DECIZIE Nr.
1530 din 25 noiembrie 2010
referitoare la exceptia de
neconstitutionalitate a dispozitiilor art. IX pct. 4 din Legea nr. 281/2003
privind modificarea si completarea Codului de procedura penala si a unor legi
speciale, art. 112 alin. 1 si 2 teza a doua din Codul de procedura penala si
art. I pct. 7 din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 207/2000 privind
modificarea si completarea Codului penal si a Codului de procedura penala
ACT EMIS DE:
GUVERNUL ROMANIEI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 86 din 2 februarie 2011
Augustin Zegrean - preşedinte
Aspazia Cojocaru -judecător
Acsinte Gaspar -judecător
Mircea Ştefan Minea -judecător
Ion Predescu -judecător
Tudorel Toader -judecător
Marieta Safta -
prim-magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public,
procuror Marinela Mincă.
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. IX pct. 4 din Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea
Codului de procedură penală şi a unor legi speciale, art. 112 alin. 1 şi 2 teza
a doua din Codul de procedură penală şi pct. 7 din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 207/2000 privind modificarea şi completarea Codului penal şi a
Codului de procedură penală, excepţie ridicată de Viorel Ciolacu, Gheorghe
Nicolau şi Oberth Friedriech Kristian în Dosarul nr. 335/62/2010 al
Tribunalului Braşov - Secţia penală.
La apelul nominal sunt prezenţi autorii excepţiei
Viorel Ciolacu şi Gheorghe Nicolau, acesta din urmă fiind asistat de avocatul
Adrian Roseti, cu împuternicire avocaţială la dosar. Lipsesc celelalte părţi,
faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
Cauza fiind în stare de judecată,
preşedintele acordă cuvântul apărătorului autorului excepţiei, care solicită
admiterea excepţiei de neconstituţionalitate astfel cum a fost formulată,
expunând pe larg motivele invocate în faţa instanţei de judecată. Astfel, în
ceea ce priveşte art. IX pct.
4 din Legea nr. 281/2003, susţine că încalcă prevederile art. 5, 16, 21, 124 şi
126 din Constituţie, precum şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţior fundamentale, prin aceea că a menţinut competenţa
instanţelor militare pentru cauze date în competenţa instanţelor civile.
Dispoziţiile art. 112 alin. 1 şi 2 teza a doua din Codul de procedură penală nu
sunt accesibile şi previzibile şi, de asemenea, încalcă dreptul la un proces
echitabil. Acestea au permis ca, în cauza de faţă, constatarea
tehnico-ştiinţifică să fie făcută chiar de partea vătămată. In ceea ce priveşte
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 207/2000, în cuprinsul acesteia nu a fost
definită urgenţa, iar printre semnatari se află secretarul de stat, iar nu
ministrul de resort, ceea ce încalcă prevederile art. 108 alin. (4) din
Constituţie. Se susţine că nu există posibilitatea delegării semnării actelor
de legiferare, pentru că ar însemna ca din partea ministerului să poată semna
oricine. Depune concluzii scrise la dosar, semnate de Viorel Ciolacu, Gheorghe
Nicolau şi Oberth Friedriech Kristian.
Reprezentantul Ministerului Public, observând actele
dosarului în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, precum şi
faptul că sesizarea Curţii s-a realizat de către o instanţă civilă, iar nu
militară, instanţă civilă care, de altfel, judecă în prezent cauza, pune
concluzii de respingere ca inadmisibilă a excepţiei de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. IX pct. 4 din Legea nr. 281/2003,
apreciind că acestea nu au legătură cu cauza. In ceea
ce priveşte celelalte texte legale criticate, apreciază că acestea nu contravin
dispoziţiilor constituţionale invocate.
In replică, domnul avocat Andrei Roseti arată că în
cauză există interes pentru invocarea excepţiei, deoarece Tribunalul Braşov
urmează să hotărască dacă instanţa care a pronunţat hotărârea apelată este
competentă.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine
următoarele:
Prin Incheierea din 12 aprilie 2010, pronunţată în
Dosarul nr. 335/62/2010, Tribunalul
Braşov - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. IX pct. 4 din Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea
Codului de procedură penală şi a unor legi speciale, art. 112 alin. 1 şi 2 teza
a doua din Codul de procedură penală şi pct. 7 din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 207/2000 privind modificarea şi completarea Codului penal şi a
Codului de procedură penală, excepţie ridicată de
Viorel Ciolacu, Gheorghe Nicolau şi Oberth Friedriech Kristian.
In motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţin, în esenţă, următoarele:
- în ceea ce priveşte art. IX pct. 4 din Legea nr. 281/2003-acest text de lege creează o
discriminare între militarii inculpaţi care nu au comis fapta în legătură cu
serviciul şi care sunt trimişi în judecată la date diferite; cei care au fost
trimişi în judecată la instanţele militare mai înainte de data de 1 iulie 2003
vor fi judecaţi de instanţele militare, în comparaţie cu inculpaţii aflaţi în
aceeaşi situaţie şi care vor fi trimişi în judecată după data de 1 iulie 2003,
competenţa în cazul acestora din urmă fiind în sarcina instanţelor civile. Se
invocă în acest sens Decizia nr. 610/2007 a Curţii Constituţionale, precum şi o
serie de Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv Hotărârea
din data de 25 februarie 1997, pronunţată în Cauza Findlay
împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 21
septembrie 2006, pronunţată în Cauza Maszni contra
României, Hotărârea din 3 februarie 2009,
pronunţată în Cauza Voiculescu contra României, Hotărârea din 9 iunie 1998, pronunţată în Cauza Incal contra Turciei, Hotărârea din 28
octombrie 1998, pronunţată în Cauza Ciraklar contra
Turciei;
- art. 112 alin. 1 şi 2 teza a doua din Codul de
procedură penală încalcă, în opinia autorilor excepţiei, dreptul la un proces
echitabil, deoarece inculpatul nu poate participa la efectuarea constatării
tehnico-ştiinţifice. Astfel, prin faptul că cel acuzat nu este încunoştiinţat
pentru a propune la rândul său obiective, se încalcă dreptul la apărare al
învinuitului sau inculpatului şi principiul egalităţii de arme. In ceea ce
priveşte art. 112 alin. 2 teza a doua din Codul de procedură penală, se arată
că acesta încalcă dreptul la un proces echitabil, prin faptul că dispoziţia
legală nu este accesibilă şi previzibilă. Aceasta întrucât „nu se arată care ar
fi cazurile excepţionale în care o constatare tehnico-ştiinţifică, prin urmare
o probă, poate fi efectuată şi «de alte organe», dispoziţiile fiind prea
generale şi abstracte, deoarece nu se poate stabili despre ce «organe» este
vorba şi nici în ce condiţii se poate apela la acestea". Se mai invocă şi
caracterul „imprecis" al aceleiaşi norme, deoarece „nu se arată în ce
condiţii se poate recurge la specialişti şi, mai ales, de unde sunt luaţi
aceşti «specialişti»";
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 207/2000
încalcă prevederile art. 115 alin. (4) din Constituţie, deoarece pentru
emiterea sa nu se poate reţine existenţa unei situaţii excepţionale şi nici
necesitatea instituirii de urgenţă a măsurilor prevăzute în cuprinsul acesteia.
Pentru a fi extraordinară, o situaţie trebuie să apară intempestiv, imposibil
de prevăzut până în acel moment; „simpla motivare că un anumit tip de
infracţiuni are o mai mare repetabilitate într-o anumită perioadă de timp nu
înseamnă că acestea au apărut peste noapte sau într-un decurs de timp îndeajuns
de scurt, astfel încât să poată fi calificat excepţional". Se face
referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv
Decizia nr. 65/1995.
Tribunalul Braşov - Secţia penală apreciază că, în ceea ce priveşte art. IX pct. 4 din Legea nr. 281/2003, se poate considera, astfel cum a
reţinut Curtea Constituţională prin Decizia nr. 610/2007, că se creează o
discriminare între inculpaţii militari trimişi în judecată la instanţe militare
înainte de data de 1 iulie 2003 pentru fapte care nu au legătură cu serviciul
şi inculpaţii militari trimişi în judecată după această dată tot pentru fapte
care nu au legătură cu serviciul. „Această derogare este discriminatorie în
raport cu lipsa legăturii cu calitatea de militar, faţă de fapta ce formează
obiectul judecăţii, şi care cade în competenţa unor instanţe diferite în
funcţie de data sesizării acestora, deşi este vorba de aceeaşi situaţie,
aceasta fiind aptă a încălca dispoziţiile art. 16 din Constituţie [...] cu atât
mai mult cu cât în cauză sunt şi doi inculpaţi civili care nu au nicio legătură
cu calitatea de militar a celui aflat în această împrejurare." In ceea ce
priveşte art. 112 din Codul de procedură penală, se apreciază că primul alineat
al acestui text legal nu încalcă dreptul la un proces echitabil, deoarece
partea poate oricând, în faţa instanţei de judecată, să solicite
readministrarea unei probe care nu are valoare probantă absolută. Referitor la
teza a doua a alin. 2 al art. 112 din Codul de procedură penală se consideră că
nu răspunde criteriilor de previzibilitate şi accesibilitate impuse de art. 21
alin. (3) din Constituţie. Se arată în acest sens că teza criticată nu arată
natura sau caracterul specialiştilor la care se poate apela în vederea
întocmirii constatării tehnico-ştiinţifice. In sfârşit, cu privire la critica
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 207/2000, se consideră că excepţia este
întemeiată în măsura în care, în cuprinsul expunerii de motive al ordonanţei
criticate sau în cuprinsul ordonanţei la care s-a făcut referire nu este
justificată urgenţa acesteia. Referitor la criticile aduse ordonanţei de
urgenţă în sensul că aceasta nu a fost contrasemnată de miniştrii de resort,
instanţa arată că „nu poate la acest moment procesual să emită o analiză
obiectivă cu privire la lipsa contrasemnării de către miniştrii de resort, neavând date privind programul politic cu care
fusese învestit Guvernul Isărescu" şi, prin urmare, nu poate aprecia „dacă
chestiunile de politică penală cădeau în accepţiunea Guvernului de la acea
dată, în competenţa şi altor miniştri decât cei ai justiţiei."
In conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din
Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor
două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi
exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
Avocatul Poporului consideră
că art. IX pct. 4 din Legea
nr. 281/2003 încalcă dispoziţiile art. 16 din Constituţie, pentru aceleaşi
considerente reţinute de Curtea Constituţională în Decizia nr. 610/2007 (este
reglementată în mod diferit competenţa de judecată a unor persoane având
acelaşi statut şi aflate în aceeaşi situaţie juridică). Acelaşi text legal nu
încalcă principiul neretroactivităţii legii şi nici dreptul la un proces
echitabil. In ceea ce priveşte art. 112 din Codul de procedură penală,
respectiv dispoziţiile pct. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
207/2000, se apreciază că sunt constituţionale, invocându-se jurisprudenţa
Curţii Constituţionale în materie, respectiv deciziile nr. 39/2009 şi nr.
166/2002.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu
au transmis punctele lor de vedere cu privire la
excepţia de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al
Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile
procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile
Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este
competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi
ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să
soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl
constituie art. IX pct. 4 din
Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură
penală şi a unor legi speciale, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 468 din 1 iulie
2003, art. 112 alin. 1 şi 2 teza a doua din Codul de procedură penală şi art. I pct. 7 din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 207/2000 privind modificarea şi completarea Codului penal şi a
Codului de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 594 din 22 noiembrie
2000, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 456/2001, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din
25 iulie 2001.
Textele de lege criticate au următorul cuprins:
- art. IX pct. 4 din Legea nr. 281/2003: „Cauzele aflate în curs de judecată la instanţele militare, la data
intrării în vigoare a prezentei legi, date în competenţa instanţelor civile,
vor continua să fie judecate de instanţele militare, potrivit legii
anterioare.";
- art. 112 alin. 1 şi 2 teza a doua din Codul de
procedură penală: „Când există pericol de dispariţie a unor mijloace de
probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt şi este necesară lămurirea
urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, organul de urmărire penală
poate folosi cunoştinţele unui specialist sau tehnician, dispunând, din oficiu
sau la cerere, efectuarea unei constatări tehnico-ştiinţifice.
Constatarea tehnico-ştiinţifică
se efectuează, de regulă, de către specialişti sau tehnicieni care funcţionează
în cadrul ori pe lângă instituţia de care aparţine organul de urmărire penală.
Ea poate fi efectuată şi de către specialişti sau
tehnicieni care funcţionează în cadrul altor organe";
- art. I pct. 7 din Ordonanţa
de urgenţă a Guvernului nr. 207/2000: „Furtul privind următoarele categorii
de bunuri:
a) ţiţei, produse petroliere, gazolină, condensat,
etan lichid sau gaze naturale din conducte, depozite, cisterne ori
vagoane-cisternă;
b) componente ale sistemelor de irigaţii;
c) componente ale reţelelor electrice;
d) un dispozitiv ori un sistem de semnalizare, alarmare ori alertare în caz de incendiu sau alte situaţii de urgenţă
publică;
e) un mijloc de transport sau orice alt mijloc de
intervenţie la incendiu, la accidente de cale ferată, rutiere, navale sau
aeriene, ori în caz de dezastru;
f) instalaţii de siguranţă şi dirijare a traficului
feroviar, rutier, naval, aerian şi componente ale acestora, precum şi
componente ale mijloacelor de transport aferente;
g) bunuri prin însuşirea cărora se pune în pericol
siguranţa traficului şi a persoanelor pe drumurile publice;
h) cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de
telecomunicaţii, radiocomunicaţii, precum şi componente de comunicaţii se
pedepseşte cu închisoare de la 4 la 18 ani."
In opinia autorilor excepţiei, art. IX pct. 4 din Legea nr. 281/2003 încalcă
dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 15 alin. (2) care consacră
neretroactivitatea legii, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai
favorabile, ale art. 16 alin. (1) referitoare la egalitatea cetăţenilor în faţa
legii, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, ale art.
124 alin. (2) şi (3) privind înfăptuirea justiţiei şi ale art. 126 alin. (5)
teza întâi privind interdicţia înfiinţării de instanţe extraordinare, cu
raportare la art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale, privind dreptul la un proces echitabil. Art.112
alin. 1 şi 2 teza a doua din Codul de procedură penală încalcă dispoziţiile
constituţionale ale art. 21 alin. (3), cu raportare la cele ale art. 6 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
privind dreptul la un proces echitabil. Art. I pct. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 207/2000 încalcă
prevederile art. 115 alin. (4) din Constituţie.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate astfel cum
a fost formulată, Curtea constată următoarele:
I. In ceea ce priveşte
dispoziţiile art. IX pct. 4
din Legea nr. 281/2003, se susţine, în esenţă, că determină o discriminare
între inculpaţii militari trimişi în judecată la instanţe militare înainte de
data de 1 iulie 2003 pentru fapte care nu au legătură cu serviciul şi
inculpaţii militari trimişi în judecată după data respectivă tot pentru astfel
de fapte, judecarea cauzelor cu privire la acestea fiind în competenţa unor
instanţe diferite (militară, respectiv civilă), în funcţie de data sesizării
instanţei.
Din examinarea dosarului cauzei se constată însă
următoarele:
Prin Rechizitoriul nr. 17/bis/P/2003 al Parchetului
Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, au fost trimişi în
judecată inculpaţii Viorel Ciolacu, Oberth Cristian Frederich şi Gheorghe
Nicolae pentru infracţiunea prevăzută de art. 208 alin. 1, art. 209 alin. 1
lit. a) şi g) şi alin. 3 din Codul penal;
Prin Sentinţa penală nr. 164 din 20 septembrie 2004,
Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti a dispus condamnarea inculpaţilor.
Prin Decizia penală nr. 34 din 5 octombrie 2005 a
Curţii Militare de Apel au fost admise apelurile inculpaţilor împotriva
sentinţei instanţei de fond, aceasta a fost desfiinţată, iar cauza a fost
restituită la procuror pentru prezentarea din nou a materialului de urmărire
penală.
Prin Decizia penală nr. 1.150 din 22 februarie 2006 a
Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a admis recursul formulat de Parchetul
Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel şi s-a trimis cauza aceleiaşi
instanţe spre continuarea judecării apelului.
Prin Decizia penală nr. 5 din 27 martie 2007 a Curţii
Militare de Apel au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de inculpaţi
împotriva Sentinţei penale nr. 164 din 20 septembrie 2004 a Tribunalului
Militar Teritorial Bucureşti.
Prin Decizia penală nr. 1.855 din 28 mai 2008 a Inaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie, după ce a fost desfiinţată decizia Curţii
Militare de Apel anterior arătată, cauza a fost trimisă spre rejudecarea
apelurilor la Tribunalul Braşov. Se constată aşadar că, de la acel moment, competenţa
cu privire la soluţionarea cauzei a fost stabilită (prin decizia definitivă
şi irevocabilă a Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) în favoarea unei instanţe civile. Pentru a decide cu privire la chestiunea instanţei competente să
rejudece apelurile în discuţie, instanţa de recurs a făcut aplicarea
dispoziţiilor art. 35 alin. 2 din Codul de procedură penală, astfel cum au fost
modificate prin Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de
procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi, invocând totodată
Hotărârea din 21 septembrie 2006 a Curţii Europene a Drepturilor Omului,
pronunţată în cauza Maszni împotriva României, în care s-a apreciat că în cauzele cu
raporturi de conexitate între faptele unor inculpaţi militari şi cele ale unor
inculpaţi civili judecata cu privire la civili trebuie să revină în
exclusivitate instanţelor civile, pentru a fi asigurată conformitatea cu art. 6
din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale. Astfel, Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că „în
lumina deciziei CEDO şi a modificărilor legislative survenite, apare ca evident
faptul că, Curtea Militară de Apel nu mai era competentă să soluţioneze, la
data de 27 martie 2007, prezenta speţă, faţă de prezenţa în cauză a
inculpaţilor civili Oberth şi Nicolau".
In continuare, prin Decizia penală nr. 72/A din 11 martie 2009 a Tribunalului Braşov,
au fost admise apelurile formulate de cei 3 inculpaţi împotriva Sentinţei
penale nr. 164 din 20 septembrie 2004 a Tribunalului Militar Teritorial
Bucureşti, pe care a desfiinţat-o şi s-a dispus restituirea cauzei la Parchetul
de pe lângă Judecătoria Braşov pentru refacerea urmăririi penale.
Prin Decizia nr. 777/R din 19 noiembrie 2009, Curtea de
Apel Braşov - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a admis recursul
Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov, iar cauza a fost trimisă
Tribunalului Braşov pentru judecarea apelurilor declarate în cauză.
Pe rolul Tribunalului Braşov - Secţia penală s-a format
Dosarul nr. 335/62/2010, în care a fost ridicată prezenta excepţie de
neconstituţionalitate care vizează, în esenţă, regulile de competenţă
aplicabile cauzelor aflate în curs de judecată la instanţele militare, la data
intrării în vigoare a Legii nr. 281/2003, date în competenţa instanţelor
civile, cauze care, în conformitate cu norma criticată, vor continua să fie
judecate de instanţele militare, potrivit legii anterioare. Această normă este
considerată de autorii excepţiei ca fiind discriminatorie. In opinia lor, toate
cauzele date în competenţa instanţei civile prin actul normativ menţionat
trebuie să fie judecate potrivit noilor norme de competenţă, adică de către
instanţele civile.
Or, în prezenta cauză, această chestiune referitoare la
competenţa materială a instanţei a fost rezolvată încă din 28 mai 2008, prin
Decizia Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar, de la acest moment
procesual, judecarea cauzei a continuat numai în faţa unor instanţe civile,
Curtea Constituţională fiind sesizată în cauză de o instanţă civilă, iar nu
militară. Prin urmare, excepţia de neconstituţionalitate invocată cu privire la
art. IX pct. 4 din Legea nr.
281/2003 nu are legătură cu cauza, astfel încât, faţă de dispoziţiile art. 29
alin. (1) şi (6) din Legea nr. 47/1992, excepţia este inadmisibilă.
2. In ceea ce priveşte dispoziţiile art. 112 din Codul
de procedură penală, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat în jurisprudenţa
sa. Astfel, prin Decizia nr. 39 din 13 ianuarie 2009, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 100 din 19 februarie 2009, Curtea a respins ca neîntemeiată
excepţia de neconstituţionalitate a acestor dispoziţii, reţinând, în esenţă, că
posibilitatea organului de urmărire penală de a cere concursul unor specialişti
atunci când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de
schimbare a unor situaţii de fapt se concretizează printr-un act procedural
care reclamă urgenţă, constatarea tehnico-ştiinţifică efectuându-se potrivit
unei proceduri simplificate de expertiză. Aceasta nu este însă de natură a
aduce atingere dreptului la apărare al părţilor, care au posibilitatea de a
formula cereri în faţa instanţelor judecătoreşti, de a administra orice probe
în apărarea lor şi de a exercita căile de atac prevăzute de lege. Sunt
îndeplinite şi exigenţele dreptului la un proces echitabil, întrucât
dispoziţiile procedural-penale asigură posibilitatea părţilor de a cere
completarea sau refacerea raportului tehnico-ştiinţific, sens în care
prevederile art. 115 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală dispun în
consecinţă.
3. Tot astfel, Curtea s-a mai pronunţat asupra
excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 207/2000, în raport cu critica potrivit căreia se încalcă
prevederile art. 115 alin. (4) din Constituţie, deoarece pentru emiterea
acesteia nu se poate reţine existenţa unei situaţii excepţionale şi nici
necesitatea instituirii de urgenţă a măsurilor prevăzute în cuprinsul său.
Astfel, prin Decizia nr. 166 din 6 iunie 2002, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 539
din 24 iulie 2002, Curtea a statuat că din examinarea Notei de fundamentare a
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 207/2000 rezultă că adoptarea acestei
ordonanţe în regim de urgenţă se justifică prin necesitatea protejării unor
sectoare de importanţă deosebită ale economiei naţionale - sistemul energetic
naţional şi sectorul agricol -, confruntate la acea dată cu pierderi mari
provocate de sustragerea de componente care asigură funcţionarea sistemului
energetic naţional, sistemelor de irigaţii, sistemelor ori dispozitivelor de semnalizare, alarmare ori alertare în caz
de incendiu sau în caz de dezastru, precum şi de sustrageri de produse
petroliere sau gaze naturale din conducte, depozite sau cisterne, iar pagubele
cauzate prin astfel de fapte sunt de dimensiuni alarmante prin consecinţele
produse asupra economiei naţionale. Se arată că, pornind de la aceste
realităţi, se impune „preîntâmpinarea şi combaterea cu maximă urgenţă şi
eficienţă a furturilor ce periclitează principalele domenii ale economiei
naţionale", prin perfecţionarea unor dispoziţii din Codul penal care
reglementează infracţiunea de furt calificat, ce va fi sancţionat cu pedepse
mai grele, care să corespundă gravităţii faptelor săvârşite şi vinovăţiei
făptuitorilor. In sfârşit, se arată că prin noile dispoziţii „se urmăreşte o
reaşezare a competenţei materiale a instanţelor judecătoreşti", astfel
încât să se asigure soluţionarea mai rapidă a cauzelor penale cu acest obiect.
In raport cu cele arătate, Curtea a constatat că, în speţă, sunt întrunite
elementele cazului excepţional, în accepţiunea art. 115 din Constituţie, motiv
pentru care Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 207/2000 nu contravine
textului constituţional.
Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi,
de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele care o
fundamentează îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.
Curtea nu poate reţine nici motivul de
neconstituţionalitate întemeiat pe faptul că printre semnatarii Ordonanţei de
urgenţă a Guvernului nr. 207/2000 se află secretarul de stat, iar nu ministrul
de resort. Conform dispoziţiilor art. 72 alin. (3) lit. d) [devenit art. 73
alin. (3) lit. e) ] şi art. 116 alin. (1) [devenit art. 117 alin. (1) ] din
Constituţie, Guvernul se organizează prin lege organică, iar ministerele „se
înfiinţează, se organizează şi funcţionează potrivit legii". In baza acestor texte constituţionale a fost
adoptată Legea nr. 90 din 26 martie 2001 privind organizarea şi funcţionarea
Guvernului României şi a ministerelor, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 164
din 2 aprilie 2001. Conform dispoziţiilor art. 48 din lege, „Secretarii de stat exercită
atribuţiile delegate de către ministru". In
cauză nu este aplicabil principiul delegata potestas
non delegatur, întrucât secretarul de stat
exercită, în cazul dat, o atribuţie constituţională ce aparţine ministrului,
iar nu o atribuţie ce i-ar fi fost delegată acestuia.
Pentru motivele mai sus arătate, în temeiul art. 146
lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al
art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
1. Respinge ca inadmisibilă excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. IX pct. 4 din Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea
Codului de procedură penală şi a unor legi speciale, excepţie ridicată de
Viorel Ciolacu, Gheorghe Nicolau şi Oberth Friedriech Kristian în Dosarul nr.
335/62/2010 al Tribunalului Braşov - Secţia penală.
2. Respinge ca neîntemeiată excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 112 alin. 1 şi 2 teza a doua din
Codul de procedură penală şi art. I pct. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 207/2000 privind
modificarea şi completarea Codului penal şi a Codului de procedură penală,
excepţie ridicată de aceiaşi autori în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe.
Definitivă şi general
obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 25 noiembrie
2010.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
AUGUSTIN ZEGREAN
Prim-magistrat-asistent,
Marieta Safta