DECIZIE   Nr. 18 din 10 martie 2008

în vederea stabilirii admisibilitatii recursului întemeiat pe dispozitiile art. 140 3 din Codul de procedura penala, îndreptat împotriva unei încheieri pronuntate în temeiul art. 140 2 si, în special, al art. 140 2 alin. 7 din acelasi cod.

ACT EMIS DE: INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE

ACT PUBLICAT IN: MONITORUL OFICIAL  NR. 334 din 20 mai 2009

Dosar nr. 1/2008

Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Secţiile Unite ale Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea stabilirii admisibilitatii recursului întemeiat pe dispozitiile art. 140 3 din Codul de procedura penala, îndreptat împotriva unei încheieri pronuntate în temeiul art. 140 2 si, în special, al art. 140 2 alin. 7 din acelasi cod.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 91 de judecători din totalul de 114 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Gabriela Scutea, adjunct al procurorului general.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că încheierile pronunţate în temeiul art. 1402, inclusiv al art. 1402 alin. 7, din Codul de procedură penală sunt supuse recursului în condiţiile art. 1403 din acelaşi cod.

SECŢIILE   UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

In practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar cu privire la admisibilitatea recursului întemeiat pe dispoziţiile art. 1403 din Codul de procedură penală, exercitat împotriva unei încheieri pronunţate în temeiul art. 1402, inclusiv a celor la care se referă art. 1402 alin. 7 din acelaşi cod.

Astfel, unele instanţe au considerat că recursul împotriva încheierii prin care fie judecătorul, fie instanţa de judecată, în cursul urmăririi penale, admite plângerea împotriva ordonanţei procurorului prin care se dispune luarea, prelungirea, revocarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea, prevăzută în art. 145 din Codul de procedură penală, ori a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara, prevăzută în art. 1451 din Codul de procedură penală, este inadmisibil.

In motivarea acestei opinii s-a relevat că, în lipsa unor dispoziţii exprese privind calea de atac ce poate fi exercitată împotriva unor astfel de încheieri, hotărârea este definitivă, mai ales că, oricare ar fi soluţia pronunţată, dosarul se restituie procurorului în termen de 24 de ore de la rezolvarea plângerii.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că în asemenea cazuri încheierile sunt supuse regimului juridic prevăzut în art. 1403 din Codul de procedură penală, deoarece această reglementare are caracterul unei proceduri speciale de soluţionare.

Acest din urmă punct de vedere corespunde cerinţelor de interpretare şi aplicare corectă a legii.

Din ansamblul dispoziţiilor cuprinse în titlul IV cap. I secţiunea I-IV din Codul de procedură penală rezultă că soluţiile ce pot fi dispuse cu privire la măsurile preventive sunt: luarea, prelungirea, înlocuirea, revocarea şi menţinerea acestora.

Potrivit art. 136 alin. (4) din Codul de procedură penală, măsurile preventive prevăzute în alin. (1) lit. b) (obligarea de a nu părăsi localitatea) şi c) (obligarea de a nu părăsi ţara) „se pot lua de procuror sau de judecător în cursul urmăririi penale, şi de instanţa de judecată, în cursul judecăţii".

Instituţia revocării măsurilor restrictive de libertate, prevăzute de art. 145 şi 1451 din Codul de procedură penală, este reglementată cu caracter general în dispoziţiile art. 139 alin. 31 din acelaşi cod astfel: „Când măsura preventivă a fost luată, în cursul urmăririi penale, de procuror sau de instanţă, procurorul, dacă apreciază că informaţiile primite de la organul de cercetare penală justifică înlocuirea sau revocarea măsurii, dispune aceasta ori, după caz, sesizează instanţa", iar în mod special, pentru o situaţie particulară, prin art. 1402 alin. 7 se prevede că, atunci „Când consideră că măsura preventivă este ilegală sau nu este justificată, instanţa dispune revocarea ei".

In raport cu această din urmă dispoziţie, instanţa, sesizată cu plângere împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a dispus în cursul urmăririi penale o măsură restrictivă de drepturi, are posibilitatea ca, admiţând plângerea, să revoce prin încheiere măsura, atunci când constată că aceasta este ilegală ori nejustificată.

Toate aceste aspecte impun incidenţa, în astfel de cazuri, a dispoziţiilor art. 1403 din Codul de procedură penală, în cuprinsul căruia se prevede, la alin. (1), că „împotriva încheierii prin care judecătorul dispune, în timpul urmăririi penale, luarea unei măsuri preventive, revocarea, înlocuirea, încetarea de drept sau prelungirea măsurii preventive, precum şi împotriva încheierii de respingere a propunerii de arestare preventivă, învinuitul sau inculpatul şi procurorul pot face recurs la instanţa superioară în termen de 24 de ore".

Incidenţa acestor dispoziţii este relevată şi de caracterul general al reglementării procedurale ce le conţine, prin care nu se face nicio distincţie în funcţie de natura privativă de libertate sau restrictivă de drepturi a măsurilor preventive la care se referă.

Aşadar, este evident că singurele precizări privesc doar natura dispoziţiei ce se referă la acele măsuri, în sensul luării, revocării, înlocuirii sau prelungirii unei măsuri preventive şi, respectiv, a respingerii propunerii de arestare.

Din reglementarea dată prin acest text de lege rezultă deci că natura măsurii preventive este determinată numai dacă se referă la soluţia de respingere a propunerii de arestare, pentru toate celelalte soluţii considerându-se suficientă referirea generală la „măsuri preventive".

Ca urmare, soluţia de revocare a unei măsuri restrictive de drepturi, chiar dacă este întemeiată pe dispoziţiile art. 1402 alin. 7 din Codul de procedură penală, nu poate fi exclusă de la posibilitatea formulării căii de atac a recursului.

Sub acest aspect, este semnificativ că dispoziţiile art. 1403 din Codul de procedură penală constituie, în raport cu sensul de ansamblu al prevederilor cuprinse în secţiunea I din cap. I al titlului IV din Partea generală a Codului de procedură penală, reglementarea cu caracter general, aplicabilă în cazul tuturor măsurilor preventive, în măsura în care prin norme speciale nu se dispune altfel.

Pe de altă parte, dacă până la modificarea ce li s-a adus prin Legea nr. 356/2006 dispoziţiile art. 1403 din Codul de procedură penală se refereau în exclusivitate la măsura arestării preventive, în prezent reglementarea din acest text de lege priveşte măsurile preventive în general, fiind astfel extinsă şi la cele restrictive de drepturi.

Referirea din denumirea marginală şi din cuprinsul art. 1403 din Codul de procedură penală la calea de atac împotriva încheierii pronunţate de judecător în cursul urmăririi penale, privind măsurile preventive, nu poate fi considerată normă de limitare a reglementării doar la aceste încheieri, cât timp prin dispoziţiile corespunzătoare din întregul titlu IV al Părţii generale din Codul de procedură penală nu s-a prevăzut nicio ipoteză în care judecătorul să pronunţe prin încheiere, dată în cursul urmăririi penale, revocarea măsurilor restrictive de drepturi.

Atâta vreme cât art. 139 alin. 31 şi art. 1402 alin. 7 din Codul de procedură penală, singurele care reglementează revocarea măsurilor restrictive de drepturi în cursul urmăririi penale, conţin dispoziţii de trimitere la instanţă, iar nu la judecător, se impune ca şi art. 1403 din acelaşi cod, unica normă în care este prevăzută o cale de atac în această materie, să fie interpretat în sensul că se referă la încheierea pronunţată în cursul urmăririi penale de instanţă, iar nu doar de judecător.

Prin urmare, dispoziţiile art. 1403 din Codul de procedură penală trebuie interpretate în sensul admisibilităţii şi al recursului ce vizează încheierea prin care instanţa admite plângerea împotriva ordonanţei procurorului de luare a unei măsuri preventive restrictive de drepturi şi dispune revocarea acelei măsuri.

In consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că dispoziţiile art. 1402, cu referire la art. 1403, din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că încheierile prin care fie judecătorul, fie instanţa de judecată, în cursul urmăririi penale, admite plângerea împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a dispus luarea, prelungirea sau revocarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea ori a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara sunt supuse căii de atac a recursului, în condiţiile art. 1403 din Codul de procedură penală.

PENTRU  ACESTE   MOTIVE

In numele legii

DECID:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dispoziţiile art. 1402 din Codul de procedură penală corelate cu dispoziţiile art. 1403 din acelaşi cod se interpretează în sensul că:

Incheierile prin care fie judecătorul, fie instanţa de judecată în cursul urmăririi penale admite plângerea împotriva ordonanţei procurorului prin care se dispune luarea, prelungirea, revocarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea prevăzută de art. 145 din Codul de procedură penală ori a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara prevăzută de art. 1451 din Codul de procedură penală sunt supuse căii ordinare de atac a recursului, în condiţiile art. 1403 din Codul de procedură penală.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 martie 2008.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

p. Prim-magistrat-asistent,

Victoria Maftei, eliberată din funcţie prin pensionare,

Adriana Daniela White