Decizia Nr.2 din 11.01.2012

asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii
ACT EMIS DE: Curtea Constitutionala
ACT PUBLICAT ÎN MONITORUL OFICIAL NR. 131 din 23 februarie 2012

Pe rol se află soluţionarea sesizării referitoare la neconstituţionalitatea „dispoziţiilor art. 99 lit. r), s) şi ş) şi art. 99¹ din Legea nr. 303/2004, astfel cum sunt prevăzute în Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii [...], precum şi cu privire la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 44, art. 45, art. 46¹ şi art. 47 din Legea nr. 317/2004, astfel cum sunt prevăzute în Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii“, formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi a sesizării referitoare la neconstituţionalitatea Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, formulată de 86 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Social Democrat, ambele sesizări fiind întemeiate pe dispoziţiile art. 146 lit. a) din Constituţie.Cu privire la cele două sesizări, Curtea reţine următoarele:I. Cu Adresa nr. 1.816 din 16 decembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a transmis Curţii Constituţionale sesizarea referitoare la neconstituţionalitatea „dispoziţiilor art. 99 lit. r), s) şi ş) şi art. 99¹ din Legea nr. 303/2004, astfel cum sunt prevăzute în Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii [...], precum şi cu privire la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 44, art. 45, art. 46¹ şi art. 47 din Legea nr. 317/2004, astfel cum sunt prevăzute în Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.“Sesizarea formulată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie şi al art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, s-a hotărât în şedinţa din data de 16 decembrie 2011, prin Hotărârea nr. 1 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind votată de cei 74 de judecători prezenţi din totalul de 97 de judecători în funcţie ai instanţei supreme, în conformitate cu art. 25 lit. c) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.Sesizarea de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 7.130 din 19 decembrie 2011 şi constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.585 A/2011.II. În ceea ce priveşte obiectul sesizării de neconstituţionalitate se constată că acesta îl constituie dispoziţiile art. I pct. 3 cu referire la art. 99 lit. r), s) şi ş) şi pct. 4 cu referire la art. 99¹, precum şi ale art. II pct. 1 cu referire la art. 44, pct. 2 cu referire la art. 45, pct. 5 cu referire la art. 46¹ şi pct. 6 cu referire la art. 47 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.III. Criticile de neconstituţionalitate sunt grupate după cum urmează:1. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. I pct. 3 cu referire la art. 99 lit. r), s) şi ş) şi pct. 4 cu referire la art. 99¹ din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, se susţine că încalcă prevederile art. 20 alin. (2) şi cele ale art. 129 din Constituţie, referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului şi folosirea căilor de atac.În opinia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, „condiţiile legii“ la care se referă dispoziţiile art. 129 din Constituţie sunt prevăzute, în principal, în Codul de procedură civilă şi în Codul de procedură penală. Or, potrivit ambelor acte normative menţionate, nemotivarea hotărârilor judecătoreşti constituie motiv de casare a acestora şi, prin urmare, motiv de exercitare a căii de atac a recursului, în condiţiile art. 129 din Constituţie. Fiind un motiv de exercitare a căii de atac, nemotivarea hotărârii judecătoreşti nu poate constitui abatere disciplinară în exercitarea activităţii magistratului, întrucât hotărârea judecătorească, ca act de înfăptuire a justiţiei, poate face exclusiv obiectul controlului judecătoresc, iar nu al unei acţiuni disciplinare. Prin urmare, dispoziţiile art. 99 lit. r) din legea criticată, potrivit cărora constituie abatere disciplinară „r) lipsa totală a motivării hotărârilor judecătoreşti sau a actelor judiciare ale procurorului, în condiţiile legii“, încalcă dispoziţiile art. 129 din Constituţie.Se mai arată că sunt neconstituţionale şi dispoziţiile art. 99 lit. ş) din legea criticată, potrivit cărora constituie abatere disciplinară „nerespectarea deciziilor Curţii Constituţionale ori a deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii“, deoarece modul în care sunt respectate aceste decizii se cenzurează exclusiv de către instanţele de control, prin intermediul căilor de atac. În plus, textul menţionat nu face distincţie între situaţiile de nerespectare a deciziilor Curţii Constituţionale sau a deciziilor pronunţate în interesul legii, deşi se constată incidenţa lor, şi situaţiile în care, în mod motivat, se constată că o astfel de decizie nu este aplicabilă la un caz dat, în acest din urmă caz neputând fi incidente dispoziţiile privind răspunderea disciplinară, ci numai cele privind controlul de legalitate.Cu privire la lit. s) a aceluiaşi articol, potrivit căreia constituie abatere disciplinară „utilizarea unor expresii inadecvate în cuprinsul hotărârilor judecătoreşti sau a actelor judiciare ale procurorului ori motivarea în mod vădit contrară raţionamentului juridic, de natură să afecteze prestigiul justiţiei sau demnitatea funcţiei de magistrat“, se susţine că încalcă prevederile art. 20 alin. (2) din Constituţie raportat la art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în ceea ce priveşte componenta referitoare la claritatea şi previzibilitatea normelor juridice. Se invocă în acest sens decizii ale Curţii Constituţionale (nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, nr. 573 din 3 mai 2011) prin care, cu referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în această materie, s-a reţinut că principiul legalităţii presupune existenţa unor norme de drept intern suficient accesibile, precise şi previzibile în aplicarea lor, precum şi faptul că nu poate fi considerată lege decât o normă enunţată cu suficientă precizie, pentru a permite cetăţeanului să îşi controleze conduita.2. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. II pct. 1 cu referire la art. 44, pct. 2 cu referire la art. 45, pct. 5 cu referire la art. 46¹ şi pct. 6 cu referire la art. 47 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, se susţine că încalcă prevederile art. 1 alin. (4), art. 124 alin. (3) şi art. 133 alin. (1) din Constituţie.Aceasta, întrucât normele criticate conferă calitatea de titular al acţiunii disciplinare ministrului justiţiei şi preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în cazul abaterilor disciplinare săvârşite de judecători, respectiv calitatea de titular al acţiunii disciplinare ministrului justiţiei şi procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în cazul abaterilor disciplinare săvârşite de procurori.Atribuind ministrului justiţiei, ca membru al puterii executive, această calitate, se încalcă principiul separaţiei puterilor în stat, exercitarea acţiunii disciplinare constituind o ingerinţă în activitatea puterii judecătoreşti. În acelaşi timp, conferirea de titular al acţiunii disciplinare împotriva judecătorilor atât ministrului justiţiei, cât şi preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, primul exercitând atribuţii specifice puterii executive, iar cel de-al doilea atribuţii specifice puterii judecătoreşti, se încalcă principiul independenţei judecătorilor.De asemenea, aceleaşi norme încalcă şi dispoziţiile art. 133 alin. (1) din Constituţie, care conferă exclusiv Consiliului Superior al Magistraturii rolul de garant al independenţei justiţiei. Or, exercitarea acţiunii disciplinare împotriva magistraţilor reprezintă o componentă esenţială în îndeplinirea, de către Consiliul Superior al Magistraturii, a rolului său constituţional. Garanţiile pe care legea trebuie să le prevadă, pentru a fi conformă cu principiul independenţei judecătorilor şi îndeplinirea rolului Consiliului Superior al Magistraturii de garant al independenţei justiţiei, nu privesc numai sancţionarea propriu-zisă a magistraţilor, ci şi toate procedurile care pot avea ca efect sancţionarea acestora, de la momentul iniţial al exercitării acţiunii disciplinare.IV. La data de 20 decembrie 2011, prin Adresa nr. 29.607/1.154/2011, Consiliul Superior al Magistraturii a transmis Curţii Constituţionale punctul său de vedere, prin care se arată că un număr relativ important din dispoziţiile legii cu privire la care Curtea Constituţională a fost sesizată „neagă litera şi spiritul Constituţiei, reprezentând un grav atentat la independenţa justiţiei din România“. Examinând punctul de vedere transmis, Curtea constată că motivele prezentate sunt aceleaşi cu cele formulate în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate ce constituie obiectul Dosarului nr. 1.591A/2011 al Curţii Constituţionale.V. Cu Adresa nr. 51/6.192 din 20 decembrie 2011, secretarul general al Camerei Deputaţilor a trimis Curţii Constituţionale, în temeiul dispoziţiilor art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, precum şi al art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea formulată de 86 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Social Democrat referitoare la neconstituţionalitatea Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.Autorii sesizării sunt următorii: Gheorghe Ana, Gheorghe Antochi, Nicolae Bănicioiu, Eugen Bejinariu, Vasile Bleotu, Dumitru Boabeş, Marin Bobeş, Matei-Radu Brătianu, Doina Burcău, Ion Burnei, Ion Călin, Dumitru Chiriţă, Ioan Cindrea, Gheorghe Ciocan, Eugeniu Radu Coclici, Dorel Covaci, Victor Cristea, Ioan Damian, Andrei Dolineaschi, Mircea Gheorghe Drăghici, Sonia Maria Drăghici, Ileana Cristina Dumitrache, Cristian-Sorin Dumitrescu, Ion Dumitru, Mircea Duşa, Filip Georgescu, Marian Ghiveciu, Vasile Ghiorghe Gliga, Horia Grama, Viorel Hrebenciuc, Iulian Iancu, Florin Iordache, Cornel Itu, Florina-Ruxandra Jipa, Ciprian Florin Luca, Mircea-Silvestru Lup, Costică Macaleţi, Antonella Marinescu, Eduard-Stelian Martin, Manuela Mitrea, Vasile Mocanu, Ion Mocioalcă, Carmen Ileana Moldovan, Emil Radu Moldovan, Rodica Nassar, Adrian Năstase, Marian Neacşu, Cătălin Ioan Nechifor, Robert Sorin Negoiţă, Dan Nica, Nicolae-Ciprian Nica, Bogdan-Nicolae Niculescu-Duvăz, Oana Ştefănescu-Thome Niculescu-Mizil, Laurenţiu Nistor, Constantin Niţă, Iuliu Nosa, Tudor Panţâru, Florin Costin Pâslaru, Petre Petrescu, Victor Viorel Ponta, Georgian Pop, Florian Popa, Vasile Popeangă, Dan-Mircea Popescu, Neculai Răţoi, Cornel Cristian Resmeriţă, Cristian Rizea, Ioan Sorin Roman, Lucreţia Roşca, Victor Socaciu, Adrian Solomon, Ioan Stan, Ion Stan, Nicolae Stan, Anghel Stanciu, Sorin Constantin Stragea, Mugurel Surupăceanu, Viorel Ştefan, Florin-Cristian Tătaru, Horia Teodorescu, Angel Tilvăr, Mihai Tudose, Radu Costin Vasilică, Petru Gabriel Vlase, Aurel Vlădoiu, Mădălin-Ştefan Voicu, Valeriu Ştefan Zgonea.Sesizarea a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 7.184 din 20 decembrie 2011, formând obiectul Dosarului nr. 1.591 A/2011.VI. Obiectul sesizării, astfel cum a fost formulat, îl constituie Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, cu privire la care se arată că, în ansamblul său, încalcă următoarele dispoziţii din Constituţie: art. 1 alin. (4) privind separaţia puterilor în stat, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 26 alin. (2) privind dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi, art. 124 privind înfăptuirea justiţiei, art. 125 privind statutul judecătorilor, art. 126 privind instanţele judecătoreşti, art. 129 privind folosirea căilor de atac, art. 133 şi art. 134 privind Consiliul Superior al Magistraturii.Se susţine că legea criticată produce un efect invers celui declarat, respectiv o slăbire majoră a independenţei justiţiei, prin expunerea sa la un control concret al puterii executive, crearea unei jurisdicţii paralele şi înlocuirea controlului jurisdicţional al hotărârilor judecătoreşti cu un control disciplinar îndreptat direct împotriva judecătorului. Din această perspectivă se apreciază că actul normativ a fost elaborat cu încălcarea gravă a unor principii constituţionale fundamentale.VII. Criticile de neconstituţionalitate sunt grupate după cum urmează:1. Cu referire la modificarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor• Se arată, mai întâi, că legea criticată instituie o serie de abateri disciplinare noi, iar, prin modul în care acestea sunt reglementate, se încalcă normele şi principiile constituţionale invocate.În acest sens se arată că o abatere disciplinară poate sancţiona doar acele conduite care nu privesc actul de justiţie în sine, ci desfăşurarea activităţii de sistem, exterioară activităţii propriu-zise. Activitatea jurisdicţională este rezervată exclusiv actului de justiţie, hotărârile fiind supuse doar controlului judecătoresc, prin sistemul căilor de atac, ordinare sau extraordinare.Verificarea aplicării legii de către judecător presupune repunerea în discuţie a actului de judecată de către o autoritate care nu este judiciară sau care, chiar dacă în mod obişnuit desfăşoară o activitate de judecată, în cazul în care ar exercita o atribuţie ca titular al acţiunii disciplinare, nu ar mai funcţiona ca instanţă de judecată, ceea ce determină să se instituie o „suprainstanţă“, ce are dreptul să încalce principiul independenţei judecătorului, autoritatea de lucru judecat şi principiul separaţiei puterilor în stat.Astfel, abaterile disciplinare prevăzute la art. 99 lit. r) şi s) din lege privesc conţinutul hotărârilor judecătoreşti, care nu poate fi examinat decât prin intermediul căilor de atac, iar în ceea ce priveşte sancţiunea prevăzută la art. 99 lit. t), aceasta se rezumă numai în mod aparent la situaţia magistratului, deoarece poate constitui temei pentru promovarea căii de atac a revizuirii, ceea ce înseamnă că pe calea acţiunii disciplinare s-ar putea ajunge indirect la repunerea în discuţie a fondului cauzei, încălcându-se astfel autoritatea de lucru judecat. În ceea ce priveşte abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. ş) din lege, se arată că presupune, de asemenea, verificarea unei judecăţi în fond.Or, a oferi inspecţiei judiciare posibilitatea de a efectua un control paralel asupra soluţiei pronunţate cu privire la fondul cauzei, eventual la solicitarea puterii executive (din moment ce titular al acţiunii disciplinare devine şi Ministerul Justiţiei, componentă a executivului), echivalează cu o încălcare a independenţei justiţiei şi creează premisele ca justiţia să nu se mai realizeze numai prin instanţele judecătoreşti, ci şi prin inspecţia judiciară, care, printr-o cercetare disciplinară îndreptată „aparent“ împotriva judecătorului, va ajunge să realizeze, în fapt, un veritabil control de legalitate al hotărârii pronunţate.În continuare, autorii sesizării se referă, în mod special, la reglementarea abaterii disciplinare constând în nerespectarea deciziilor Curţii Constituţionale ori a deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii, expunând, pe larg, considerentele pentru care, în opinia lor, aceasta încalcă: principiul constituţional potrivit căruia judecătorii se supun numai legii [art. 124 alin. (3)], dispoziţiile art. 20 şi art. 148 referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului şi integrarea în Uniunea Europeană, dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.Astfel, cu privire la deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate în recurs în interesul legii, se arată că vin să corecteze o practică neunitară rezultată dintr-o interpretare diferită a unei legi, indicând în abstract şi nu în cadrul unui proces determinat soluţia, respectiv interpretarea corectă a legii în anumite situaţii identice care au primit soluţii diferite. Or, judecătorul cauzei este singurul abilitat în concret să verifice dacă în pricina cu care este învestit este sau nu aplicabilă decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.Cât priveşte Curtea Constituţională, se arată că verificarea pe care o face aceasta cu privire la compatibilitatea unei legi cu Constituţia este întotdeauna în abstract, chiar dacă excepţia de neconstituţionalitate se invocă într-o cauză concretă. Deciziile Curţii de constatare a neconstituţionalităţii creează în primul rând o obligaţie în sarcina puterii legislative şi, uneori, executive, atunci când aceasta din urmă legiferează, de a pune în acord legea cu Constituţia. Respectarea de către instanţele de judecată a acestei soluţii se concretizează în aceea că, supunându-se numai legii în pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, judecătorul nu va putea pronunţa o hotărâre în baza unui act normativ neconstituţional care şi-a încetat efectele juridice. Spre deosebire de analiza făcută de Curtea Constituţională, instanţele învestite cu soluţionarea unei cereri fac o analiză în concret a incidenţei textelor legale la o situaţie de fapt stabilită în urma administrării probatoriului.Interpretarea dispoziţiilor legale, fie prin decizii ale Curţii Constituţionale, fie prin decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, nu înlătură obligaţia instanţelor prevăzută de art. 20 şi, respectiv, art. 148 din Constituţie de a interpreta dispoziţiile dreptului intern astfel încât aplicarea legii să nu conducă la încălcarea drepturilor fundamentale ale părţilor, consacrate de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv de a duce la îndeplinire obligaţiile rezultate din actul aderării la Uniunea Europeană. Se invocă în acest sens Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care, potrivit art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană, are aceeaşi valoare juridică cu cea a tratatelor.Referindu-se la efectele deciziilor Curţilor Constituţionale şi distingând sub acest aspect între deciziile prin care se constată neconstituţionalitatea, respectiv constituţionalitatea unui act normativ, autorii sesizării reţin că nu se poate susţine ca având caracter general obligatoriu şi acestea din urmă, deoarece o asemenea interpretare ar presupune ca niciodată Curtea să nu poată reveni asupra propriei jurisprudenţe, fiind legată de constatările proprii anterioare. Interpretarea dată de Curtea Constituţională dispoziţiilor legale prin această categorie de decizii nu poate fi înlăturată decât în situaţii excepţionale, când această interpretare, urmată ad litteram în aplicarea legii la un caz concret, ar putea conduce la încălcări ale unor tratate internaţionale la care România este parte.Revenind asupra ideii în sensul că, indiferent de decizia pronunţată, Curtea Constituţională interpretează întotdeauna in abstracto un text legal, prin raportare la dispoziţiile Constituţiei, se susţine că nu poate fi exclusă de plano posibilitatea ca aplicarea în concret a legii astfel interpretate, cu privire la o situaţie de fapt determinată în urma cercetării judecătoreşti, să fie contrară principiilor afirmate chiar de Curtea Constituţională în deciziile sale, o astfel de soluţie fiind impusă de art. 20 din Constituţie.Se apreciază că este cu atât mai periculos a transfera în sfera răspunderii disciplinare aspecte legate de aplicabilitatea deciziilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale Curţii Europene a Drepturilor Omului cu cât aceste două instanţe nu sunt infailibile.De altfel, nici Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu îşi arogă dreptul de a verifica eventualele erori de interpretare a legii interne de către instanţa naţională. Se invocă în acest sens cele statuate în hotărârile pronunţate în cauzele Rasidescu împotriva României şi Natela Davidashvili împotriva Georgiei, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că nu este o instanţă de apel învestită cu cenzurarea erorilor de fapt şi de drept ale instanţelor naţionale ce au soluţionat cauza înaintea sa, o a patra instanţă care să rejudece cauza pe fond sau din perspectiva dreptului naţional. În sprijinul aceleiaşi susţineri se mai invocă şi hotărârile pronunţate în cauzele Mgueladze împotriva Georgiei, Gurepka împotriva Ucrainei şi Goktas împotriva Turciei, prin care aceeaşi Curte a reţinut că instanţele interne sunt mai bine plasate pentru a aprecia relevanţa probelor pentru o soluţie şi lor le revine rolul de a interpreta şi aplica legea internă.Astfel fiind, reglementarea sancţiunilor disciplinare menţionate încalcă independenţa justiţiei, care, potrivit Principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, este premisa statului de drept şi o garanţie fundamentală a procesului echitabil. Judecătorul are obligaţia să aplice legea aşa cum o înţelege, pe baza propriei evaluări a faptelor, iar un element esenţial al independenţei sale instituţionale este acela că nu poate fi supus unei intervenţii arbitrare din partea executivului.Cu privire la art. 148 din Constituţie, se arată că impune judecătorului naţional să respecte jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi să acorde prioritate dreptului european faţă de cel intern. Se invocă în acest sens şi cele statuate de această Curte în cauzele Handelsegesellschaft mbH şi Simmenthal. Faţă de această jurisprudenţă se apreciază că dreptul comunitar trebuie să prevaleze oricăror altor norme interne, inclusiv normelor constituţionale, judecătorul naţional fiind obligat să le aplice cu preferinţă.• O altă critică formulată cu privire la modificarea Legii nr. 303/2004 se referă la art. 99¹ din lege şi vizează lipsa de previzibilitate a acestuia. Potrivit texului legal menţionat, „Există rea-credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept, material sau procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.Există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material sau procesual“.Se arată că legiuitorul procedează la definirea unor noţiuni precum reaua-credinţă şi grava neglijenţă prin intermediul altor noţiuni la fel de generale sau imprecise (nescuzabil, neîndoielnic), ceea ce încalcă art. 20 din Constituţie şi Avizul nr. 3 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni privind principiile şi regulile care guvernează conduita profesională a judecătorilor, în care se statuează asupra obligaţiei statului de a defini în termeni clari faptele care pot duce la aplicarea sancţiunilor disciplinare. În plus, reaua-credinţă şi grava neglijenţă sunt forme ale vinovăţiei, ca element subiectiv al abaterii disciplinare, dar în cadrul legii în discuţie sunt definite prin elemente obiective - încălcarea sau nesocotirea unor norme.Cu privire la acelaşi text de lege se mai arată că presupune o reexaminare a unei hotărâri judecătoreşti altfel decât prin intermediul căilor de atac, ceea ce este de natură să încalce art. 129 din Constituţie şi determină ignorarea autorităţii de lucru judecat.Totodată, se susţine că acesta încalcă şi principiul independenţei justiţiei, invocându-se în acest sens dispoziţiile art. 124 alin. (3) şi art. 133 alin. (1) din Constituţie, precum şi Recomandarea CM/Rec (2010)12 a Comitetului Miniştrilor către statele membre cu privire la judecători: independenţa, eficienţa şi responsabilităţile, act în care se reţine că deciziile judecătorilor nu pot face obiectul vreunei reanalizări, în afara procedurilor de atac sau de redeschidere a cauzei, precum şi faptul că, exceptând deciziile privind amnistia, graţierea sau alte măsuri similare, puterile executivă şi legislativă nu pot lua decizii care să invalideze hotărâri judecătoreşti.Se invocă, de asemenea, rezoluţia Asociaţiei Europene a Judecătorilor adoptată cu ocazia reuniunii de la Siófok din perioada 27 septembrie-2 octombrie 2006, prin care s-a exprimat îngrijorarea faţă de modificările legislative recente din România, în contextul modificării legii prin introducerea răspunderii disciplinare pentru nerespectarea normelor de drept procesual cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.Pornind de la declaraţia Asociaţiei Europene a Judecătorilor, în sensul că procedurile disciplinare, precum şi acţiunile în civil şi penal privind judecătorii trebuie să conţină garanţii că protejează pe deplin independenţa judecătorilor, prin excluderea oricărei forme de control administrativ al hotărârilor, se susţine că sancţionarea disciplinară a acestora pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă şi gravă neglijenţă nu face decât să transfere răspunderea statului pentru erori judiciare direct în sarcina judecătorului, fără un proces echitabil.Invocându-se Cauza Köbler împotriva Austriei, în care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat asupra condiţiilor în care un stat membru este obligat să repare prejudiciul cauzat persoanelor particulare prin fapte care îi sunt imputabile, se conchide în sensul că o încălcare gravă a unei norme de drept de către un judecător şi care a produs o eroare judiciară trebuie mai întâi constatată de o instanţă naţională în condiţiile unui proces echitabil, ca efect al antrenării răspunderii statului, stat care, la rândul său, poate avea o acţiune subsidiară împotriva judecătorului, dacă se stabileşte, în cadrul unui proces echitabil, că acesta este cel care a încălcat norma de drept cu gravă neglijenţă sau rea-credinţă. A substitui acest sistem de garanţii procedurale cu un simplu control administrativ disciplinar încalcă independenţa justiţiei şi principiul constituţional potrivit căruia justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege, câtă vreme actul de justiţie nu se va mai realiza de instanţele prevăzute de lege, ci de un organ disciplinar care dobândeşte atribuţii de control jurisdicţional.• În ceea ce priveşte introducerea condiţiei „bunei reputaţii“, prin dispoziţiile art. 14 alin. (2) lit. c) din lege, se susţine că se încalcă dispoziţiile art. 26 din Constituţie - Viaţa intimă, familială şi privată, în măsura în care legea nu face distincţie între conduita generală (viaţa particulară) şi comportamentul profesional (viaţa profesională) a magistraţilor şi nu explică din punct de vedere juridic noţiunea în discuţie, sensul comun al acestei sintagme implicând un mare grad de subiectivism. Se invocă Raportul Reţelei Europene a Consiliilor Judiciare asupra răspunderii, din 2008, prin care se arată că este important ca, în situaţia în care viaţa particulară nu are niciun impact asupra sferei profesionale, să se facă distincţie între cele două, ba chiar să fie exclusă din cadrul răspunderii disciplinare.Se mai arată că şi alte dispoziţii legale care instituie condiţia „bunei reputaţii“, [de exemplu art. 4 alin. (2) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2008], specifică în mod expres faptul că se are în vedere doar comportamentul profesional adecvat, tocmai pentru a nu se crea confuzii, apreciindu-se că, în condiţiile în care legea criticată nu explică din punct de vedere juridic noţiunea în discuţie, încalcă exigenţa previzibilităţii, astfel cum aceasta a fost definită în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.În lipsa unei norme previzibile, neavând conturate - obiectiv şi fără echivoc - reperele cărora magistratul trebuie să îşi conformeze conduita şi în funcţie de care autoritatea competentă apreciază asupra îndeplinirii sau nu a acestei condiţii, se deschide calea arbitrariului şi se încalcă dispoziţiile art. 20 din Constituţie.În opinia autorilor sesizării, neconstituţionalitatea dispoziţiilor analizate se răsfrânge şi asupra dispoziţiilor procedurale (privind verificarea sesizărilor referitoare la buna reputaţie a judecătorilor şi procurorilor), cuprinse în art. 64¹² din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.2. În ceea ce priveşte modificările şi completările aduse Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii:Se susţine că dispoziţiile art. 44 alin. (2) şi (3) din lege, astfel cum au fost modificate şi care prevăd extinderea sferei titularilor acţiunii disciplinare prin includerea, alături de Inspecţia judiciară (prin toţi inspectorii judiciari), a ministrului justiţiei, a preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, determină reducerea autonomiei Inspecţiei judiciare, încalcă independenţa justiţiei, precum şi principiul separaţiei puterilor în stat, deoarece permit executivului să aibă o influenţă asupra declanşării mecanismului de răspundere disciplinară a magistraţilor.Se arată în acest sens că Legea fundamentală reglementează în mod riguros competenţele fiecărei puteri în stat şi mai ales atribuţiile fiecărui reprezentant al unei puteri în sfera unei alte puteri în stat. Într-o societate democratică, nici miniştrii nu pot porni acţiunea disciplinară împotriva magistraţilor sau a parlamentarilor, nici parlamentarii nu pot porni acţiunea disciplinară împotriva miniştrilor sau magistraţilor, nici magistraţii nu pot porni acţiunea disciplinară împotriva miniştrilor sau parlamentarilor. Mai mult, în toate domeniile de activitate, acţiunea disciplinară se exercită de către comisii de disciplină din cadrul sistemului. Se susţine în acest sens că, prin faptul că o parte din competenţele în materie disciplinară ale Inspecţiei judiciare sunt preluate de ministrul justiţiei, se deschide unui reprezentant al executivului posibilitatea de a controla soluţia de fond a unei cauze, prin folosirea acţiunii disciplinare împotriva judecătorului sau procurorului care a soluţionat cauza.Cu privire la instituţia inspectorului judiciar, faţă de noile dispoziţii legale, se arată că îi este ştirbită independenţa câtă vreme legea permite ca actele pe care le întocmeşte acesta să fie lipsite de efectele pe care trebuie să le aibă, respectiv, după verificarea prealabilă, propunerea inspectorului poate primi oricare dintre soluţiile prevăzute de art. 45 alin. (5) în noua redactare, inspectorul neavând posibilitatea de a clasa personal lucrarea, ci va face doar o propunere titularului acţiunii.Se mai arată şi că legea consacră o serie de inechităţi, atât între titularii acţiunii disciplinare, cât şi între diversele categorii de petiţionari, în funcţie de calea pe care o vor urma. Astfel, dacă o persoană nemulţumită se adresează ministrului justiţiei şi acesta sesizează Inspecţia judiciară, chiar dacă inspectorul propune clasarea, plângerea sa poate fi susţinută în continuare de către ministrul justiţiei, care poate declanşa direct acţiunea disciplinară, chiar trecând peste propunerea de clasare formulată de inspector, în timp ce, dacă plângerea este adresată direct Inspecţiei judiciare, soluţia de clasare a inspectorului nu trebuie confirmată de către o altă persoană. Se încalcă astfel şi principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 din Constituţie, şi se deschide o cale de clasificare a tipurilor de sesizări privind abaterile disciplinare ca fiind de importanţă diferită, dar nu în raport de gravitatea sau temeinicia faptelor sesizate, ci în raport cu titularul sesizării.În ceea ce priveşte atribuţiile titularilor acţiunii disciplinare, legea prevede puteri diferite pentru inspectorul judiciar în funcţie de modul în care se realizează sesizarea sa, dar, în etapa deciziei, unii titulari ai acţiunii disciplinare sunt mai abilitaţi decât alţii, ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie situându-se pe o poziţie superioară inspectorului judiciar, dat fiind că soluţia propusă de acesta din urmă poate fi confirmată, infirmată sau chiar nesocotită de către ceilalţi titulari ai acţiunii disciplinare. Autorii sesizării consideră că aceasta va determina o migrare a petiţionarilor nemulţumiţi de la Inspecţia judiciară către noii titulari care vor fi percepuţi ca având o mai mare forţă în promovarea acţiunii disciplinare şi s-ar ajunge ca Inspecţia judiciară să aibă un simplu rol de executant al dispoziţiilor celorlalţi titulari ai acţiunii disciplinare, finalitate opusă scopului declarat al proiectului, de întărire a independenţei Inspecţiei judiciare.Autorii sesizării mai arată că legea criticată nu prevede nici modul în care noii titulari se „autosesizează“ de existenţa unei abateri. Astfel, în afara cauzelor în mare ministrul justiţiei este parte în dosar, nu există o prevedere legală care să permită ministrului justiţiei să verifice soluţiile din anumite dosare sau din toate, pentru a se putea sesiza cu privire la săvârşirea anumitor abateri disciplinare. Cât priveşte preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu excepţia situaţiilor în care are spre soluţionare un dosar, nu este previzibil cum s-ar putea sesiza de săvârşirea unei abateri disciplinare altfel decât prin primirea unor memorii de la justiţiabili sau prin sesizări formulate de către judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind greşelile colegilor. Atribuirea acestei competenţe de soluţionare a petiţiilor în afara cadrului unui proces judiciar apare ca fiind neconstituţională, faţă de rolul acestei instanţe de a înfăptui justiţia şi de a unifica practica. Referitor la procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, acesta are, potrivit Codului de procedură penală, suficiente pârghii ca prin intermediul subordonării ierarhice să prevină sau să înlăture eventualele efecte ale abaterilor disciplinare săvârşite de un procuror.Se mai arată că actuala procedură a cercetării disciplinare corespunde nevoii de a se asigura independenţa, obiectivitatea şi rigurozitatea, în verificarea aspectelor sesizate de către orice persoană, întrucât actualele comisii de disciplină sunt formate din câte 3 inspectori pentru fiecare serviciu de inspecţie, care, pe durata mandatului lor, nu pot desfăşura decât activitatea specifică acestei calităţi. Subiectivismul în promovarea şi susţinerea unei acţiuni disciplinare promovate ulterior unei verificări prealabile pe care ar fi efectuat-o personal, aşa cum se propune prin lege, este exclus de actuala reglementare, în timp ce, potrivit noilor modificări, inspectorul judiciar singur ar decide parcurgerea tuturor etapelor.Autorii sesizării mai susţin şi că, în reglementarea Constituţiei, participarea ministrului justiţiei în procedura disciplinară este organic legată de calitatea de membru al Consiliului Superior al Magistraturii, iar implicarea sa, în orice altă formă, în procedura răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor este neconstituţională. Aceasta cu atât mai mult cu cât, conferind ministrului justiţiei calitatea de titular al acţiunii disciplinare împotriva judecătorilor şi procurorilor, legea criticată reuneşte în privinţa aceleiaşi persoane atât funcţia acuzatorie, cât şi pe cea de judecată, fapt inadmisibil în orice procedură judiciară guvernată de echitate şi imparţialitate.În sfârşit, se arată şi că organizarea Inspecţiei judiciare ca autoritate autonomă cu personalitate juridică este de natură să conducă la ştirbirea independenţei justiţiei, având în vedere că rolul său, de control asupra activităţii magistraţilor, face parte din activitatea mai amplă a Consiliului Superior al Magistraturii, în calitatea sa de garant al independenţei justiţiei. De asemenea, instituirea unor excepţii de la interdicţia solicitării sau primirii de către inspectorul şef al Inspecţiei judiciare de instrucţiuni de la alte instituţii, autorităţi sau persoane în realizarea atribuţiilor sale referitoare la declanşarea, desfăşurarea şi verificarea controalelor, prin alin. (2) al art. 64⁵, este de natură să aducă atingere principiilor fundamentale ale independenţei şi imparţialităţii. Aceeaşi este situaţia şi în privinţa recrutării inspectorilor, care ar trebui să rămână atributul Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, nu doar al unei singure persoane - inspectorul şef, aşa cum propune legea.Pentru toate aceste considerente, se solicită admiterea sesizării şi constatarea neconstituţionalităţii legii criticate.VIII. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizările au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a transmite punctele lor de vedere.IX. Preşedintele Senatului a transmis Curţii Constituţionale, cu adresele nr. I 7 din 6 ianuarie 2012 şi nr. I 8 din 6 ianuarie 2012, punctul său de vedere, în care se arată că sesizările de neconstituţionalitate sunt neîntemeiate, pentru următoarele motive:În ceea ce priveşte modificările aduse Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, se apreciază că dispoziţiile care reglementează abaterile disciplinare, precum şi cele cuprinse în art. 99¹ din lege vizează exclusiv desfăşurarea activităţii din sistem, exterioară actului de justiţie propriu-zis. Astfel, toate aceste abateri disciplinare au în vedere sancţionarea unei anumite conduite a judecătorului sau a procurorului, după caz, de natură să aducă prejudicii însemnate imaginii justiţiei. În opinia Senatului, a lăsa în afara oricărei sancţiuni o anumită conduită a unui judecător sau procuror - care nu îşi motivează deloc hotărârile judecătoreşti sau, după caz, actele judiciare ori care utilizează expresii inadecvate în cuprinsul acestora, de natură să afecteze prestigiul justiţiei sau demnitatea funcţiei de magistrat - reprezintă o înţelegere eronată a principiilor constituţionale care guvernează organizarea şi funcţionarea justiţiei, care poate conduce la abuzuri şi la disfuncţionalităţi grave în înfăptuirea actului de justiţie. Independenţa judecătorilor nu înseamnă posibilitatea de a îndeplini actul de justiţie oricum şi în orice condiţii. În acest sens, se apreciază că faptele prevăzute la art. 99 lit. r)-t) din legea criticată reprezintă garanţii ale respectării dispoziţiilor art. 124 alin. (2) şi (3) din Constituţie.Cu privire la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. ş) din lege, se consideră că dispoziţiile legale care o consacră reprezintă o punere în aplicare a prevederilor art. 126 alin. (3) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, care nu exclud aplicarea art. 20 din Legea fundamentală; instituirea unei asemenea dispoziţii vine însă să corecteze poate şi o anumită percepţie a judecătorilor şi procurorilor că, în actul de justiţie, nu sunt obligaţi să respecte actele Curţii Constituţionale ori pe cele ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, tocmai pentru că o asemenea conduită - care, de fapt, echivalează cu o încălcare a Constituţiei - nu era susceptibilă de sancţiune.Cu referire la dispoziţiile din Legea nr. 317/2004 modificate prin legea criticată, se apreciază că includerea în sfera titularilor acţiunii disciplinare, alături de Inspecţia judiciară, a ministrului justiţiei, a preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie răspunde principiului constituţional al separaţiei şi echilibrului puterilor în stat. Această soluţie se regăseşte în majoritatea democraţiilor occidentale (Franţa, Italia, Anglia, Germania, Polonia, Cehia, Slovenia ori în ţările nordice), unde ministrul justiţiei este singurul îndrituit să declanşeze acţiunile disciplinare împotriva judecătorilor sau a procurorilor. Influenţa pe care ministrul justiţiei ar putea să o aibă în Consiliul Superior al Magistraturii, prin faptul că participă la dezbateri şi deliberări, este pur ipotetică şi oarecum forţată, în condiţiile în care, atât potrivit legii, cât şi în conformitate cu Constituţia, acesta nu are drept de vot în Consiliul Superior al Magistraturii.Referitor la cercetarea disciplinară propriu-zisă, se consideră că legea ce face obiectul sesizării respectă dispoziţiile art. 124 din Constituţie, aceasta consolidând, sub aspect instituţional, rolul Inspecţiei judiciare. Întreaga organizare, precum şi modul de funcţionare a Inspecţiei judiciare sunt menite să asigure, pe de o parte, obiectivitatea cercetării desfăşurate de inspectorii judiciari, iar, pe de altă parte, permit Consiliului Superior al Magistraturii să decidă, în conformitate cu prevederile art. 125 alin. (2) şi art. 134 alin. (2), cu privire la sancţionarea magistraţilor.Pentru motivele arătate, se solicită Curţii Constituţionale să constate că dispoziţiile criticate sunt constituţionale.X. Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis Curţii Constituţionale, cu adresele nr. 51/6.297 din 27 decembrie 2011 şi nr. 51/31 din 6 ianuarie 2012, punctul său de vedere, în care se arată că sesizările de neconstituţionalitate sunt neîntemeiate, pentru următoarele motive:Răspunderea disciplinară poate fi angajată în cu totul alte condiţii decât cele prevăzute de lege pentru promovarea unei căi de atac. Ca urmare, nu se poate invoca faptul că pentru aceleaşi fapte nu se poate angaja răspunderea disciplinară, alături de formularea unei căi de atac.În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a prevederilor art. 20 din Constituţie, faţă de invocarea de către autorii sesizării a componentelor referitoare la claritatea şi previzibilitatea normelor de drept, se consideră că art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu cuprinde nicio referire la astfel de exigenţe. În plus, normele criticate sunt clare şi previzibile, iar prevederile art. 20 din Constituţie, inaplicabile în cauză, câtă vreme acestea se referă la exercitarea actului de justiţie în concret, iar nu la procesul legislativ sau la acţiunile disciplinare.Cât priveşte susţinerea autorilor sesizării în sensul că nerespectarea de către judecători a deciziilor Curţii Constituţionale şi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu ar avea legătură cu sfera răspunderii disciplinare a judecătorului se apreciază că este inexactă, având în vedere argumentele prezentate, precum şi faptul că, dacă s-ar agrea motivarea autorilor sesizării, s-ar ajunge ca judecătorii să nu aibă niciun fel de răspundere, decât cea penală.Se mai arată că implicarea Inspecţiei judiciare, pe care autorii sesizării o critică ca fiind neconstituţională, reprezintă doar un aspect de procedură pentru Consiliul Superior al Magistraturii în procesul de aplicare a sancţiunilor disciplinare, fiind imposibil ca, în integralitatea sa, Consiliul să facă cercetare disciplinară şi apoi să aplice o sancţiune disciplinară.Referitor la susţinerea potrivit căreia prin legea criticată s-ar înfiinţa instanţe extraordinare care ar fi jurisdicţii paralele, administrative, şi astfel ar fi încălcate prevederile art. 126 alin. (5) din Constituţie, se apreciază că este inexactă, câtă vreme aplicarea sancţiunilor se face de către Consiliul Superior al Magistraturii. În plus, jurisdicţiile speciale administrative se pot înfiinţa, potrivit art. 21 alin. (4) din Constituţie, iar conform art. 126 alin. (5) teza a doua din Legea fundamentală, prin lege organică pot fi înfiinţate instanţe specializate în diverse materii, cu participarea, după caz, a unor persoane din afara magistraturii.Stabilirea răspunderii disciplinare a judecătorului nu are nicio legătură cu independenţa acestuia, pentru că cercetarea prealabilă şi aplicarea sancţiunii nu au nicio legătură cu independenţa acestuia, pentru că cercetarea prealabilă şi aplicarea sancţiunii disciplinare sunt făcute de structuri din sistemul judiciar şi nicidecum din afara acestuia.În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a art. 129 din Constituţie, aceasta este neîntemeiată, întrucât interpretarea dată în sesizare sintagmei „în condiţiile legii“ cuprinsă în textul constituţional de referinţă, în sensul că aceasta ar privi doar Codul de procedură penală şi Codul de procedură civilă, este inexactă. Se mai arată că nesocotirea normelor de drept material sau procesual poate avea drept consecinţă nu numai promovarea unei căi de atac, ci şi îndeplinirea condiţiilor pentru angajarea unei răspunderi disciplinare, pentru fapte săvârşite „cu rea-credinţă“ sau „gravă neglijenţă“. Se conchide că motivarea sesizării nu are nicio legătură cu prevederile art. 129 din Constituţie.Apoi, prin cercetarea săvârşirii unei abateri disciplinare şi aplicarea unei sancţiuni disciplinare corespunzătoare nu se tinde la un control al hotărârilor judecătoreşti, decât cel pe baza unor căi de atac, şi nici la infirmarea unor asemenea hotărâri, pentru că ele rămân aceleaşi şi pot fi reformate prin intermediul căilor de atac, iar nu ca urmare a aplicării unei sancţiuni disciplinare.Se arată că nu poate fi avută în vedere Declaraţia Asociaţiei Europene a Judecătorilor, adoptată cu ocazia reuniunii care a avut loc în perioada 27 septembrie - 2 octombrie 2006, pentru că în conţinutul său se vorbeşte de exercitarea cu bună-credinţă a atribuţiilor de către judecători, iar nu cu rea-credinţă. Invocându-se în acest sens dispoziţiile art. 52 din Constituţie, se apreciază că răspunderea statului obligat la despăgubiri trebuie să se transfere la judecătorul vinovat de rea-credinţă sau gravă neglijenţă.Sub aspectul criticilor care privesc nedefinirea conceptului de bună-reputaţie, se apreciază că nu pot fi primite, deoarece aceasta nu are semnificaţia neconstituţionalităţii textului de lege. În cazul în care legea nu a reglementat o definiţie în acest sens, rămâne la aprecierea autorităţii competente să o facă, fără a se invoca o eventuală neconstituţionalitate.Cât priveşte pretinsa încălcare a art. 1 alin. (4) din Constituţie, determinată de consacrarea unor noi titulari ai acţiunii disciplinare îndreptate împotriva magistraţilor, se apreciază că nu poate fi reţinută. Se arată în acest sens că titularul unei acţiuni disciplinare trebuie prevăzut de lege, nu de Constituţie, precum şi faptul că nu are nicio legătură calitatea de titular al unei acţiuni disciplinare cu încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat. Încălcarea acestui principiu s-ar putea constata doar în raport cu Consiliul Superior al Magistraturii, ceea ce nu este cazul. Cu alte cuvinte, doar existenţa unor atribuţii de decizie în sarcina unei autorităţi publice, alta decât cea constituţional sau legal desemnată, poate avea drept consecinţă încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat.În sfârşit, faptul că ministrul justiţiei, alături de alte autorităţi, poate sesiza Inspecţia judiciară nu reduce cu nimic autonomia acesteia, instituţia în cauză fiind oricum parte a Consiliului Superior al Magistraturii. Chiar dacă ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori procurorul general de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pot dispune clasarea sau solicita completarea verificărilor prealabile, tot nu se încalcă autonomia Inspecţiei judiciare, pentru că sancţiunea disciplinară se va aplica doar de către Consiliul Superior al Magistraturii.Pentru aceste motive, se solicită respingerea sesizării.XI. Guvernul a transmis Curţii Constituţionale, cu adresele nr. 5/7.465 din 5 ianuarie 2012 şi nr. 5/7.482/din 5 ianuarie 2012, punctul său de vedere, în care se arată că sesizările de neconstituţionalitate sunt neîntemeiate, pentru următoarele motive:Criticile autorilor sesizărilor de neconstituţionalitate se circumscriu unei teze mai largi, conform căreia abaterile disciplinare nu pot sancţiona decât, strict, conduite exterioare actului de jurisdicţie, teză care nu poate fi primită, atât prin raportare la stadiul actual al legislaţiei în materie, cât şi prin raportare la practica legislativă a altor state.Referitor la redactarea art. 99¹ din lege, arată, mai întâi, că Legea nr. 303/2004 în vigoare sancţionează, la lit. h) a art. 99, drept abatere disciplinară, exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, fără însă a defini cele două noţiuni. Legea criticată nu face decât să aducă o menţiune esenţială, din care rezultă că faptele sancţionabile din punct de vedere disciplinar sunt doar cele săvârşite cu intenţie calificată, care este particularizată în lege prin folosirea sintagmelor „cu ştiinţă“ şi „urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane“ ori cu gravă neglijenţă, care este particularizată în lege prin folosirea sintagmelor „din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil“. Prin urmare, norma în discuţie nu face decât să aducă precizări suplimentare faţă de textul în vigoare, de natură să protejeze magistraţii. Se invocă în acest sens şi considerentele care au fundamentat Decizia Curţii Constituţionale nr. 588 din 17 iunie 2007. În acest context, se subliniază că obiectul abaterii disciplinare priveşte, în realitate, şi în această situaţie, conduita magistraţilor şi doar în mod excepţional, atunci când, în urma unei evaluări a întregii situaţii de fapt, rezultă că este vorba de o distorsiune intenţionată a legii, fie de o eroare majoră şi nescuzabilă. Se mai arată şi că acest tip de abatere disciplinară este reglementat şi de legislaţia altor state (de exemplu: Italia, Spania) şi se invocă Opinia nr. 3 (2001) a Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni, prin care s-a statuat că judecătorii trebuie să se bucure de libertate absolută în ceea ce priveşte răspunderea pentru fapte îndeplinite în exercitarea cu bună-credinţă a atribuţiilor lor; potrivit aceleiaşi opinii, nu este adecvat pentru un judecător să fie expus, în exercitarea atribuţiilor sale, unei răspunderi individuale decât în cazul unei greşeli voite.Cât priveşte abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. s) din lege, se arată că textul propus nu sancţionează orice expresii inadecvate ori motivări contrare raţionamentului juridic, ci doar pe acelea care sunt atât de grave încât sunt de natură a afecta prestigiul justiţiei sau demnitatea funcţiei de magistrat, precum şi faptul că reglementări similare se regăsesc şi în legislaţiile altor state.În ceea ce priveşte consacrarea ca abatere disciplinară a lipsei totale a motivării hotărârii judecătoreşti sau a actelor judiciare ale procurorului, se apreciază că argumentele autorilor nu pot fi primite, deoarece faptul că lipsa de motivare poate fi îndreptată prin căile de atac prevăzute de lege nu înlătură caracterul disciplinar al acestei fapte pentru care magistratul poate fi sancţionat disciplinar. În plus, abateri disciplinare similare sunt prevăzute şi în legea italiană sau spaniolă. Se invocă şi Cauza Boldea împotriva României, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat România pentru lipsa de motivare a hotărârilor judecătoreşti.Cât priveşte reglementarea abaterilor disciplinare care se referă la nerespectarea deciziilor Curţii Constituţionale ori a deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii, se arată că aceasta dă eficienţă dispoziţiilor constituţionale ale art. 147 alin. (4) şi art. 126 alin. (3). În plus, textul de lege criticat nu exclude posibilitatea judecătorului naţional ca, într-o cauză în care s-a invocat şi o excepţie de neconstituţionalitate, iar Curtea Constituţională a constatat constituţionalitatea dispoziţiei legale respective, să dea totuşi eficienţă Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în vederea asigurării respectării drepturilor şi a libertăţilor fundamentale.Referitor la pretinsa lipsă de previzibilitate a noţiunilor de exercitare a funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, se arată că formulările utilizate lasă o marjă de apreciere secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, cu ocazia judecării în ceea ce priveşte conţinutul abaterii respective. Se face referire şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în care s-a statuat în mod constant că previzibilitatea consecinţelor care decurg dintr-un act normativ determinat nu poate avea o certitudine absolută, întrucât, oricât de dorit ar fi aceasta, ea ar da naştere la o rigiditate excesivă a reglementării. În plus, reglementări asemănătoare sunt şi în jurisdicţiile altor state, iar noţiunile utilizate de lege sunt consacrate la nivel legislativ, jurisprudenţial şi doctrinar, urmând ca acestea să fie particularizate în practica disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii.Condiţia bunei reputaţii, prevăzută de textele criticate, a fost reglementată constant în legislaţia privind statutul magistraţilor, având în vedere importanţa funcţiei şi rolul magistratului în societate.Cu referire la critica adusă prevederilor care reglementează calitatea ministrului justiţiei de titular al acţiunii disciplinare în materia răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, se invocă principiul separaţiei puterilor în stat, arătându-se că acesta se interpretează în sensul că niciuna dintre puteri nu are preeminenţă asupra celorlalte şi nu se poate substitui în atribuţiile altor puteri, iar raporturile constituţionale dintre autorităţile statului cunosc implicări reciproce ale unora în sfera de activitate a celorlalte, ceea ce semnifică echilibru prin cooperare şi control. În domeniul justiţiei, separaţia şi echilibrul puterilor se manifestă prin coparticiparea executivului şi autorităţilor judecătoreşti la administrarea sistemului judiciar, ministrul justiţiei având, potrivit dispoziţiilor constituţionale şi infraconstituţionale, rolul de membru al Consiliului Superior al Magistraturii şi atribuţii în gestionarea justiţiei, ca serviciu public. Prevederile care reglementează calitatea ministrului justiţiei de titular al acţiunii disciplinare nu aduce atingere în niciun fel atribuţiilor constituţionale ale Consiliului Superior al Magistraturii, fiind respectate premisele unui act de judecată independent în materie de răspundere disciplinară a magistraţilor.Cât priveşte critica în sensul că reglementarea legală reuneşte în privinţa aceleiaşi persoane funcţia acuzatorie şi cea sancţionatorie, este inexact, având în vedere că deliberarea este organic legată de posibilitatea exprimării votului, ca membru al unei instanţe de judecată, asupra oricărei chestiuni preparatorii sau interlocutorii, ca şi asupra soluţiei de fond, ceea ce nu este cazul în situaţia acestor membri de drept ai Consiliului Superior al Magistraturii.Se mai arată că din examinarea art. 133 şi următoarele din Constituţie rezultă că, atunci când legiuitorul constituant a urmărit să confere atribuţii exclusive Consiliului Superior al Magistraturii, a specificat-o în mod expres, iar Constituţia stabileşte în mod expres doar rolul Consiliului Superior al Magistraturii de instanţă disciplinară în materie, făcând trimitere la legea specială care să reglementeze şi să detalieze procedura disciplinară, aşa cum o face, de exemplu, şi în cazul stabilirii prin lege a altor atribuţii ale Consiliului Superior al Magistraturii, pe lângă cele prevăzute expres de Constituţie.Cu referire la dispoziţiile care reglementează organizarea Inspecţiei judiciare, se arată că susţinerile autorilor sesizării sunt neîntemeiate, deoarece activitatea Inspecţiei judiciare se integrează activităţii Consiliului Superior al Magistraturii, în calitatea sa de garant al independenţei justiţiei.Împrejurarea că preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie beneficiază de prerogative disciplinare în materie, iar soluţiile pronunţate în materie disciplinară de secţiile Consiliului Superior al Magistraturii pot fi atacate la instanţa supremă nu sunt de natură a influenţa echitatea procedurii judiciare, câtă vreme judecătorii învestiţi cu soluţionarea cauzei sunt independenţi şi se supun numai legii.XII. Curtea, având în vedere obiectul sesizărilor de neconstituţionalitate care formează dosarele nr. 1.585A/2011 şi nr. 1.591A/2011 ale Curţii Constituţionale, dispune conexarea Dosarului nr. 1.591A/2011 la Dosarul nr. 1.585 A/2011, care este primul înregistrat.CURTEA,examinând obiecţiile de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale preşedintelui Senatului, preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Guvernului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, constată următoarele:I. Curtea a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15, 16 şi 18 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze obiecţiile de neconstituţionalitate formulate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de 86 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Social Democrat.II. Obiectul sesizărilor îl constituie Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.Potrivit expunerii de motive care însoţeşte proiectul de lege, modificările aduse Legii nr. 303/2004 vizează, în principal, extinderea sferei abaterilor disciplinare; modificarea prevederilor legale ce reglementează sancţiunile disciplinare aplicabile judecătorilor şi procurorilor, inclusiv prin introducerea sancţiunii disciplinare a suspendării din funcţie pe o perioadă de până la 6 luni; definirea noţiunii de exercitare a funcţiei cu gravă neglijenţă ori rea-credinţă; introducerea condiţiei bunei reputaţii drept cerinţă de acces şi menţinere în funcţie. Acestea au fost determinate, conform aceleiaşi expuneri de motive, de faptul că actuala reglementare nu acoperă o serie de conduite ale magistraţilor care pot aduce atingere gravă prestigiului justiţiei şi demnităţii funcţiei de magistrat şi, „din acest motiv, legislaţia nu a permis sancţionarea disciplinară a acestor conduite, ceea ce a produs prejudicii însemnate imaginii justiţiei, atât în România, cât şi la nivel european“.Modificările aduse Legii nr. 317/2004 urmăresc consolidarea instituţională a Inspecţiei judiciare, precizându-se că, în ultimele rapoarte ale Comisiei Europene către Parlamentul European şi Consiliu privind progresele realizate de România în cadrul mecanismului de cooperare şi verificare se reţine necesitatea consolidării capacităţii Inspecţiei judiciare, concentrarea sa mai mult pe cazurile disciplinare şi introducerea unei evaluări anuale a performanţei acesteia, precum şi continuarea procesului de reformare.III. Criticile formulate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privesc dispoziţiile art. I pct. 3 cu referire la art. 99 lit. r), s) şi ş) şi pct. 4 cu referire la art. 99¹, precum şi ale art. II pct. 1 cu referire la art. 44, pct. 2 cu referire la art. 45, pct. 5 cu referire la art. 46¹ şi pct. 6 cu referire la art. 47 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, iar criticile formulate de grupul de deputaţi privesc legea în ansamblul său, cu referire, punctuală, la o serie de dispoziţii cuprinse în art. I - modificările şi completările aduse Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor - [pct. 1 cu referire la art. 14 alin. (2) lit. c), pct. 3 cu referire la art. 99 lit. r), s), ş) şi t) şi pct. 4 cu referire la art. 99¹], respectiv în art. II din lege - modificările şi completările aduse Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii [în special pct. 1 cu referire la art. 44 şi pct. 2 cu referire la art. 45].Astfel fiind, Curtea urmează să se pronunţe asupra legii menţionate în ansamblul său, examinând, în cadrul considerentelor, în mod distinct, criticile punctuale formulate cu privire la dispoziţiile acesteia.IV. Având în vedere că principala critică formulată priveşte încălcarea, prin legea ce face obiectul sesizării, a dispoziţiilor art. 124 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora „Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii“, Curtea constată că se impun unele precizări de principiu cu privire la semnificaţia acestui text constituţional.Curtea reţine că legiuitorul constituant a consacrat independenţa judecătorului pentru a-l apăra pe acesta de influenţa autorităţilor politice şi, în special, a puterii executive; această garanţie nu poate fi însa interpretată ca fiind de natură să determine lipsa responsabilităţii judecătorului. Legea fundamentală nu conferă numai prerogative - care, în textul menţionat, se circumscriu conceptului de „independenţă“ -, ci stabileşte şi limite pentru exercitarea acestora - care, în acest caz, se circumscriu sintagmei „se supun numai legii“. Instituţionalizarea unor forme de răspundere a judecătorilor dă expresie acestor limite, în concordanţă cu exigenţele principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţie. Una dintre formele răspunderii juridice, personale şi directe a judecătorului este răspunderea disciplinară, care derivă din obligaţia de fidelitate a acestuia faţă de rolul şi funcţia sa, precum şi din exigenţa pe care trebuie să o dovedească în îndeplinirea obligaţiilor faţă de justiţiabili şi faţă de stat.Curtea reţine, totodată, că, în economia art. 124 din Constituţie cu denumirea marginală „Înfăptuirea justiţiei“, textul indicat este precedat de două alineate, potrivit cărora „(1) Justiţia se înfăptuieşte în numele legii. (2) Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi“. Astfel fiind, rezultă că independenţa judecătorilor, atât din punct de vedere funcţional (în raporturile cu reprezentanţii puterii legislativă şi executivă), cât şi personal (respectiv al statutului care trebuie să i se acorde judecătorului prin lege), reprezintă o garanţie destinată înfăptuirii unei justiţii independente, imparţiale şi egale, în numele legii.Întrucât justiţia priveşte persoane, toate garanţiile de ordin constituţional sau infraconstituţional care se referă la înfăptuirea sa servesc, în ultimă instanţă, realizării drepturilor şi libertăţilor acestora. De altfel, acesta este cadrul în care o serie de documente internaţionale cu valoare interpretativă constituţională utilizează conceptul de „tribunal independent“.Astfel, potrivit art. 10 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, „Orice persoană are dreptul, în deplină egalitate, să fie audiată în mod echitabil şi public de un tribunal independent şi imparţial, care va hotărî fie asupra drepturilor şi obligaţiilor sale, fie asupra temeiniciei oricărei acuzări în materie penală îndreptată împotriva sa“. De asemenea, potrivit art. 14 pct. 1 din Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice, „[...] Orice persoană are dreptul ca litigiul în care se află să fie examinat în mod echitabil şi public de către un tribunal competent, independent şi imparţial, stabilit prin lege [...]“. În sfârşit, potrivit art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale, „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege [...].“Având în vedere dispoziţiile constituţionale şi din documentele internaţionale citate, Curtea constată că independenţa judecătorilor - indiferent de aspectele sub care aceasta poate fi abordată - nu este reglementată ca un scop în sine şi, cu atât mai puţin, un privilegiu al acestora, ci, slujind înfăptuirii justiţiei, reprezintă o garanţie oferită cetăţenilor. Aceştia trebuie să aibă certitudinea că magistraţii sunt independenţi de reprezentanţii puterii legislative şi executive şi că, indiferent de statutul lor special, se supun legii, inclusiv normelor care consacră răspunderea disciplinară, pentru a-şi exercita puterile conferite cu responsabilitate.Această concluzie este, de altfel, exprimată şi în documente internaţionale care, deşi nu au valoare obligatorie în sensul art. 11 din Constituţie, constituie un cadru de referinţă la care autorii sesizării se raportează.Astfel, în Declaraţia privind etica judiciară, adoptată de Adunarea Generală a Reţelei Europene a Consiliilor Judiciare, în cadrul întâlnirii de la Londra, 2-4 iunie 2010, se reţine că independenţa nu este un privilegiu acordat în beneficiul judecătorului; „independenţa este dreptul fiecărui cetăţean într-o societate democratică de a beneficia de o justiţie care este (şi este percepută ca fiind) independentă de puterea legislativă şi executivă şi care ocroteşte libertăţile şi drepturile cetăţenilor într-un stat de drept“. Potrivit aceleiaşi declaraţii, „depinde de fiecare judecător să respecte şi să lucreze în scopul menţinerii independenţei justiţiei, atât în ceea ce priveşte aspectul individual, cât şi instituţional“.De asemenea, în preambulul documentului, intitulat „Principiile de la Bangalore privind conduita judiciară“ (Proiectul de la Bangalore al Codului de conduită judiciară - 2001, adoptat de Grupul judiciar de întărire a integrităţii magistraţilor, astfel cum a fost revăzut la masa rotundă a preşedinţilor de tribunal, care a avut loc la Palatul Păcii din Haga, 25-26 noiembrie 2002), se precizează că principiile pe care acest act le consacră sunt menite să stabilească standarde pentru conduita etică a judecătorilor, care „pornesc de la premisa că judecătorii sunt responsabili de conduita lor în faţa unor instituţii anume create pentru a asigura respectarea normelor judiciare, instituţii ce sunt ele însele independente şi imparţiale“.În acelaşi sens - al responsabilizării judecătorului naţional - este şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene la care autorii sesizării fac referire, respectiv Hotărârea din 30 septembrie 2003 pronunţată în Cauza Gerhard Köbler împotriva Austriei (C-224/2001). Cu privire la principiile statuate în această jurisprudenţă, Curtea constată că acestea au fost reluate şi dezvoltate prin Hotărârea din 13 iunie 2006 pronunţată în Cauza Traghetti del Mediterraneo SpA împotriva Italiei (C-173/03), o altă hotărâre recentă în aceeaşi materie fiind cea pronunţată în 24 noiembrie 2011 în Cauza Comisia Europeană împotriva Italiei (C-379/10). Prin Hotărârea din Cauza Traghetti del Mediterraneo, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că „dreptul comunitar se opune unei legislaţii naţionale care exclude, în general, răspunderea statului membru pentru despăgubirile acordate particularilor ca urmare a unei încălcări a dreptului comunitar imputabilă unei instanţe naţionale care judecă în ultimă instanţă, pentru motivul că încălcarea în cauză rezultă dintr-o interpretare a unor norme juridice sau dintr-o apreciere a faptelor şi a probelor efectuate de o asemenea instanţă. Dreptul comunitar se opune totodată unei legislaţii naţionale care limitează angajarea acestei răspunderi doar la cazurile de dol sau culpă gravă a judecătorului, dacă o asemenea limitare conduce la excluderea angajării răspunderii statului membru în cauză în alte situaţii în care a fost comisă o încălcare vădită a dreptului aplicabil, astfel cum a fost precizată la punctele 53-56 din Hotărârea pronunţată la 30 septembrie 2003 în cauza Köbler“ (paragraful 46).Potrivit jurisprudenţei citate, statele membre nu pot să se apere de răspundere pentru încălcarea dreptului Uniunii Europene, invocând faptul că această încălcare este determinată de modul în care instanţele naţionale interpretează legea, apreciază faptele sau probele, iar această răspundere a statelor nu poate rămâne fără efect în ceea ce priveşte răspunderea judecătorului naţional.Toate considerentele enunţate conduc la concluzia că principiul constituţional al independenţei judecătorilor implică, în mod necesar, un alt principiu, cel al responsabilităţii. Independenţa judecătorului nu constituie şi nu poate fi interpretată ca o putere discreţionară a acestuia sau o piedică în calea angajării răspunderii sale în condiţiile legii, indiferent că este vorba despre răspundere penală, civilă sau disciplinară. Este sarcina legiuitorului de a realiza echilibrul necesar între independenţa şi responsabilitatea judecătorilor, cu respectarea dispoziţiilor constituţionale în materie şi a angajamentelor pe care România şi le-a asumat prin tratatele la care este parte.În ceea ce priveşte aceste angajamente, Curtea constată că, prin Decizia 2006/928/CE a Comisiei Europene din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare şi verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 354 din 14 decembrie 2006, s-a reţinut că au fost identificate de Comisie „chestiuni rămase nerezolvate, în special în ceea ce priveşte responsabilizarea şi eficienţa sistemului judiciar“ din România. În Raportul Comisiei către Parlamentul European şi Consiliu privind progresele realizate de România în cadrul mecanismului de cooperare şi verificare, din 20 iulie 2011, se reţine la acest capitol că „România nu s-a angajat încă într-un proces de reformă aprofundată a sistemului disciplinar“.Or, calitatea de membru al Uniunii Europene impune statului român obligaţia de a aplica acest mecanism şi a da curs recomandărilor stabilite în acest cadru, în conformitate cu dispoziţiile art. 148 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora „Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actele aderării şi din prevederile alineatului (2)“. Potrivit expunerii de motive, legea criticată dă expresie acestei obligaţii, prin reglementarea abaterilor pentru care judecătorii şi procurorii răspund disciplinar şi includerea în această categorie a faptelor prin care se încalcă îndatoririle specifice funcţiei ori se aduce atingere prestigiului funcţiei deţinute. De asemenea, actul normativ dă curs recomandărilor de consolidare a capacităţii şi a organizării Inspecţiei judiciare, precum şi de continuare a procesului de reformă a acesteia.V. Modificările şi completările aduse Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilorA. Criticile dispoziţiilor care reglementează fapte ce constituie abateri disciplinare în raport cu dispoziţiile Legii fundamentale cuprinse în art. 1 alin. (4) privind separaţia puterilor în stat, în art. 20 - Tratatele internaţionale privind drepturile omului cu referire la art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în art. 124 - Înfăptuirea justiţiei, în art. 126 - Instanţele judecătoreşti şi în art. 129 - Folosirea căilor de atac.Textele criticate sunt cele ale art. 99 lit. r), s), ş) şi t) din Legea nr. 303/2004, astfel cum a fost modificată, potrivit cărora constituie abateri disciplinare:r)lipsa totală a motivării hotărârilor judecătoreşti sau a actelor judiciare ale procurorului, în condiţiile legii; s)utilizarea unor expresii inadecvate în cuprinsul hotărârilor judecătoreşti sau a actelor judiciare ale procurorului ori motivarea în mod vădit contrară raţionamentului juridic, de natură să afecteze prestigiul justiţiei sau demnitatea funcţiei de magistrat; ş)nerespectarea deciziilor Curţii Constituţionale ori a deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii; t)exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă Principala susţinere a autorilor este în sensul că respectivele fapte privesc conţinutul hotărârilor judecătoreşti, care nu poate fi examinat decât prin intermediul căilor de atac, nefiind de acceptat ca verificări privind aceste aspecte să fie efectuate în afara activităţii jurisdicţionale. Se mai susţine că în exercitarea activităţii lor judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii şi că nici măcar Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu îşi arogă dreptul de a verifica eventualele erori de interpretare a legii interne de către instanţa naţională; sunt atributul exclusiv al instanţei interne interpretarea şi aplicarea corectă a legii în cauza dedusă judecăţii.Curtea constată, mai întâi, că niciunul dintre textele de lege criticate nu prevede sancţionarea judecătorului pentru modul în care interpretează şi aplică legea, ci reglementează ca abateri disciplinare nerespectarea de către acesta a unor obligaţii impuse de lege, Constituţie, tratate internaţionale în materia drepturilor omului la care România este parte.• Astfel, cât priveşte art. 99 lit. r) din Legea nr. 303/2004, modificată, se constată că sancţionează lipsa totală a motivării hotărârilor judecătoreşti, în considerarea obligaţiei impuse instanţelor judecătoreşti de dispoziţiile art. 21 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind dreptul la un proces echitabil, de a motiva hotărârile pe care le pronunţă. Nerespectarea acestei obligaţii a condus, de altfel, la condamnarea statului român de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, astfel încât reglementarea abaterii disciplinare menţionate este circumscrisă scopului general al legii, astfel cum este acesta precizat în expunerea de motive.De exemplu, prin Hotărârea din 28 aprilie 2005 pronunţată în Cauza Albina împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenţie, determinată de nemotivarea unei hotărâri judecătoreşti pronunţate de o instanţă română. Reţinând că, deşi „în general nu este în sarcina Curţii să se pronunţe asupra erorilor de fapt sau de drept care ar fi fost comise de către o instanţă internă [...], interpretarea legislaţiei revenind în primul rând autorităţilor interne, mai ales instanţelor judecătoreşti [...]“, Curtea a procedat la examinarea susţinerilor reclamantului în sensul că motivele pe care şi-a întemeiat instanţa în cauză respingerea recursului sunt pur şi simplu absente şi a statuat asupra încălcării dreptului acestuia la un proces echitabil.Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit cu acel prilej că „dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenţie, include printre altele dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective [...] acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real «ascultate», adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina «instanţei» obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa [...].“ Curtea a reţinut, totodată, că „dacă într-adevăr obligaţia pe care o impune art. 6 paragraful 1 instanţelor naţionale de a-şi motiva deciziile nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument [...] noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse, şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare [...].“ Or, în cauză, instanţa de judecată „a respins recursul formulat de către reclamant împotriva hotărârii pronunţate în apel, fără să precizeze niciun motiv, şi aceasta printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă“.În acelaşi sens sunt şi considerentele enunţate în Hotărârea din 15 februarie 2007, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Boldea împotriva României.Susţinerea autorilor sesizării în sensul că lipsa totală a motivării hotărârii judecătoreşti nu poate fi reţinută ca abatere disciplinară, întrucât constituie temei pentru formularea unei căi de atac împotriva hotărârii judecătoreşti respective, este lipsită de fundament juridic. Răspunderea disciplinară poate fi angajată în cu totul alte condiţii decât cele prevăzute de lege pentru promovarea unei căi de atac. Astfel fiind, formularea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti nu exclude, de plano, angajarea răspunderii disciplinare a judecătorului pentru aceeaşi faptă. Tot astfel, recurgerea la mecanismul răspunderii disciplinare nu împiedică formularea unei căi de atac împotriva hotărârii judecătoreşti. Prin urmare, textele legale criticate nu aduc nicio atingere dispoziţiilor constituţionale invocate.De altfel, lipsa totală a motivării hotărârilor judecătoreşti este reglementată ca abatere disciplinară şi în legislaţiile altor ţări cu tradiţie democratică, de exemplu cea spaniolă (art. 417 pct. 15 din Legea organică a puterii judiciare din Spania nr. 6/1985) sau italiană [art. 3 pct. 1 lit. l) din Decretul legislativ italian nr. 109/2006 privind răspunderea magistraţilor].• În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 99 lit. ş) din Legea nr. 303/2004, modificată, care reglementează ca abatere disciplinară „nerespectarea deciziilor Curţii Constituţionale ori a deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii“, Curtea constată că acestea dau expresie şi eficienţă prevederilor art. 126 alin. (3), respectiv celor ale art. 147 alin. (4) din Constituţie.Potrivit art. 126 alin. (3) din Legea fundamentală, „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale“. În temeiul textului constituţional citat au fost reglementate prevederile art. 329 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti“.Necesitatea unei jurisprudenţe unitare a fost subliniată în repetate rânduri de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a observat în acest sens că divergenţele profunde de jurisprudenţă sunt susceptibile de a crea un climat general de incertitudine şi insecuritate juridică. De exemplu, prin Hotărârea din 1 decembrie 2005, pronunţată în Cauza Păduraru împotriva României, această Curte, constatând că „divergenţele de jurisprudenţă constituie, prin natura lor, consecinţa inerentă oricărui sistem judiciar ce se sprijină pe un ansamblu de instanţe de fond cu autoritate asupra circumscripţiei lor teritoriale“, a considerat ca, „în lipsa unui mecanism care să asigure coerenţa practicii jurisdicţiilor naţionale, asemenea divergenţe profunde de jurisprudenţă, ce persistă în timp şi ţin de un domeniu ce prezintă un mare interes social, sunt de natură să dea naştere unei incertitudini permanente [...] şi să diminueze încrederea publicului în sistemul judiciar, care reprezintă una dintre componentele fundamentale ale statului de drept“ (paragraful 98). În acest context, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai arătat că „rolul unei jurisdicţii supreme este tocmai cel de a regla contradicţiile de jurisprudenţă“ (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunţată în Cauza Zielinski şi Pradal & Gonzalez ş.a. împotriva Franţei, paragraful 59).Considerente similare au fundamentat şi respingerea de către Curtea Constituţională a excepţiilor de neconstituţionalitate care au privit dispoziţiile art. 329 din Codul de procedură civilă (atât înainte, cât şi după modificarea acestui text prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010).Cu acele prilejuri, Curtea Constituţională a statuat, printre altele, că prevederile menţionate, „care îndrituiesc Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să unifice diferenţele de interpretare şi aplicare a aceluiaşi text de lege de către celelalte instanţe judecătoreşti naţionale, pronunţând în acest scop soluţii numai în interesul legii, care nu au efect asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese, nu aduc atingere normelor constituţionale invocate de autorii excepţiei, ci, dimpotrivă, contribuie, [...], la asigurarea exigenţelor statului de drept.“ (de exemplu, Decizia nr. 600 din 14 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 395 din 11 iunie 2009; a se vedea şi, mai recent, Decizia nr. 1.560/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 139 din 24 februarie 2011].Faţă de cele arătate, Curtea subliniază, în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului invocată, că principiul independenţei judecătorilor nu exclude intervenţia instanţelor de control judiciar pe calea exercitării căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, şi nici pronunţarea de către instanţa supremă a unor decizii menite să unifice diferenţele de interpretare şi aplicare a aceluiaşi text de lege. De altfel, scopul legiuitorului constituţional nu a fost acela de a reglementa o ingerinţă a Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie în activitatea de judecată a instanţelor, ci stabilirea unei practici unitare, atunci când se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti irevocabile.Potrivit art. 147 alin. (4) teza a doua din Legea fundamentală, „de la data publicării, deciziile [n.a. - Curţii Constituţionale] sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor“.Textul constituţional citat nu distinge nici în funcţie de tipurile de decizii pe care Curtea Constituţională le pronunţă, nici în funcţie de conţinutul acestor decizii, ceea ce conduce la concluzia că toate deciziile acestei Curţi, în întregul lor, sunt general obligatorii.Curtea Constituţională s-a pronunţat în acest sens, de exemplu prin Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 14 august 2008, prin care a reţinut că „decizia de constatare a neconstituţionalităţii face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituţională încetându-şi aplicarea pentru viitor“. Tot astfel, prin Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, s-a reţinut că „puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta.“ Curtea a mai statuat că „atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept. În consecinţă, atât Parlamentul, cât şi Guvernul, respectiv autorităţile şi instituţiile publice urmează, în aplicarea legii criticate, să respecte cele stabilite de Curtea Constituţională în considerentele şi dispozitivul deciziei.“ (Decizia nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, sau Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010.)Astfel fiind, Curtea reţine, în acord cu cele statuate prin Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011 asupra proiectului de lege privind revizuirea Constituţiei României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 23 iunie 2011, că reglementarea criticată dă expresie dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, potrivit cărora „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie“, coroborate cu cele ale art. 142 alin. (1), conform cărora „Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei“.Cu referire la ambele categorii de decizii, Curtea constată că dau expresie unei competenţe specifice, strict prevăzute de lege. Prin urmare, contrar susţinerilor sesizării, respectarea lor nu împiedică exercitarea competenţelor legale ale instanţelor de judecată. Pentru a se pronunţa, instanţele trebuie să aibă în vedere şi să aplice, deopotrivă, atât dispoziţiile dreptului intern, cât şi tratatele internaţionale la care România este parte, potrivit distincţiilor impuse de dispoziţiile art. 20 şi art. 148 din Constituţie. Judecata instanţelor poartă însă întotdeauna asupra unui caz concret; cadrul procesual specific fiecărei cauze determină, de fiecare dată, interpretarea şi aplicarea în mod corespunzător a dispoziţiilor incidente în materie.Curtea mai reţine, cu privire la textul constituţional invocat în susţinerea criticilor de neconstituţionalitate, că acesta prevede, alături de garanţia independenţei judecătorilor, şi obligaţia acestora de a se supune numai legii. Noţiunea de „lege“ prevăzută de art. 124 alin. (3) din Constituţie „este folosită în sensul său larg, care include şi Constituţia, ca Lege fundamentală, dar şi toate celelalte acte normative, cu forţă juridică echivalentă legii sau inferioară acesteia, care constituie ansamblul normativ pe care trebuie să se fundamenteze actul de justiţie.“ (Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 23 iunie 2011). Astfel fiind şi văzând că obligativitatea deciziilor în discuţie este consacrată de Constituţie, care constituie o lege în sensul art. 124 din Legea fundamentală, Curtea constată că sunt neîntemeiate criticile formulate prin raportare la acest text constituţional.De altfel, aceste critici, care pornesc de la premisa erorilor de judecată pe care cele două instanţe le pot comite în deciziile pe care le pronunţă, vizează, în esenţă, chiar dispoziţiile constituţionale care consacră obligativitatea acestor decizii. Or, este inadmisibil ca pe calea unei sesizări de neconstituţionalitate să fie criticată chiar Constituţia.Curtea constată că principiile care guvernează înfăptuirea justiţiei trebuie interpretate în corelaţie cu dispoziţiile constituţionale care consacră rolul şi competenţele celorlalte puteri, cu respectarea principiilor statului de drept, enunţate de art. 1 din Legea fundamentală. Un cadru legislativ care ar permite ignorarea, eludarea sau cenzurarea de către instanţele judecătoreşti a deciziilor pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori Curtea Constituţională le pronunţă în exercitarea competenţelor lor constituţionale nu este compatibil cu aceste principii.• Cât priveşte dispoziţiile art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora constituie abatere disciplinară „utilizarea unor expresii inadecvate în cuprinsul hotărârilor judecătoreşti sau al actelor judiciare ale procurorului ori motivarea în mod vădit contrară raţionamentului juridic, de natură să afecteze prestigiul justiţiei sau demnitatea funcţiei de magistrat“, acestea sunt criticate întrucât, potrivit autorilor sesizării, se referă la conţinutul hotărârilor judecătoreşti, care nu poate fi examinat decât prin intermediul căilor de atac. Dispoziţiile art. 99 lit. t) din aceeaşi lege, care privesc „exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă“ sunt criticate, întrucât determină ca pe calea acţiunii disciplinare să se ajungă, indirect, la repunerea în discuţie a fondului cauzei, încălcându-se astfel autoritatea de lucru judecat.Curtea constată că reglementările menţionate nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătoreşti, ci sancţionează judecătorul pentru o anumită conduită. Hotărârile pe care acesta le pronunţă sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege. În acelaşi sens Curtea Constituţională s-a mai pronunţat, de altfel, prin Decizia nr. 588 din 19 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 581 din 23 august 2007. Cu acel prilej, examinând critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. II alin. (3) din Legea nr. 356/2006, ce a modificat art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, text potrivit căruia reprezintă abatere disciplinară a magistratului exercitarea funcţiei, inclusiv nerespectarea normelor de procedură, cu reacredinţă sau din gravă neglijenţă, dacă fapta nu constituie infracţiune, Curtea Constituţională a reţinut că acest text de lege „nu instituie o nouă cale de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti. Astfel, de esenţa înfăptuirii actului de justiţie este supunerea judecătorului în faţa legii şi, ca un corolar al acestei cerinţe, respectarea normelor de procedură. Consiliul Superior al Magistraturii, în virtutea rolului său constituţional de garant al independenţei justiţiei, îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, aşadar şi în situaţia nerespectării, de către aceştia, cu rea-credinţă sau din gravă neglijenţă, a normelor de procedură. Obiectul judecăţii îl constituie însă numai abaterile disciplinare, aşadar conduita magistraţilor, aspect ce nu poate fi interpretat ca având semnificaţia unui control administrativ al hotărârilor judecătoreşti pronunţate de aceştia. De altfel, şi hotărârile pronunţate în materie disciplinară de Consiliul Superior al Magistraturii sunt supuse controlului judecătoresc, potrivit art. 133 alin. (7) raportat la art. 134 alin. (2) din Constituţie.“Astfel fiind, diversele documente adoptate la nivelul asociaţiilor internaţionale care reprezintă interesele judecătorilor, invocate de autorii sesizării (cum sunt, de exemplu, rezoluţiile sau declaraţiile Asociaţiei Europene a Judecătorilor), documente potrivit cărora procedurile disciplinare, precum şi acţiunile în civil şi penal privind judecătorii trebuie să conţină garanţii că protejează pe deplin independenţa acestora, prin excluderea oricăror forme de control administrativ al hotărârilor pe care le pronunţă, nu au legătură cu reglementările criticate, care se referă exclusiv la răspunderea disciplinară a judecătorilor, aşadar la conduita acestora, iar nu la reformarea hotărârilor judecătoreşti.Curtea reţine, totodată, că reglementări similare există, de mult timp, în alte state europene, membre ale aceloraşi structuri asociative. De exemplu, Legea organică a puterii judiciare din Spania nr. 6/1985 stabileşte, în art. 417, că reprezintă abateri disciplinare foarte grave neglijenţa sau întârzierea nejustificată şi repetată în soluţionarea cauzelor sau în oricare din competenţele sale, precum şi ignoranţa de nescuzat în îndeplinirea funcţiilor judiciare. Art. 418 din aceeaşi lege califică drept abatere disciplinară gravă utilizarea în cadrul hotărârilor judecătoreşti a unor expresii care nu sunt necesare, extravagante sau care pot fi jignitoare sau lipsite de respect din punct de vedere al raţionamentului juridic.Legislaţia italiană - Decretul legislativ nr. 109 din 23 februarie 2006 privind răspunderea magistraţilor - califică în art. 3 drept abateri disciplinare grava încălcare a legii determinată de ignoranţă sau de o neglijenţă nescuzabilă, denaturarea faptelor determinată de neglijenţă nescuzabilă, pronunţarea unor hotărâri lipsite de orice bază procesuală sau care au la bază o eroare macroscopică sau o neglijenţă gravă şi nescuzabilă.B. Accesibilitatea şi previzibilitatea reglementărilor criticateAutorii sesizării consideră că art. 99¹ din Legea nr. 303/2004, care defineşte noţiunile de „rea-credinţă“ şi „gravă neglijenţă“ cuprinse în art. 99 lit. t) din acelaşi act normativ, sunt imprecise, încălcând astfel principiul legalităţii, în reglementarea dată de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Potrivit art. 99¹ din lege, „(1) Există rea-credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material sau procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane. (2) Există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte, din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual“.Examinând textul de lege criticat, Curtea constată că este clar şi precis, având în vedere destinatarii săi. Sub acest aspect, prin Hotărârea din 26 septembrie 1995, pronunţată în Cauza Vogt împotriva Germaniei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că nivelul de precizie cerut de legislaţia internă depinde într-o mare măsură de textul analizat, de domeniul pe care îl acoperă şi de calitatea destinatarilor săi. Pe de altă parte, revine în primul rând autorităţilor naţionale sarcina de a interpreta şi aplica dreptul intern (Hotărârea din 25 august 1993, pronunţată în Cauza Chorherr împotriva Austriei, paragraful 25).De altfel, problema pe care o ridică autorii sesizării priveşte, în realitate, modul de interpretare şi aplicare a textului criticat. Reţinând în acest context cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în sensul că „oricât de clar ar fi textul unei dispoziţii legale, în orice sistem juridic există, în mod inevitabil, un element de interpretare juridică“ (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza C.R. contra Regatului Unit, paragraful 34), Curtea subliniază rolul Consiliului Superior al Magistraturii, care, în calitatea sa de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, va fi chemat să interpreteze şi să aplice aceste texte, în raport cu situaţiile de fapt care îi vor fi supuse judecăţii, cu respectarea principiilor constituţionale care guvernează statutul magistraţilor. Verificarea existenţei unei abateri disciplinare presupune examinarea temeinică a circumstanţelor de fapt în care a trebuit să lucreze magistratul, a noutăţii şi dificultăţii problematicilor juridice cu care acesta sa confruntat, a situaţiei jurisprudenţei şi doctrinei, a motivării, pentru a se ajunge la concluzia existenţei faptei prevăzute de textul legal de referinţă.C. Critica dispoziţiilor art. 14 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 303/2004, modificată, privitoare la condiţia „bunei reputaţii“, în raport cu normele constituţionale care consacră dreptul la viaţă intimă, familială şi privatăDreptul persoanei la respectarea vieţii intime, familiale şi private este prevăzut de art. 26 din Constituţie, potrivit căruia: „(1) Autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată. (2) Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri.“Acest drept al persoanei este consacrat şi de art. 12 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, potrivit căruia „Nimeni nu va fi supus unor imixtiuni arbitrare în viaţa sa particulară, în familia sa, la domiciliul său ori în corespondenţă, niciunor atingeri aduse onoarei şi reputaţiei sale. Orice persoană are dreptul la protecţia legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri“, precum şi de art. 17 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, potrivit căruia „1. Nimeni nu va putea fi supus vreunor imixtiuni arbitrare sau ilegale în viaţa particulară, în familia, domiciliul sau corespondenţa sa, nici la atingeri ilegale aduse onoarei şi reputaţiei sale. 2. Orice persoană are drept la protecţia legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri.“ De asemenea, potrivit art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, „1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.“Examinând textele citate, Curtea constată că niciunul dintre acestea nu exclude posibilitatea ca, în considerarea statutului unor categorii de persoane, legiuitorul să impună acestora rigori specifice de conduită, care pot fi subsumate conceptului de „bună reputaţie“. Referindu-se în acest sens la interpretarea art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale într-o cauză în care a fost chemată să decidă dacă a fost respectat un echilibru just între dreptul fundamental al individului la respectarea vieţii private şi libertatea de exprimare, pe de o parte, şi interesul legitim al unui stat democratic de a veghea ca funcţia publică să se conformeze scopurilor enunţate în art. 8 paragraful 2 şi art. 10 paragraful 2 din Convenţie, pe de altă parte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că deja a considerat legitim ca celor din funcţii publice sau magistraţilor să li se impună, din cauza statutului lor, obligaţia de rezervă sau de discreţie privind exprimarea în public a anumitor convingeri. Curtea a luat notă în acest context de faptul că „îndatoririle de ordin deontologic ale unui magistrat pot influenţa viaţa privată, în cazul în care magistratul, prin comportament - chiar din viaţa privată - aduce atingere imaginii sau reputaţiei instituţiei judiciare“. (Hotărârea din 19 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Özpınar împotriva Turciei, paragraful 71)Având în vedere şi jurisprudenţa menţionată, Curtea reţine că, în cazul magistraţilor, buna reputaţie constituie o condiţie a încrederii publice în justiţie şi eficienţa acesteia, fără de care nu poate fi concepută calitatea justiţiei şi deplina aplicare a dispoziţiilor constituţionale care reglementează înfăptuirea sa. Astfel fiind, instituirea condiţiei bunei reputaţii atât în ceea ce priveşte accederea în profesie, ca şi pe toată durata activităţii de magistrat, este în concordanţă cu exigenţele impuse de prevederile art. 124 din Constituţie, precum şi de cele ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.De altfel, necesitatea ca numirea şi promovarea judecătorilor să se realizeze în considerarea meritelor acestora, care se referă nu doar la calificarea profesională, ci şi la reputaţia lor, este subliniată în Raportul Comisiei de la Veneţia asupra independenţei sistemului judiciar Partea I: Independenţa judecătorilor - Veneţia, 12 - 13 martie 2010. Un alt document cu aceeaşi valoare de recomandare, care statuează asupra aceloraşi principii, este Declaraţia privind etica judiciară, adoptată de Adunarea Generală a Reţelei Europene a Consiliilor Judiciare, în cadrul întâlnirii de la Londra, 2-4 iunie 2010, prin care s-a aprobat raportul intitulat „Etică judiciară - Principii, valori şi calităţi“, ca un corp de îndrumări pentru judecătorii europeni.Concluzionând, Curtea reţine că ceea ce se pune în discuţie în realitate de către autorii sesizării este interpretarea conceptului de „bună reputaţie“, inclusiv sub aspectul necesităţii realizării unei distincţii între conduita generală şi aceea profesională a persoanei care ocupă funcţia de magistrat. Or, asemenea aspecte nu intră în competenţa Curţii Constituţionale, ci a instanţelor competente, respectiv a legiuitorului, după caz.Este în sarcina instanţelor competente în materie disciplinară ca, ţinând cont de circumstanţele fiecărei cauze, să aprecieze asupra înţelesului acestui concept, cu păstrarea unui echilibru just între dreptul fundamental al individului la respectarea vieţii private şi interesul legitim al unui stat democratic de a veghea ca funcţia publică să se conformeze scopurilor sale (a se vedea, mutatis mutandis, paragraful 72 din Hotărârea din 19 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Özpınar împotriva Turciei).VI. În ceea ce priveşte modificările şi completările aduse Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii:A. Critica potrivit căreia extinderea sferei titularilor acţiunii disciplinare prin includerea, alături de Inspecţia judiciară, a ministrului justiţiei, a preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie încalcă independenţa justiţiei, precum şi principiul separaţiei puterilor în stat, prin aceea că permit Executivului să aibă o influenţă asupra declanşării mecanismului de răspundere disciplinară a magistraţilor.Curtea constată că noua reglementare a titularilor acţiunii disciplinare, stabilită prin art. 44 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, modificată, nu este de natură să încalce dispoziţiile constituţionale invocate. Noii titulari nu dobândesc putere de decizie cu privire la sancţionarea disciplinară a judecătorilor şi procurorilor, rolul de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare revenindu-i Consiliului Superior al Magistraturii, în virtutea rolului său de garant al independenţei justiţiei, consacrat de dispoziţiile constituţionale.De altfel, şi în alte ţări europene, reprezentanţi ai puterii executive sunt titulari ai acţiunilor disciplinare împotriva magistraţilor (de exemplu, Bulgaria, Republica Cehă, Danemarca, Franţa, Letonia, Polonia şi Slovenia).B. Critica reglementării procedurii cercetării disciplinare în raport cu principiile constituţionale care consacră independenţa şi imparţialitatea justiţiei, respectiv egalitatea în faţa legii, fără privilegii şi discriminăriContrar susţinerilor autorilor sesizării, posibilitatea ministrului justiţiei, a preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de a dispune începerea cercetării disciplinare prealabile, chiar şi în ipoteza în care inspectorul judiciar a formulat o propunere de clasare, corespunde noului rol conferit acestor autorităţi şi nu este de natură să aducă atingere autonomiei Inspecţiei judiciare, ale cărei atribuţii sunt, potrivit art. 64¹ alin. (3) din Legea nr. 317/2004, modificată, „de analiză, verificare şi control în domeniile specifice de activitate“, iar nu de substituire a celorlalţi titulari ai acţiunii disciplinare. În absenţa unei puteri de decizie cu privire la începerea cercetării prealabile, după parcurgerea procedurii prevăzute de lege, respectiv după sesizarea Inspecţiei judiciare şi efectuarea de către aceasta a verificării prealabile, rolul noilor titulari ai acţiunii disciplinare ar fi pur formal.Cât priveşte argumentul că noii titulari ai acţiunii disciplinare, care sunt membri de drept ai Consiliului Superior al Magistraturii, ar deţine atât o funcţie acuzatorie, cât şi una sancţionatorie, acesta nu se susţine. Curtea constată că, potrivit art. 47 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, astfel cum a fost modificată, în procedura disciplinară în faţa Consiliului Superior al Magistraturii se citează în mod obligatoriu judecătorul sau procurorul împotriva căruia se exercită acţiunea disciplinară şi Inspecţia judiciară ori, după caz, ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, acţiunea disciplinară fiind susţinută aşadar de titulari sau de reprezentanţi desemnaţi ai acestora.Astfel fiind, normele criticate stabilesc o clară distincţie între participanţii la procedura disciplinară şi instanţa de judecată în domeniul cercetării disciplinare, în concordanţă cu dispoziţiile art. 134 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora „Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor, potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică. În aceste situaţii, ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu au drept de vot“.În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia legea consacră inechităţi atât între titularii acţiunii disciplinare, cât şi între diversele categorii de petiţionari, în funcţie de calea pe care o vor urma, aceasta este neîntemeiată, câtă vreme, indiferent de titularul acţiunii disciplinare ori de calea pe care înţelege să o urmeze petiţionarul, cauzele de natură disciplinară se soluţionează după aceeaşi procedură de către aceeaşi instanţă, Consiliul Superior al Magistraturii.În sfârşit, faptul că nu se prevede modul în care noii titulari se „autosesizează“ de existenţa unei abateri nu reprezintă un motiv de neconstituţionalitate a legii. De altfel, procedura de urmat în acest sens poate fi stabilită prin acte normative subsecvente reglementării-cadru.C. Critica potrivit căreia organizarea Inspecţiei judiciare ca autoritate autonomă cu personalitate juridică este de natură să conducă la încălcarea independenţei justiţiei, având în vedere că rolul Inspecţiei judiciare, de control al activităţii magistraţilor, face parte din activitatea mai amplă a Consiliului Superior al MagistraturiiExaminând dispoziţiile legale criticate, Curtea constată că, potrivit art. 64¹ din Legea nr. 317/2004, modificată, Inspecţia judiciară se înfiinţează ca structură cu personalitate juridică în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, „prin reorganizarea Inspecţiei judiciare“. Aşadar, reglementarea criticată nu are ca efect crearea unei autorităţi distincte de Consiliul Superior al Magistraturii, ci, aşa cum se precizează chiar în expunerea de motive la lege, consolidarea instituţională a Inspecţiei judiciare, structură a Consiliului Superior al Magistraturii. Astfel fiind, criticile formulate sub acest aspect sunt neîntemeiate.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţia României, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge obiecţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi ale Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Dezbaterea a avut loc la data de 11 ianuarie 2012 şi la aceasta au participat: Augustin Zegrean, preşedinte, Aspazia Cojocaru, Acsinte Gaspar, Petre Lăzăroiu, Mircea Ştefan Minea, Iulia Antoanella Motoc, Ion Predescu, Puskás Valentin Zoltán şi Tudorel Toader, judecători.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,AUGUSTIN ZEGREANPrim-magistrat-asistent,Marieta Safta