DECIZIE Nr.
151 din 23 februarie 2006
referitoare la exceptia de
neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 16 alin. (1) din Ordonanta
Guvernului nr. 102/2000 privind statutul si regimul refugiatilor in Romania
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 259 din 22 martie 2006
Ioan Vida -
preşedinte
Nicolae Cochinescu - judecător
Aspazia Cojocaru - judecător
Constantin Doldur - judecător
Acsinte Gaspar - judecător
Kozsokar Gabor - judecător
Petre Ninosu - judecător
Ion Predescu - judecător
Ion Tiucă - procuror
Claudia Margareta Niţă - magistrat-asistent
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului
nr. 102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România, excepţie
ridicată de Ayas Ragab Hashim Abou Warda în Dosarul nr. 8. 793/2005 al
Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti.
La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care
procedura de citare este legal îndeplinită. Se prezintă interpretul autorizat
de limbă arabă, domnul Dalati Bassam, desemnat pentru a asigura traducerea în
cauză.
Magistratul-asistent referă Curţii faptul că partea
Oficiul Naţional pentru Refugiaţi a transmis la dosarul cauzei note scrise prin
care solicită respingerea excepţiei ca neîntemeiată, arătând, în esenţă, că
dispoziţiile de lege criticate nu contravin prevederilor constituţionale şi
convenţionale pretins a fi încălcate.
Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea
excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine
următoarele:
Prin Incheierea din 9 septembrie 2005, pronunţată în Dosarul nr. 8. 793/2005, Judecătoria
Sectorului 5 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Ordonanţa
Guvernului nr. 102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România. Excepţia a fost ridicată de Ayas
Ragab Hashim Abou Warda într-o cauză având ca obiect plângerea formulată de
acesta împotriva hotărârii Oficiului Naţional pentru Refugiaţi de respingere a
cererii de acordare a statutului de refugiat.
In motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului
nr. 102/2000 încalcă prevederile art. 18, 20, 21, 25, 51, 52, 53, art. 126
alin. (6) şi ale art. 129 din Constituţie, ale art. 6 paragraful 1 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
ale art. 1 din Convenţia din 1951 de la Geneva privind statutul refugiaţilor,
„precum şi paragrafele nr. 190, nr. 192, nr. 195-197, nr. 201 şi nr. 203-205
din Manualul Inaltului Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi".
In esenţă, autorul excepţiei susţine că termenul de 10
zile prevăzut de textul de lege criticat, pentru formularea plângerii împotriva
hotărârii Oficiului Naţional pentru Refugiaţi „determină o restrângere a
dreptului la petiţionare", garantat prin Constituţie şi prin „tratatele şi convenţiile internaţionale în materie la
care România este parte". De asemenea, contravine normelor constituţionale
ale art. 18 referitoare la protecţia generală pe care Constituţia şi alte legi
o acordă persoanelor şi averilor cetăţenilor străini şi apatrizilor, precum şi
la dreptul de azil şi înlătură, totodată, garanţia conferită prin art. 126 din
Constituţie, potrivit căreia actele administrative ale autorităţilor publice
sunt supuse controlului judecătoresc.
Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti opinează în sensul respingerii excepţiei de neconstituţionalitate.
Prin stabilirea momentului de la care curge termenul de 10 zile înăuntrul
căruia se poate formula plângere împotriva hotărârii Oficiului Naţional pentru
Refugiaţi, legiuitorul nu a urmărit discriminarea petentului, ci instituirea
„unui plus de certitudine" în ceea ce priveşte primirea dovezii de
comunicare ori a documentului prin care se constată că petentul nu se mai află
la ultima reşedinţă declarată de către Oficiul Naţional pentru Refugiaţi. Pe de
altă parte, actul normativ criticat are caracter special şi derogator, fiind
interpretat restrictiv şi aplicat cu prioritate faţă de normele procesuale de
drept comun.
In plus, menţionează că invocarea
neconstituţionalităţii faţă de norme convenţionale şi internaţionale, cum sunt
cele indicate de autorul excepţiei, este inadmisibilă, de vreme ce acestea
excedează Constituţiei şi, mai mult, nu au forţă juridică obligatorie.
Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr.
47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două
Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi
formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.
Guvernul apreciază că
excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din
Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000 este neîntemeiată, deoarece acestea nu
contravin prevederilor art. 18, 20, 21, 25, 52, 53 şi 126 din Constituţie şi
nici prevederilor din Convenţia din 28 iulie 1951 privind statutul refugiaţilor.
In esenţă, se arată că specificul domeniului de
reglementare al ordonanţei, şi anume statutul şi regimul refugiaţilor în
România, impune şi justifică adoptarea, în temeiul art. 126 alin. (2) din
Constituţie, a unor reguli speciale de procedură, acestea fiind în concordanţă,
totodată, cu legislaţia europeană în materia respectării unui minim de garanţii
procedurale în ceea ce priveşte acordarea unei forme de protecţie umanitară.
Astfel, dispoziţiile de lege criticate nu aduc atingere dreptului de acces liber
la justiţie, dreptului la apărare, dreptului la un proces echitabil şi nici
dreptului la liberă circulaţie, acesta din urmă fiind un drept garantat în
contextul exercitării sale în condiţiile stabilite de lege. Totodată, textul
criticat dă eficienţă şi art. 52 din Constituţie, referitor la dreptul
persoanei vătămate de o autoritate publică de a se adresa justiţiei, prin aceea
că procedura soluţionării cererilor străinilor prevede exercitarea căii de atac
în faţa unei instanţe de judecată, nemaifiind necesară procedura contenciosului
administrativ.
In sfârşit, termenul în interiorul căruia trebuie
exercitată calea de atac începe să curgă numai din momentul în care există certitudinea că hotărârea a fost
comunicată solicitantului sau acesta nu se mai află la ultima reşedinţă
declarată. Termenul instituit duce la soluţionarea de urgenţă, printr-un proces
rapid, a acestui tip de cauze în care celeritatea are o importanţă evidentă. Pe
de altă parte, este în interesul solicitantului de a urmări stadiul procedurii
acordării statutului de refugiat şi de a fi diligent în îndeplinirea
obligaţiilor pe care le are în această perioadă.
Avocatul Poporului apreciază
că dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000 privind
statutul şi regimul refugiaţilor în România sunt constituţionale.
Dispoziţiile de lege criticate reglementează o
procedură specială prin care se dă posibilitatea străinului de a formula
plângere împotriva hotărârii de respingere a cererii de acordare a statutului
de refugiat. Aşadar, textul normativ se adresează unei categorii speciale de
persoane şi priveşte o anumită categorie de cereri, care, prin natura lor,
comportă o urgenţă evidentă. Aşa fiind, criticile de neconstituţionalitate
raportate la prevederile art. 21, 20 şi 129 din Constituţie, precum şi la cele
ale art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale nu pot fi reţinute, întrucât dispoziţiile legale
criticate constituie o garanţie a exercitării dreptului de acces la instanţă şi
la un proces echitabil, iar în considerarea unor situaţii deosebite şi cu
respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, legiuitorul poate adopta
norme speciale ce privesc competenţa instanţelor de judecată şi procedura de
judecată, inclusiv exercitarea căilor de atac.
Totodată, dispoziţiile de lege criticate nu contravin
sub nici un aspect nici prevederilor art. 18, 25 şi 53 din Constituţie.
In sfârşit, apreciază că prevederile art. 52 şi ale
art. 126 alin. (6) din Legea fundamentală, pretins a fi încălcate, nu au
incidenţă în cauză.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.
CURTEA,
examinând încheierea de
sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul
întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului şi dispoziţiile de
lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr.
47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este
competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1
alin. (2), 'ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze
excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de
neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Ordonanţa
Guvernului nr. 102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România,
republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1. 136 din 1
decembrie 2004, având următorul cuprins:
- Art. 16 alin. (1): „Impotriva hotărârii prevăzute la
art. 15 alin. (3) se poate face plângere în termen de 10 zile de la data
primirii dovezii de comunicare sau a documentului prin care se constată că
solicitantul nu se mai află la ultima reşedinţă declarată. Introducerea
plângerii în termenul menţionat suspendă executarea dispoziţiei de părăsire a
teritoriului României. "
Textul de lege la care art. 16 alin. (1) face trimitere
are următorul conţinut:
- Art. 15 alin. (3):
„Admiterea sau respingerea cererii de acordare a statutului de refugiat se face
prin hotărâre, care se comunică
de îndată, în scris, solicitantului, prin comunicare directă de către
reprezentanţii Oficiului Naţional pentru Refugiaţi sau prin trimitere poştală
la ultima reşedinţă declarată a acestuia. "
In motivarea excepţiei se invocă încălcarea următoarelor
prevederi din Constituţie: art. 18 - „Cetăţenii străini şi apatrizii', art. 20
- „Tratatele internaţionale privind drepturile omului", art. 21 - „Accesul
liber la justiţie", art. 25 - „Libera circulaţie", art. 51 - „Dreptul
la petiţionare", art. 52 - „Dreptul persoanei vătămate de o autoritate
publică', art. 53 - „Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor
libertăţi', art. 126 alin. (6) referitor la garantarea controlului judecătoresc
al actelor administrative ale autorităţilor publice, precum şi ale art. 129 -
„Folosirea căilor de atac".
De asemenea, autorul excepţiei invocă şi dispoziţiile
art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale, referitoare la dreptul la un proces echitabil, precum
şi ale art. 1 din Convenţia privind statutul refugiaţilor, încheiată la Geneva
la 28 iulie 1951, la care România a aderat prin Legea nr. 46/1991, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 148 din 17 iulie 1991, conţinând
reglementări privind definiţia termenului de „refugiat". In sfârşit,
autorul invocă şi paragrafele nr. 190, nr. 192, nr. 195 - 197, nr. 201 şi nr.
203-205 din Manualul Inaltului Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi,
în baza Convenţiei din 1951 şi a Protocolului din 1967 privind statutul
refugiaţilor, reeditat în 1992 de către Biroul Inaltului Comisariat al
Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi, şi care se referă, în
ansamblu, la proceduri pentru determinarea statutului de refugiat.
Analizând textul de lege criticat, raportat la
prevederile din Legea fundamentală şi din instrumentele juridice internaţionale
pretins a fi încălcate, Curtea Constituţională constată următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Ordonanţa
Guvernului nr. 102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România,
solicitantul statutului de refugiat poate formula plângere împotriva hotărârii
Oficiului Naţional pentru Refugiaţi de respingere a cererii sale în termen de
10 zile de la data primirii dovezii de comunicare a respectivei hotărâri sau a
documentului prin care se constată că solicitantul nu se mai află la ultima
reşedinţă.
Din ansamblul dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr.
102/2000 rezultă că procedura de acordare a statutului de refugiat a fost
adaptată cerinţelor de celeritate şi eficienţă impuse de specificul domeniului
de reglementare - statutul şi regimul refugiaţilor în România - precum şi de
legislaţia europeană în materie, în sensul simplificării procedurilor pentru
rezolvarea de îndată a cererilor privind acordarea unei forme de protecţie
umanitară, cu respectarea minimului de garanţii procedurale prevăzute de
documentele internaţionale privitoare la refugiaţi.
Potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, competenţa
şi procedura de judecată se stabilesc prin lege.
Aşadar, intră în atribuţia exclusivă a legiuitorului
stabilirea normelor privind procedura de soluţionare a cererilor de acordare a
statutului de refugiat, inclusiv a termenelor în care trebuie îndeplinite
anumite acte procedurale. Ca atare, procedura de comunicare a hotărârii supuse
căii de atac în termen de 10 zile în faţa instanţei de judecată respectă pe
deplin atât dreptul la petiţionare, cât şi garanţiile procesuale şi exigenţele
dreptului la un proces echitabil şi ale liberului acces la justiţie, aşa cum
acestea rezultă din prevederile art. 51, 21, art. 126 alin. (6) şi ale art. 129
din Constituţie, precum şi ale art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Măsurile pe care
organele competente le aplică pentru a asigura comunicarea hotărârii Oficiului
Naţional pentru Refugiaţi sunt suficiente pentru ca, în condiţiile în care şi
solicitantul statutului de refugiat este diligent şi îşi respectă obligaţiile,
drepturile sale să se realizeze în mod efectiv. In acest sens sunt şi
dispoziţiile art. 16 alin. (1) fraza a doua din ordonanţa criticată, potrivit
cărora „Introducerea plângerii în termenul menţionat suspendă executarea
dispoziţiei de părăsire a teritoriului României".
In ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate
faţă de prevederile art. 18, 25, 52 şi 53 din Constituţie se constată că
acestea nu au incidenţă în cauză, exercitarea dreptului de azil şi a liberei
circulaţii nefiind în nici un fel afectate prin aplicarea unor norme de
procedură cum sunt cele criticate în speţă. De asemenea, nici dispoziţiile art.
1 din Convenţia privind statutul refugiaţilor, încheiată la Geneva la 28
iulie 1951, nu au incidenţă în cauză, acestea cuprinzând definiţia termenului „refugiat" şi criteriile
de identificare a acestei categorii de persoane.
Cât priveşte pretinsa încălcare a unor prevederi
cuprinse în „Manualul referitor la proceduri şi criterii de determinare a
statutului de refugiat", se constată că acestea nu pot fi invocate în susţinerea
neconstituţionalităţii unor dispoziţii legale. Acest „manual", redactat de
Biroul Inaltului Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi, cuprinde
recomandări şi explicaţii referitoare la prevederile Convenţiei privind
statutul refugiaţilor, încheiată la Geneva la 28 iulie 1951, şi ale
Protocolului privind statutul refugiaţilor, încheiat la New York la 31 ianuarie
1967, documente la care România a aderat prin Legea nr. 46/1991, şi nu are
forţă juridică obligatorie pentru statele contractante, constituindu-se, de
fapt, „într-un ghid practic" pentru „îndrumarea funcţionarilor
guvernamentali" cu atribuţii în materie.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie,
precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea
nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000 privind
statutul şi regimul refugiaţilor în România, excepţie ridicată de Ayas Ragab
Hashim Abou Warda în Dosarul nr. 8. 793/2005 al Judecătoriei Sectorului 5
Bucureşti.
Definitivă şi general
obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 23 februarie
2006.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent,
Claudia Margareta Niţă