.422 din 20 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 880 din 13 decembrie 2011). 27. Prin Decizia nr. 188 din 6 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 269 din 24 aprilie 2012, Curtea a respins ca neîntemeiată excepţia invocată, constatând că opţiunea legiuitorului în sensul abrogării măsurii suspendării de drept se întemeiază pe faptul că invocarea excepţiilor de neconstituţionalitate de către părţi a fost folosită de multe ori ca modalitate de a întârzia judecarea cauzelor. Curtea a constatat că, în condiţiile în care scopul măsurii suspendării de drept a judecăţii cauzelor la instanţele de fond a fost acela de a asigura părţilor o garanţie procesuală în exercitarea dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la apărare, prin eliminarea posibilităţii judecării cauzei în temeiul unei dispoziţii legale considerate a fi neconstituţionale, realitatea a dovedit că această măsură s-a transformat, în majoritatea cazurilor, într-un instrument menit să tergiverseze soluţionarea cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti. Curtea a subliniat faptul că reglementarea a încurajat abuzul de drept procesual şi arbitrariul într-o formă care nu poate fi sancţionată, atâta vreme cât suspendarea procesului este privită ca o consecinţă imediată şi necesară a exercitării accesului liber la justiţie. Astfel, Curtea a conchis că scopul primordial al controlului de constituţionalitate - interesul general al societăţii de a asana legislaţia în vigoare de prevederile afectate de vicii de neconstituţionalitate - a fost pervertit într-un scop eminamente personal al unor părţi litigante, care au folosit excepţia de neconstituţionalitate drept pretext pentru amânarea soluţiei pronunţate de instanţa în faţa căreia a fost dedus litigiul. Or, Curtea a reţinut că, prin adoptarea Legii nr. 177/2010, voinţa legiuitorului a fost aceea de a elimina posibilitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în alt scop decât cel prevăzut de Constituţie şi lege, preîntâmpinând, pentru viitor, exercitarea abuzivă de către părţi a acestui drept procesual. Mai mult, Curtea a observat că măsura adoptată asigură echilibrul procesual între persoane cu interese contrare, fiind menită să garanteze egalitatea de arme a acestora, prin determinarea cadrului legal de exercitare a drepturilor lor legitime. 28. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, atât considerentele, cât şi soluţia deciziilor invocate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 29. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Liviu Marian Stelea în Dosarul nr. 1.098/310/2012 al Judecătoriei Sinaia şi constată că dispoziţiile art. 260 alin. 1 din Codul penal din 1969, art. 361 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală din 1968 şi art. III din Legea nr. 177/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Sinaia şi se publică în Monitorul Oficial al Românei, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 15 aprilie 2014. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop