DECIZIE Nr.
2102 din 9 aprilie 2009
S-a luat în examinare
recursul declarat de Societatea Comerciala KART CONSTRUCT - S.R.L. Cluj-Napoca
împotriva Sentintei civile nr. 712/2008 din 13 noiembrie 2008 a Curtii de Apel
Cluj - Sec?ia comerciala, de contencios administrativ si fiscal.
ACT EMIS DE:
INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 691 din 14 octombrie 2009
Dosar nr. 1.427/33/2008
Preşedinte: Iuliana Rîciu -judecător
Carmen Ilie -judecător
Emanuel Albu -judecător
Alina Homutescu - magistrat-asistent
S-a luat în examinare recursul declarat de Societatea
Comerciala KART CONSTRUCT - S.R.L. Cluj-Napoca împotriva Sentintei civile nr.
712/2008 din 13 noiembrie 2008 a Curtii de Apel Cluj - Secţia comerciala, de
contencios administrativ si fiscal.
La apelul nominal, făcut în şedinţă publică, au lipsit
recurenta-reclamantă Societatea Comercială KART CONSTRUCT -S.R.L. Cluj-Napoca,
intimatul-pârât Guvernul României şi intimata-intervenientă Societatea Română
de Radiodifuziune.
Procedură completă.
Se prezintă referatul cauzei, magistratul-asistent
arătând că recurenta-reclamantă Societatea Comercială KART CONSTRUCT - S.R.L.
Cluj-Napoca a depus, prin serviciul registratură, taxa judiciară de timbru şi
timbrul judiciar în cuantumul datorat pentru calea de atac exercitată, recursul
fiind declarat şi motivat în termenul prevăzut de lege în acest sens. Se mai
precizează că recurenta a mai depus la dosarul cauzei note scrise şi că aceasta
a solicitat judecarea pricinii în lipsă, în conformitate cu prevederile art.
242 alin. 2 din Codul de procedură civilă.
Inalta Curte constată cauza în stare de judecată şi o
reţine spre soluţionare.
CURTEA,
asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj -
Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal reclamanta Societatea
Comercială KART CONSTRUCT - S.R.L. Cluj-Napoca a solicitat, în contradictoriu
cu pârâtul Guvernul României, anularea revederilor art. 3 alin. (1) din
Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de
radiodifuziune, precum şi a prevederilor art. 3 alin. (1) din Hotărârea
Guvernului nr. 978/2003 privind taxa pentru serviciul public de televiziune.
Reclamanta a arătat că prevederile a căror nelegalitate
a fost invocată cuprind obligaţia microîntreprinderilor cu sediul în România de
a plăti pentru sediul social o taxă lunară privind serviciul public de
radiodifuziune şi televiziune, indiferent dacă sunt sau nu beneficiare ale
acestor servicii.
Aşadar, a apreciat reclamanta, obligaţia în speţă
incumbă inclusiv societăţilor comerciale care nu deţin la sediu aparate sau
echipamente care să permită accesarea acestor servicii şi, chiar mai mult decât
atât, chiar şi societăţilor care nu desfăşoară activitate, aspect ce este nu
numai ilegal, ci şi imoral, o atare obligaţie constituindu-se ca un impozit
mascat în favoarea unei autorităţi care nu are niciun fel de atribuţie de
serviciu social.
Reclamanta a considerat că prevederile atacate sunt
neconforme cu prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 privind
organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii
Române de Televiziune, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,
şi cu cele ale art. 2 pct. 40 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice,
dat fiind faptul că obligaţia ar fi trebuit să fie prevăzută doar în sarcina
persoanelor juridice care beneficiază, în orice modalitate, de serviciile
publice respective, o atare distincţie fiind făcută de altfel în reglementarea
corespunzătoare persoanelor fizice.
Prin Sentinţa civilă nr. 712/2008 din 13 noiembrie 2008
a Curţii de Apel Cluj - Secţia comercială, de contencios administrativ şi
fiscal a fost respinsă acţiunea formulată de Societatea Comercială KART
CONSTRUCT - S.R.L. Cluj-Napoca în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României
şi intervenienta accesorie Societatea Română de Radiodifuziune.
S-a reţinut că acţiunea, aşa cum aceasta a fost
formulată de reclamantă, se întemeiază pe o interpretare eronată a
dispoziţiilor legale referitoare la obligaţia de plată a persoanelor juridice
privind taxele pentru serviciul public de radiodifuziune şi pentru serviciul
public de televiziune, invocându-se faptul că prevederile atacate ar contraveni
art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare, în sensul că ignoră distincţia prevăzută de lege între
persoanele juridice care deţin şi cele care nu deţin receptoare radio sau TV.
Or, a apreciat prima instanţă, dispoziţiile art. 40
alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare, nu prevăd că obligaţia persoanelor juridice de plată a taxei pentru
serviciile publice de radio şi televiziune revine acestora doar în cazul
deţinerii receptoarelor radio/TV, astfel încât dispoziţiile criticate, care au
fost emise în cadrul stabilit de lege şi în executarea acesteia, nu aduc nicio
modificare acesteia.
Totodată, în raport cu prevederile art. 108 alin. (2)
din Constituţie, prima instanţă a reţinut că cele două hotărâri ale Guvernului
cuprind prevederi conforme cu cele ale legii, prin acestea fiind doar stabilite
cuantumul taxelor, precum şi scutiri de plată.
Prima instanţă a concluzionat că legiuitorul instituie
în cazul persoanelor juridice obligativitatea plăţii taxei TV fără a o
condiţiona de calitatea de deţinător al unui receptor TV, iar cum legea nu
distinge, nici hotărârile atacate nu pot distinge în sensul exceptării anumitor
categorii de persoane juridice de la îndeplinirea obligaţiilor de plată.
Impotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta
Societatea Comercială KART CONSTRUCT - S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate
şi netemeinicie.
Recurenta-reclamantă aduce, în esenţă, critici
sentinţei recurate arătând că soluţia pronunţată este nelegală, întrucât
porneşte de la interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 40 alin. (3) din
Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,
deoarece sensul corect al interpretării acestora este acela că obligaţia de
plată a taxei pentru serviciul public de radiodifuziune şi televiziune revine
în sarcina persoanelor juridice doar dacă beneficiază de aceste servicii.
Se menţionează că în acest sens a statuat şi Curtea
Constituţională, care, respingând excepţia de neconstituţionalitate a acestor
dispoziţii, a avut în vedere distincţia dintre persoanele juridice care
beneficiază şi cele care nu beneficiază de aceste servicii de radiodifuziune şi
televiziune, neputând fi impuse la plată servicii neconsumate de aceste
categorii de persoane.
Ulterior, în notele scrise, pe lângă cele menţionate,
se precizează că o dovadă în sensul celor susţinute este şi faptul că în
prezent se află în dezbatere publică un proiect legislativ de modificare a
Legii nr. 41/1994, prin care se intenţionează modificarea modului de finanţare
a instituţiilor de radio şi televiziune publice, prin introducerea aşa numitei
„taxe de solidaritate radio-tv", ce ar urma să fie achitată de toate
persoanele fizice şi juridice române, indiferent de deţinerea aparatelor de
recepţionare a serviciilor furnizate de acestea.
Prin urmare, în prezent dispoziţiile legale nu impun
plata acestor servicii decât pentru persoanele juridice beneficiare ale
acestora.
Inalta Curte, analizând recursul formulat, prin prisma
dispoziţiilor art. 3041 şi art. 304 pct. 9 din Codul de procedură
civilă, în raport cu motivele invocate, cu legislaţia incidenţă în cauză, cu
înscrisurile care există la dosarul cauzei, apreciază că recursul formulat este
fondat pentru următoarele considerente:
In fapt, motivele de recurs invocate se subsumează
dezlegării problemei de drept în raport de care s-a soluţionat cauza, respectiv
dacă prevederile cuprinse în art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr.
977/2003 şi în art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 978/2003, care
instituie obligativitatea pentru persoanele juridice de a plăti o taxă lunară
pentru serviciul public de radiodifuziune şi, respectiv, de televiziune, sunt
conforme cu prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată,
cu modificările şi completările ulterioare, precum si cu prevederile art. 2
pct. 40 din Legea nr. 500/2002.
Pentru a analiza această problemă, vom expune pentru
început prevederile legale incidente.
Dispoziţiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prevăd: „Persoanele
juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agenţiile şi
reprezentanţele acestora, precum şi reprezentanţele din România ale persoanelor
juridice străine, au obligaţia să plătească o taxă pentru serviciul public de
radiodifuziune şi o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de
beneficiari ai acestor servicii."
Art. 2 pct. 40 din Legea nr. 500/2002 defineşte „taxa"
ca fiind „suma plătită de o persoană fizică sau juridică, de regulă, pentru
serviciile prestate acesteia de către un agent economic, o instituţie publică
sau un serviciu public".
Noţiunea de „beneficiar" a fost definită în DEX ca
fiind: „persoană, colectivitate sau instituţie care are folos din ceva;
destinatar al unor bunuri materiale sau al unor servicii; persoană fizică sau
juridică în folosul căreia se realizează o acţiune; cel care beneficiază de
ceva; persoană, instituţie etc. pentru care se face o lucrare; persoană,
întreprindere, instituţie pentru care se execută o lucrare, se prestează
diferite servicii".
Prin urmare, interpretarea semantică a noţiunii de
beneficiar a persoanelor juridice conduce la concluzia că acestea trebuie să
beneficieze de ceva, în cazul de faţă, de serviciile publice de radiodifuziune
şi televiziune.
Cum taxa se plăteşte pentru servicii prestate
beneficiarilor, în mod greşit prima instanţă a reţinut că textul art. 40 alin.
(3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare, instituie obligaţia pentru plata taxelor în discuţie persoanelor
juridice, indiferent dacă beneficiază sau nu de serviciile publice respective,
deţinătoare sau nu de receptoare radio/TV.
Cele reţinute de instanţa de fond în susţinerea acestei
interpretări sunt eronate şi pentru faptul că este evident că fiecare persoană
fizică sau juridică îşi poate manifesta dreptul de opţiune de a beneficia de
serviciile publice de radiodifuziune şi televiziune, însă acest drept nu poate fi
transformat într-o obligaţie, cu atât mai mult instituirea şi plata taxei
acestor servicii nu pot fi obligatorii, indiferent dacă se beneficiază sau nu
de aceste servicii.
De asemenea, prin Decizia nr. 159 din 30 martie 2004,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 426 din 12 mai 2004,
Curtea Constituţională a decis, cu privire la constituţionalitatea art. 40 din
Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,
prin raportare la art. 44 alin. (1) şi (2) din Constituţie, privitoare la
ocrotirea în mod egal a proprietăţii, indiferent de titular, că acestea sunt
constituţionale, deoarece „plata serviciului public prestat este obligatorie
pentru toţi beneficiarii acestor servicii, persoane fizice sau persoane juridice",
prezentând relevanţă considerentele pentru care a fost respinsă excepţia.
Ulterior, prin deciziile nr. 297 din 6 iulie 2004 şi
nr. 331 din 18 aprilie 2006, Curtea Constituţională, pronunţându-se şi cu
privire la constituţionalitatea art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a respins această
excepţie cu motivarea că cele statuate prin Decizia nr. 159 din 30 martie 2004
îşi menţin valabilitatea.
Cu ocazia controlului de constituţionalitate, indirect,
s-a dat o interpretare textului art. 40 alin. (3) menţionat, arătându-se că
acesta nu contravine dispoziţiilor constituţionale câtă vreme interpretarea
oficială făcută de Parlament în activitatea de legiferare a vizat noţiunea de
beneficiar al acestor servicii publice.
In continuare vom analiza dispoziţiile art. 3 alin. (1)
din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 şi ale art. 3 alin. (1) din Hotărârea
Guvernului nr. 978/2003, prin raportare la art. 40 alin. (3) din Legea nr.
41/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Dispoziţiile art. 3 din Hotărârea Guvernului nr.
977/2003 prevăd: „(1) Persoanele juridice cu sediul în România, care se
încadrează în categoria microîntreprinderilor potrivit prevederilor Ordonanţei
Guvernului nr. 24/2001 privind impunerea microîntreprinderilor, aprobată cu
modificări şi completări prin Legea nr. 111/2003, cu modificările ulterioare,
au obligaţia să plătească pentru sediul social o taxă lunară pentru serviciul
public de radiodifuziune.
(2) Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv
filialele acestora, precum şi sucursalele şi celelalte subunităţi ale lor fără
personalitate juridică şi sucursalele sau reprezentanţele din România ale
persoanelor juridice străine, au obligaţia să plătească o taxă lunară pentru
serviciul public de radiodifuziune."
Conform dispoziţiilor art. 3 din Hotărârea Guvernului
nr. 978/2003: „(1) Persoanele juridice cu sediul în România, care se încadrează
în categoria microîntreprinderilor potrivit prevederilor Ordonanţei Guvernului
nr. 24/2001 privind impunerea microîntreprinderilor, aprobată cu modificări şi
completări prin Legea nr. 111/2003, cu modificările ulterioare, au obligaţia să
plătească pentru sediul social o taxă lunară pentru serviciul public de
televiziune.
(2) Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv
filialele acestora, precum şi sucursalele şi celelalte subunităţi ale lor fără
personalitate juridică şi sucursalele sau reprezentanţele din România ale
persoanelor juridice străine, au obligaţia să plătească o taxă lunară pentru
serviciul public de televiziune."
Din expunerea acestor dispoziţii legale rezultă că
prevederile art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 şi ale art.
3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 978/2003, prin impunerea
obligativităţii persoanelor juridice de a plăti o taxă lunară pentru aceste
servicii, indiferent dacă sunt sau nu beneficiare ale acestora, instituie
derogări de la dispoziţiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare, fapt care nu este
posibil întrucât aceste derogări se pot face numai printr-un act normativ de
nivel cel puţin egal cu cel al reglementării de bază, această interdicţie fiind
instituită de art. 4 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică
legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările
şi completările ulterioare, care stabileşte ierarhia actelor normative,
statuând că actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau a
hotărârilor Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă.
Prin urmare, dispoziţiile menţionate din cele două
hotărâri ale Guvernului sunt cele care impun obligativitatea plăţii taxelor,
fără niciun fel de distincţie, contrar art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Cele menţionate de pârât şi intervenientă, în sensul că
taxa radio se regăseşte în legislaţia şi practica europeană în domeniu, fiind
cunoscut că în toate ţările Uniunii Europene, dar şi pe plan mondial această
taxă reprezintă principala sursă de finanţare a activităţii posturilor publice
din domeniul audiovizualului, nu pot fi folosite ca argumente în susţinerea
legalităţii prevederilor contestate din cele două hotărâri ale Guvernului, întrucât,
aşa cum s-a reţinut anterior, dreptul la informare al cetăţenilor, prin
mijloacele de informare, radioul şi televiziunea publică, nu poate fi
transformat într-o obligaţie, cu atât mai mult cu cât dispoziţiile art. 40
alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare, impun plata acestor taxe beneficiarilor de aceste servicii.
Susţinerea potrivit căreia în protocolul de la
Amsterdam anexat la Tratatul CE se prevede că „dispoziţiile Tratatului nu aduc
atingere competenţei statelor membre de a participa la finanţarea serviciului
public de radiodifuziune în măsura în care aceasta se acordă cu scopul ca
acestea să-şi îndeplinească misiunea de serviciu public aşa cum a fost ea
conferită, definită şi organizată de fiecare stat membru, şi în măsura în care
finanţarea respectivă nu aduce atingere condiţiilor schimburilor şi concurenţei
în comunitate într-o măsură care ar fi contrară interesului comun, fiind de la
sine înţeles că realizarea mandatului acestui serviciu public trebuie să fie
luată în considerare" şi nici cele arătate cu privire la Rezoluţia
Parlamentului European din 25 septembrie 2008 invocată nu conferă legalitate
dispoziţiilor din cele două hotărâri ale Guvernului atacate, cât timp statelor
membre le este recunoscută deplina libertate de a participa la finanţarea
acestor servicii publice în modalităţile pe care fiecare stat le alege sub
aspect legislativ.
Se face o confuzie deoarece aspectele învederate nu
influenţează soluţionarea prezentului litigiu, întrucât se referă la
participarea statului la finanţarea serviciului public de radiodifuziune, şi nu
la modalităţile transpuse legislativ prin care se realizează finanţarea
acestuia, care sunt la latitudinea fiecărui stat.
Problema care se pune în speţă este de a stabili cum a
reglementat legiuitorul român acest domeniu, respectiv dacă a intenţionat să
instituie taxa pentru serviciile publice de radiodifuziune şi televiziune în
sarcina tuturor persoanelor juridice, indiferent de calitatea lor de beneficiare
ale serviciilor, sau, dimpotrivă, legiuitorul a înţeles să stabilească această
taxă doar ca o contraprestatie pentru serviciile furnizate de aceste instituţii
doar persoanelor juridice care deţin aparate radio/TV, beneficiind în acest fel
de aceste servicii.
Tocmai de aceea Comisia de Petiţii a Parlamentului
European, privind Petiţia nr. 0.958/2005 adresată de un cetăţean grec privind
plata taxelor de licenţă TV şi radio încorporate în facturile de electricitate,
prin care se reclamă faptul că o porţiune din facturile plătite societăţii
greceşti de electricitate ajunge la societatea de stat de radio şi televiziune,
a precizat că obligaţia de a plăti o taxă de licenţă sau un impozit şi
colectarea sa, prin factura de electricitate, sunt probleme de drept naţional
şi nu pot fi contestate ca atare în temeiul dreptului comunitar.
In concluzie, având în vedere aceste considerente,
precum şi faptul că, potrivit art. 108 alin. (2) din Constituţie, hotărârile se
emit pentru organizarea executării legilor, rezultă faptul că cele două
hotărâri ale Guvernului, nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de
radiodifuziune şi, respectiv, nr. 978/2003 privind taxa pentru serviciul public
de televiziune, nu au aplicat în mod corect în art. 3 alin. (1) dispoziţiile
art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare, care, aşa cum s-a menţionat, face distincţie în ceea
ce priveşte plata taxelor pentru serviciul public de radiodifuziune şi
televiziune între persoanele juridice beneficiare şi cele care nu au calitatea
de beneficiar al acestor servicii.
A interpreta în sens contrar, fără a se face această
distincţie, înseamnă a impune plata acestor taxe, spre exemplu, şi persoanelor
juridice cărora legiuitorul le recunoaşte dreptul de a-şi suspenda temporar
activitatea sau de a declara că nu desfăşoară activitate la sediul social, or,
acest lucru nu este posibil, aducându-se prejudicii acestor persoane juridice,
acestea fiind vătămate practic în drepturile lor.
Prin urmare, sentinţa pronunţată de instanţa de fond
este nelegală şi netemeinică, astfel că, ţinând seama de cele reţinute
anterior, precum şi de dispoziţiile art. 20 din Legea contenciosului
administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, şi de
dispoziţiile art. 312 alin. (1) teza I coroborate cu art. 304 pct. 9 din Codul
de procedură civilă, se va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă şi
se va casa sentinţa atacată.
Pe fondul cauzei, în raport cu dispoziţiile art. 18
alin. (1) coroborate cu art. 8 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ
nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare urmează să fie admisă
acţiunea reclamantei şi să se dispună anularea prevederilor cuprinse în art. 3
alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul
public de radiodifuziune şi în art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr.
978/2003 privind taxa pentru serviciul public de televiziune.
Referitor la cererea de intervenţie formulată de
Societatea Română de Radiodifuziune, în mod corect, instanţa de fond a
calificat-o ca fiind cerere de intervenţie accesorie în interesul pârâtului
Guvernul României, cele menţionate în cuprinsul acesteia fiind analizate ca
apărări de fond cu ocazia analizei cererii deduse judecăţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
In numele legii
DECIDE:
Admite recursul declarat de Societatea Comercială KART
CONSTRUCT - S.R.L. Cluj-Napoca împotriva Sentinţei civile nr. 712/2008 din 13
noiembrie 2008 a Curţii de Apel Cluj - Secţia comercială, de contencios administrativ
şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi admite acţiunea formulata
de reclamanta Societatea Comercială KART CONSTRUCT - S.R.L. Cluj-Napoca, în
contradictoriu cu pârâtul Guvernul României şi intervenienta Societatea Română
de Radiodifuziune, în sensul că anulează art. 3 alin. (1) din Hotărârea
Guvernului nr. 977/2003 şi art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr.
978/2003.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 aprilie 2009.
Judecător,
Iuliana Rîciu
Judecător,
Carmen Ilie
Judecător,
Emanuel Albu
Magistrat-asistent,
Alina Homutescu