DECIZIE Nr.
1557 din 18 noiembrie 2009
asupra obiectiei de
neconstitutionalitate a dispozitiilor Legii educatiei nationale
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 40 din 19 ianuarie 2010
In temeiul prevederilor art. 146 lit. a) din
Constituţie şi al art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, la data
de 23 septembrie 2009, un grup de 27 de senatori şi 62 de deputaţi a
solicitat Curţii Constituţionale să se pronunţe asupra
constituţionalităţii unor prevederi din Legea educaţiei
naţionale, adoptată la data de 18 septembrie 2009, în temeiul
prevederilor art. 114 alin. (3) din Constituţia României,
republicată, în urma angajării răspunderii Guvernului în
faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţa
comună din data de 15 septembrie 2009.
Sesizarea de neconstituţionalitate a fost
înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. J5284 din 23
septembrie 2009 şi constituie obiectul Dosarului nr. 7.272A/2009.
La sesizare a fost anexată lista cuprinzând
semnăturile celor 27 de senatori şi 62 de deputaţi. Potrivit
acestei liste, autorii obiecţiei de neconstituţionalitate sunt
următorii:
Senatori:
Antonescu George Crin Laurenţiu, Berca Gabriel, Bîgiu
Marian Cristinel, Boitan Minerva, Cibu Sever Constantin, David Cristian,
Diaconu Mircea, Frâncu Emilian Valentin, Ghişe Ioan, Haşotti Puiu,
Ichim Paul, Luca Raymond, Măgureanu Cezar Mircea, Mărcuţianu
Ovidius, Meleşcanu Teodor Viorel, Mustăţea Vasile, Nedelcu
Vasile, Nicoară Marius Petre, Nicoară Romeo Florin, Oprea Mario
Ovidiu, Pasca Liviu Titus, Popa Cornel, Prodan Tiberiu Aurelian, Robu Nicolae,
Ruşanu Dan Radu, Ţopescu Cristian George şi Vosganian Varujan.
Deputaţi:
Adomniţei Cristian Mihai, Almajanu Marin, Atanasiu
Teodor, Banu Mihai, Berci Vasile, Bordeianu Dan, Bostan Emil, Buda Viorel
Vasile, Budurescu Daniel Stamate, Buican Cristian, Burlacu Cristian Ion,
Calimente Mihăiţă, Cazan Mircea Vasile, Chiţoiu Daniel,
Chiuariu Tudor Alexandru, Cristian Horia, Dobre Ciprian Minodor, Dobre Victor
Paul, Donţu Aurel Mihai, Dragomir Gheorghe, Dumitrică George
Ionuţ, Fenechiu Relu, Gabor Gheorghe, Gavrilescu Graţiela Leocadia,
Gerea Dominic Andrei, Gorghiu Alina Ştefania, Holban Titi, Horj Pavel,
Irimescu Mircea, Joiţa Nicolae, Lupu Mihai, Morega Dan Ilie, Motreanu Dan
Ştefan, Nicolăescu Gheorghe Eugen, Olteanu Bogdan, Orban Ludovic,
Palăr Ionel, Palaşcă Viorel, Păsat Dan, Pieptea Cornel,
Plăiaşu Gabriel, Pocora Cristina Ancuţa, Pop Virgil, Popa Marius
Octavian, Popescu Tăriceanu Călin Constantin Anton, Rebenciuc
Neculai, Săftoiu Ana Adriana, Săpunaru Nini, Scutaru Adrian George,
Stroe Ionuţ Marian, Ştirbu Gigei Sorinei, Tăbugan Ion,
Taloş Gheorghe Mirel, Timiş Ioan, Tuşa Diana Adriana, Ţaga
Claudiu, Ţîmpău Radu Bogdan, Ţintean Ioan, Ţurcanu Florin,
Uioreanu Horea Dorin, Varga Ana Lucia şi Voicu Mihai Alexandru.
In motivarea sesizării de
neconstituţionalitate autorii acesteia
susţin următoarele:
1. Art. 251 creează o incompatibilitate sui
generis a cadrelor didactice care ocupă o funcţie
administrativă de conducere. Astfel, deşi directorul ori directorul
adjunct al unei unităţi de învăţământ nu intră în
categoria funcţionarilor publici, nefiindu-le opozabile nici drepturile
şi nici obligaţiile acestora din urmă, prin textul legal
criticat şi în dezacord cu art. 40 alin. (3) din Constituţie
referitor la Dreptul de asociere, se adaugă la norma
fundamentală. De altfel, potrivit art. 251 alin. (4), Inspectoratul
Judeţean/Inspectoratul Şcolar al Municipiului Bucureşti
constată starea de incompatibilitate, iar consecinţa imediată
are ca finalitate „desfacerea disciplinară a contractului individual de
muncă al persoanei în cauză", sancţiune fără
precedent în dreptul pozitiv în materie. Or, raportul de muncă nu poate
înceta disciplinar decât ca urmare a unei fapte ce are la bază abaterea
disciplinară şi nicidecum o incompatibilitate prevăzută de
lege care eventual poate conduce la încetarea uneia sau alteia dintre
calităţi.
2. Din art. 54 alin. (11) din legea criticată reiese
că numai absolvenţii din cadrul învăţământului de la o
unitate de stat beneficiază în mod gratuit de posibilitatea de a
susţine examenul de bacalaureat de două ori. Autorii excepţiei
susţin că o astfel de reglementare contravine art. 4 alin. (2) din Constituţie
potrivit căruia „România este patria comună şi
indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără
deosebire de rasă, naţionalitate, de origine etnică, de
limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă
politică, de avere sau de origine socială.", deoarece prin
norma contestată absolvenţii de la o unitate de
învăţământ privată nu beneficiază de aceeaşi
gratuitate de două ori.
3. Cât priveşte dispoziţiile art. 23 alin.
(1) coroborate cu art. 332 alin. (2), autorii excepţiei arată că
se instituie o discriminare între cetăţenii aceluiaşi stat, care
are ca temei momentul naşterii, respectiv momentul dobândirii
cetăţeniei, mai cu seamă atunci când se vorbeşte despre
nevoia de educaţie şi instruire permanentă pe care o are fiecare
cetăţean român, indiferent dacă acesta se naşte înainte sau
după intrarea în vigoare a unei legi ce urmează a fi adoptată.
4. Dispoziţiile art. 298 alin. (1) din Legea
educaţiei naţionale, prin care „în cazuri bine justificate" prin
ordin al ministrului educaţiei, cercetării şi inovării
rectorul unei instituţii de învăţământ superior de stat sau
particular acreditate sau autorizate provizoriu poate fi suspendat din
funcţie, contravin prevederilor constituţionale ale art. 32 alin. (6)
potrivit cărora „Autonomia universitară este garantată",
deoarece se legitimează o imixtiune a executivului în viaţa
universitară.
5. In sfârşit, autorii excepţiei susţin
că modalitatea de adoptare a Legii educaţiei naţionale
contravine prevederilor art. 114 alin. (1) din Constituţie, deoarece norma
fundamentală oferă Guvernului posibilitatea de a-şi angaja
răspunderea asupra unui program, a unei declaraţii de politică
generală sau a unui proiect de lege. Or, executivul şi-a asumat
răspunderea în aceeaşi zi asupra unui număr de 3 proiecte de
legi (- Proiect de lege privind Reorganizarea unor autorităţi şi
instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice,
susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor-cadru cu
Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional, Proiect de
lege privind Legea educaţiei naţionale şi Proiect de lege cadru
privind salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile
publice -).
Aşa fiind, autorii excepţiei consideră
într-un context mai larg că asumarea răspunderii de către acest
Guvern folosind procedura prevăzută de art. 114 din Constituţie
a cincea oară în nici nouă luni calendaristice constituie un fapt
deliberat, care, neavând caracter întâmplător, duce la o siluire a normei
constituţionale.
In conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2)
din Legea nr. 47/1992, sesizarea a fost transmisă preşedinţilor
celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi
formula punctele de vedere asupra sesizării de neconstituţionalitate.
Guvernul apreciază
că sesizarea de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
1. Cât priveşte critica referitoare la pretinsa
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 251 din Legea
educaţiei naţionale, Guvernul arată că este nefondată.
Astfel, între obligaţiile statului privind respectarea dreptului la
învăţătură se regăseşte şi aceea de a se
abţine de la a folosi poziţia privilegiată în vederea impunerii
unui set de opinii sau perspective cu excluderea totală a altora. Cu alte
cuvinte, statul trebuie să educe fără să îndoctrineze.
Dispoziţiile art. 40 invocate în susţinerea
tezei neconstituţionalităţii textului contestat fac trimitere,
pe lângă categoriile expres menţionate, la legea organică ca
instrument de nominalizare a persoanelor care intră sub incidenţa
interdicţiei. Prin urmare, între dreptul fundamental al oricărui
cetăţean de a se asocia/activa ca membru într-un partid politic
şi obligaţia profesională de a exercita, în condiţiile
legii, prerogativele unei funcţii de conducere într-o unitate de
învăţământ, prin care se asigură serviciul public şi,
respectiv, dreptul fundamental la învăţătură, se
acordă prioritate acestuia din urmă. In acest sens, se impune ca
necesară instituirea incompatibilităţii funcţiei de
director ori director adjunct cu cea de membru al vreunui partid politic,
întrucât exercitarea atribuţiilor specifice de conducere din
instituţia de învăţământ trebuie pusă la adăpost
de orice suspiciune cu privire la obiectivitatea recrutării,
selecţiei şi angajării acestora.
Susţinerea în sensul că incompatibilitatea
instituită pentru directorii unităţilor de
învăţământ nu a fost dublată de dobândirea statutului de
funcţionar public, reglementat de Legea nr. 188/1999, nu poate fi
primită ca argument de neconstituţionalitate. Astfel, fiecare
categorie enumerată de art. 40 alin. (3) din Constituţie are un statut
special, reglementat de legile care o guvernează.
Totodată, principul egalităţii este pe
deplin respectat, deoarece toţi cei aflaţi în această
situaţie vor beneficia de acelaşi regim, nefiind vorba despre o
discriminare în acest caz. De altfel, legea conţine dispoziţii
tranzitorii care dau dreptul celor aflaţi în funcţie să opteze
între cele două calităţi, într-un termen rezonabil.
2. Referitor la pretinsa încălcare a prevederilor
constituţionale consacrate de art. 4 alin. (2) din Legea fundamentală
de către dispoziţiile art. 54 alin. (11) din lege, care, în
esenţă, se referă la posibilitatea susţinerii examenului
naţional de bacalaureat fără taxă de cel mult două ori
de către candidaţii proveniţi din învăţământul
preuniversitarde stat, Guvernul arată că egalitatea între
cetăţeni are în vedere recunoaşterea drepturilor în mod
nediscriminatoriu, însă nu presupune în mod obligatoriu şi aplicarea
unui tratament juridic identic tuturor cetăţenilor, în exercitarea
drepturilor recunoscute, atunci când aceştia se află în situaţii
diferite. Aşadar, condiţiile de exercitare a aceloraşi drepturi
pot fi diferite, în raport cu situaţiile specifice, concrete, în care se
află titularii lor.
3. Referitor la critica art. 23 alin. (1) din lege, se
arată că aceasta vizează aspecte de interpretare şi de
aplicare a legii în timp, care se realizează în acord cu art. 15 alin. (2)
din Constituţie, iar nu aspecte de constituţionalitate, excedând
astfel competenţei Curţii Constituţionale.
4. Cât priveşte posibilitatea ministrului educaţiei,
cercetării şi inovării de a suspenda din funcţie rectorul
unei instituţii de învăţământ superior de stat sau
particular acreditate ori autorizate provizoriu, se arată că textul
preia în totalitate art. 74 alin. (3) teza întâi din Legea nr. 128/1997, precum
şi art. 93 alin. (3) teza întâi din Legea nr. 84/1995, aplicabile
până la intrarea în vigoare a prezentei legi. Faptul că ministrul
poate decide în cazuri bine justificate cu privire la suspendarea rectorului
constituie o măsură temporară care, fiind supusă cenzurii
senatului universitar, poate fi invalidată prin votul a două treimi
din numărul total al membrilor.
De altfel, autonomia universitară nu înseamnă
independenţa instituţiilor de învăţământ superior
şi nici nu implică existenţa unei autonomii de reglementare
şi de decizie a acestora în afara cadrului legal, care este general
obligatoriu. Or, potrivit art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, „In
România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a
legilor este obligatorie" şi, pe cale de consecinţă,
autonomia universitară nu se poate exercita decât cu respectarea legilor
cu caracter general şi cu valabilitate pe întreg teritoriul
ţării.
A da o altă interpretare principiului
constituţional al autonomiei universitare ar însemna aşezarea instituţiilor
de învăţământ superior mai presus de lege, ceea ce ar conduce la
nesocotirea celorlalte dispoziţii şi principii din cuprinsul Legii
fundamentale. Prin urmare, este neîndoielnic că dispoziţiile constituţionale
trebuie respectate sistematic şi prin luarea în considerare a
finalităţii lor, fără a se absolutiza una dintre aceste
prevederi până la înlăturarea celorlalte la fel de importante.
5. In sfârşit, formularea din conţinutul art.
114 alin. (1) din Legea fundamentală nu este, în opinia Guvernului,
utilizată în sensul limitării numărului de proiecte de lege, ci
în scopul prezentării distincte a tuturor documentelor asupra cărora
executivul îşi poate angaja răspunderea, respectiv „asupra unui
program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui
proiect de lege."
Aşadar, obiecţia susţinută prin
critica formulată de autorii sesizării este neîntemeiată,
deoarece legiuitorul poate reglementa un grup complex de relaţii sociale,
având în vedere un unic scop, pentru obţinerea unui rezultat dezirabil la
nivelul întregii societăţi.
Preşedinţii celor două Camere ale
Parlamentului nu au comunicat punctele lor de
vedere asupra sesizării de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând obiecţia de neconstituţionalitate,
punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de
judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la
prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine
următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal
sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art.
146 lit. a) din Constituţie şi celor ale art. 1, 10, 15 şi 18
din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze sesizarea de
neconstituţionalitate.
Obiectul de neconstituţionalitate îl constituie
dispoziţiile Legii educaţiei naţionale, adoptată la data de
18 septembrie 2009, în temeiul prevederilor art. 114 alin. (3) din
Constituţia României, republicată, în urma angajării
răspunderii Guvernului în faţa Camerei Deputaţilor şi a
Senatului, în şedinţa comună din data de 15 septembrie 2009.
De asemenea, autorii sesizării au mai contestat
şi dispoziţiile art. 251, art. 54 alin. (11), art. 23 alin. (1)
raportat la art. 331 alin. (2) şi art. 298 alin. (1) din aceeaşi
lege, care au următorul conţinut:
- Art. 251: - Incompatibilităţi -
„(1) Exercitarea funcţiei didactice de
conducere, de director într-o unitate de învăţământ este
incompatibilă cu calitatea de membru al vreunui partid politic sau al
vreunei organizaţii căreia îi este aplicabil acelaşi regim
juridic ca şi partidelor politice sau al fundaţiilor ori
asociaţiilor care funcţionează pe lângă partidele politice.
(2) Incompatibilitatea prevăzută la alin.
(1) se aplică şi directorului adjunct.
(3) Directorilor şi directorilor adjuncţi
le este interzis ca, în exercitarea atribuţiilor ce le revin, să
exprime sau să manifeste public convingerile şi preferinţele lor
politice ori să favorizeze vreun partid politic sau vreo organizaţie
căreia îi este aplicabil acelaşi regim juridic ca şi partidelor
politice.
(4) Constatarea stării de incompatibilitate se
face de către inspectoratul şcolar judeţean/Inspectoratul
Şcolar al Municipiului Bucureşti şi se sancţionează cu
desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă al
persoanei în cauză.";
- Art. 54 alin. (11): - Examenul naţional de
bacalaureat - „(11) Candidaţii proveniţi din
învăţământul preuniversitar destat pot susţine examenul
naţional de bacalaureat fără taxă de cel mult două
ori. Prezentările ulterioare la aceste examene sunt condiţionate de
achitarea unor taxe stabilite de Ministerul Educaţiei, Cercetării
şi Inovării.";
- Art. 23 alin. (1): - Sprijinul acordat de stat
pentru exercitarea dreptului ia educaţie permanentă -
„(1) Statul sprijină dreptul la educaţie
permanentă prin acordarea sumei reprezentând echivalentul în lei a 500 de
euro, calculat la cursul de schimb leu/euro comunicat de Banca
Naţională a României şi valabil la data plăţii,
fiecărui copil cetăţean român, la naşterea acestuia. Suma
este acordată în scop educaţional în beneficiul titularului, din
bugetul de stat prin bugetul Ministerului Muncii, Familiei şi
Protecţiei Sociale.";
- Art. 331 alin. (2): - Intrarea în vigoare -
„(2) In termen de 10 luni de la data intrării
în vigoare a prezentei legi, Ministerul Educaţiei, Cercetării şi
Inovării va elabora normele metodologice, regulamentele şi instrucţiunile
ce decurg din aplicarea prezentei legi, care se vor publica în Monitorul
Oficial al României, Partea I.";
- Art. 298 alin. (1): - Suspendarea din funcţie a
rectorului „(1) In cazuri temeinic justificate, în perioada unei legislaturi
de 4 ani, ministrul educaţiei, cercetării şi inovării
poate, prin ordin, să suspende din funcţie pe rectorul unei
instituţii de învăţământ superior de stat sau particulare
acreditate sau autorizate provizoriu."
Examinând obiecţia de neconstituţionalitate
formulată, Curtea constată următoarele:
I. Potrivit art. 142 alin. (1) din Constituţia
României, „Curtea Constituţională este garantul supremaţiei
Constituţiei". Supremaţia Legii fundamentale este o
realitate juridică ce implică consecinţe şi garanţii.
Intre consecinţe se enumera deosebirile dintre Constituţie şi
legi şi, nu în ultimul rând, compatibilitatea întregului drept cu
Constituţia, iar între garanţii se regăseşte controlul
constituţionalităţii legilor, lată că supremaţia
Constituţiei, nefiind o simplă teorie juridică, are
implicaţii practice în care Curtea „spune dreptul" cu privire la
legitimitatea constituţională a legii, la valabilitatea ei ca act
subordonat Constituţiei, în funcţie de modul în care legiuitorul,
ordinar ori delegat, a respectat supralegalitatea constituţională pe
care, în fond, s-a întemeiat. De aceea, justiţia constituţională
este prin excelenţă de ordin public, constituind o problemă de
interes general ce nu poate fi minimalizată ori anihilată de un
formalism ce capătă conotatii nesemnificative în cadrul anumitor
realităţi sociale.
De asemenea, dacă în cadrul justiţiei de
drept comun judecătorul care, în conformitate cu art. 124 alin. (1) din
Constituţie, supunându-se numai legii, are, potrivit art. 4 din Legea nr.
303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare,
obligaţia/dreptul de a asigura supremaţia acesteia indiferent că
este neclară ori incompletă, de a o interpreta şi de a o aplica,
în caz contrar fiind pasibil de denegare de dreptate, şi judecătorul
constituţional se supune aceloraşi rigori logice de gândire în
aplicarea exigenţelor Legii fundamentale, în absenţa cărora
conceptul de justiţie constituţională devine desuet.
Aşa fiind, în virtutea rolului său de
garant al supremaţiei Constituţiei, Curtea nu numai că poate,
dar este singura autoritate care are dreptul şi obligaţia de a
interpreta un text constituţional ori de câte ori se impune şi de a
evidenţia aspecte în contradicţie cu Legea fundamentală.
Aşa fiind, Curtea arată că autorii
sesizării critică Legea educaţiei naţionale din perspectiva
înfrângerii temeiului constituţional ce a legitimat Guvernul să
adopte o astfel de procedură. Astfel, fără a contesta posibilitatea
uzării de o asemenea modalitate de legiferare, se arată că, de
vreme ce Guvernul dispunea de o majoritate sigură în Parlament, s-a
folosit abuziv de angajarea răspunderii, care, de ce nu, poate pune în
pericol întreaga procedură legislativă prevăzută de Constituţie.
Aceasta, deoarece, pe de o parte, în aceeaşi zi au fost adoptate potrivit
procedurii speciale 3 proiecte de lege şi, pe de altă parte,
realitatea istorică demonstrează abuzul executivului de această
procedură (a cincea oară în nici nouă luni calendaristice).
Curtea constată că această critică
este întemeiată, însă nu din perspectiva avansată de autorii
sesizării, deoarece expresia „unui proiect de lege" trebuie
înţeleasă în sens larg, angajarea răspunderii putându-se face
şi cu privire la două sau mai multe proiecte de lege sau la un pachet
de asemenea proiecte, care pot fi simple ori complexe, singura
cerinţă impusă de textul constituţional fiind cea
referitoare la specia ori clasa actelor asupra cărora Guvernul îşi
poate angaja răspunderea, adică un program, o declaraţie de
politică generală ori un proiect de lege.
In plus, dintr-o interpretare sistematică a art.
114 alin. (1) coroborat cu art. 113 alin. (4) din Legea fundamentală
rezultă fără echivoc că legiferarea pe calea angajării
răspunderii Guvernului se poate face teoretic de mai multe ori,
pentru că nici numărul moţiunilor de cenzură provocate ca
efect al utilizării procedurii speciale de legiferare nu este limitat la
unu în cadrul aceleiaşi sesiuni.
Aşa fiind, dincolo de aceste argumente, Curtea
constată că Legea educaţiei naţionale contravine art. 114
din Constituţie pentru următoarele raţiuni:
Adoptarea de către Parlament a unui proiect de
lege se poate face în procedură legislativă obişnuită ori
cu procedură de urgenţă sau prin angajarea răspunderii
Guvernului în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în
şedinţa comună, aşa cum rezultă din dispoziţiile
art. 67, 76 şi 114 din Constituţie. Prin urmare, Legea
fundamentală a instituit 3 modalităţi de legiferare: una
firească, uzuală şi care, potrivit art. 61 alin. (1) din Legea
fundamentală, aparţine Parlamentului ca organ „reprezentativ suprem
al poporului român şi unică autoritate legiuitoare a
ţării" şi două excepţionale care aparţin
Guvernului ca autoritate legislativă delegată în condiţiile art.
115 ori 114 din Constituţie.
Aceste din urmă două posibilităţi
de legiferare nu pot fi însă neîngrădite. In caz contrar, s-ar
permite eludarea principiului fundamental al separaţiei puterilor în stat,
consacrat de art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală. Dacă, referitor
la procedura de adoptare de către executiv a ordonanţelor simple ori
de urgenţă, Constituţia şi jurisprudenţa Curţii
au asanat eventualele neajunsuri, în ceea ce priveşte legiferarea pe calea
asumării răspunderii Guvernului, se impun, în virtutea art. 142 din
Constituţie, precizări menite să cristalizeze o viziune
unitară asupra acesteia.
Angajarea răspunderii Guvernului potrivit art. 114
din Constituţie reprezintă o procedură complexă ce
implică raporturi de natură mixtă, deoarece, pe de o parte, prin
conţinutul său este un act ce emană de la executiv, şi, pe
de altă parte, prin efectul său, fie produce un act de legiferare -
aşa cum este în speţa de faţă -, fie se ajunge la demiterea
Guvernului. Aşa fiind, angajarea răspunderii asupra unui proiect de
lege reprezintă o modalitate legislativă indirectă de adoptare a
unei legi care, neurmând procedura parlamentară obişnuită, este
practic adoptată tacit în absenţa dezbaterilor, Guvernul
ţinând cont sau nu de amendamentele făcute. La această
modalitate simplificată de legiferare trebuie să se ajungă in
extremis atunci când adoptarea proiectului de lege în procedură
obişnuită sau în procedura de urgenţă nu mai este
posibilă ori atunci când structura politică a Parlamentului nu
permite adoptarea proiectului de lege în procedura uzuală sau de
urgenţă. In speţă însă nu se pune aceeaşi
problemă, întrucât atunci când există o majoritate parlamentară
care rezultă din faptul că partidele respective au format Guvernul,
adoptarea sub forma asumării răspunderii nu era oportună, cu
atât mai mult cu cât intrarea în vigoare a acestei legi nu se face imediat, ci
pentru anul preuniversitar şi universitar 2010-2011. In plus, Curtea
constată că dezbaterea în procedura obişnuită în Parlament
nu numai că ar fi fost beneficiara unor amendamente, dar ar fi permis
implicarea societăţii civile în problema educaţiei
naţionale.
De altfel, angajarea răspunderii Guvernului asupra
unui proiect de lege urmăreşte ca acesta să fie adoptat în
condiţii de maximă celeritate, conţinutul reglementării
vizând stabilirea unor măsuri urgente într-un domeniu de maximă
importanţă, iar aplicarea acestora trebuie să fie imediată.
Altfel, nu se justifică recurgerea de către Guvern la procedura
angajării răspunderii asupra proiectului de lege.
Prin urmare, chiar dacă la prima vedere
posibilitatea angajării răspunderii nu este supusă niciunei
condiţii, oportunitatea şi conţinutul iniţiativei
rămânând teoretic la aprecierea exclusivă a Guvernului, acest lucru
nu poate fi absolut, pentru că exclusivitatea Guvernului este
opozabilă numai Parlamentului, şi nu Curţii Constituţionale
ca garant al supremaţiei Legii fundamentale.
Ţinând seamă de cadrul enunţat mai sus,
Curtea constată că Legea educaţiei naţionale, spre
deosebire de celelalte două legi asupra cărora Guvernul şi-a
angajat răspunderea în aceeaşi zi, urmează să intre în
vigoare, potrivit art. 78 din Constituţie, în condiţiile în care
nimic nu reclama iminenţa unei asemenea necesităţi, iar toate
măsurile de reorganizare a învăţământului, preuniversitar
şi universitar, devin efective cu începerea noului şcolar. Aşa
fiind, dreptul Guvernului de a stabili conţinutul şi structura unui
proiect de lege nu este absolut, el trebuind să se supună unor
condiţii impuse ori desprinse din realitate sau de caracterul vital al
legii pentru programul său de guvernare. A ignora astfel de limitări
echivalează cu subminarea unui raport echilibrat între puterile statului,
negând până la anihilare rolul de legiferare ca funcţie
principală a Parlamentului, prin minimalizarea conceptului de reprezentativitate,
întrucât numai senatorii şi deputaţii ca deţinători de
funcţii publice alese reprezintă poporul, fiind deci, potrivit art.
69 alin. (1) din Constituţie, în serviciul acestuia.
De asemenea, potrivit art. 73 alin. (3) lit. n) din
Legea fundamentală, organizarea generală a
învăţământului se reglementează prin lege organică.
Aşa fiind, Curtea consideră că ocolirea
procedurii de examinare şi dezbatere a proiectului de lege, atât în cadrul
comisiilor de specialitate, cât şi în plenul fiecărei Camere a Parlamentului,
potrivit competenţelor stabilite de art. 75 din Constituţie, şi
recurgerea la angajarea răspunderii asupra unui proiect de lege nu-şi
găsesc o motivare în sensul celor arătate.
Curtea mai constată că, potrivit Programului
de guvernare 2009-2012, la cap. V figurează Educaţia ca o
componentă esenţială a dezvoltării durabile pentru orice
societate. A „asigura cadrul legal pentru exercitarea dreptului fundamental la
învăţătură", în acord cu noile realităţi
sociale, reclamă o reflectare unitară, completă,
sistematică şi coerentă a domeniului, cu participarea tuturor
segmentelor sociale implicate în acest proces, care nu poate înlătura
criteriile circumscrise scopului enunţat mai sus.
Prin urmare, nici simpla prezenţă a
domeniului referitor la educaţia naţională în cadrul
obiectivelor de guvernare nu justifică înlăturarea acestor criterii,
cu atât mai mult cu cât Guvernul, ca deţinător al dreptului de
iniţiativă legislativă în acord cu dispoziţiile art. 74 din
Constituţie, putea uza de această procedură compatibilă cu
necesitatea mediată de atingerea obiectivelor, care, de altfel, au fost
asumate de Parlament cu prilejul acordării votului de încredere în acord
cu prevederile art. 103 din Legea fundamentală.
In concluzie, pentru a nu fi catalogată drept o
procedură de nesocotire a raţiunilor ce au stat la baza
edictării dispoziţiilor art. 114 din Constituţie, angajarea
răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege nu poate fi
făcută oricând, oricum şi în orice condiţii, deoarece
această modalitate de legiferare reprezintă, într-o ordine
firească a mecanismelor statului de drept, o excepţie.
II. Cât priveşte celelalte dispoziţii legale
criticate, Curtea constată că examinarea acestora a devenit
inutilă prin aceea că, fiind ţinută de viciul de neconstituţionalitate
extrinsec argumentat mai sus, nu mai poate intra pe fondul excepţiei.
Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146
lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al
art. 11 alin. (1) lit. A. a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2)
din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi;
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
Constată că Legea educaţiei
naţionale este neconstituţională.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică preşedintelui României,
preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi
primului-ministru şi se publică în Monitorul Oficial al României,
Partea I.
Dezbaterea a avut loc la data de 18 noiembrie 2009
şi la aceasta au participat: Ioan Vida, preşedinte, Nicolae
Cochinescu, Aspazia Cojocaru, Acsinte Gaspar, Petre Lăzăroiu, Ion
Predescu, Puskas Valentin Zoltan, Tudorel Toader şi Augustin Zegrean,
judecători.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent,
Afrodita Laura Tutunaru