DECIZIE Nr.
1433 din 4 noiembrie 2010
referitoare la exceptia de
neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 180 alin. 2 si 3, art. 321 si art.
20 raportat la art. 175 alin. 1 din Codul penal
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 12 din 6 ianuarie 2011
Augustin Zegrean - preşedinte
Aspazia Cojocaru -judecător
Acsinte Gaspar -judecător
Petre Lăzăroiu -judecător
Mircea Ştefan Minea -judecător
Iulia Antoanella Motoc -judecător
Ion Predescu -judecător
Puskas Valentin Zoltan -judecător
Tudorel Toader -judecător
Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public,
procuror Marinela Mincă.
Pe rol se află soluţionarea
excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 180 alin. 2 şi 3, art.
321 şi art. 20 raportat la art. 175 alin. 1 din Codul penal, excepţie ridicată
de Traian Vasea, Mihăiţă Vasea, Usein Sali, Cristian Marian Gheorghiu şi Victor
Şerba'n în Dosarul nr. 4.199/118/2007 al Tribunalului Constanţa - Secţia
penală.
La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care
procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă
cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de
respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca inadmisibilă, deoarece
critica autorului se fundamentează pe compararea mai multor texte legale.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată
următoarele:
Prin Incheierea din 25 ianuarie 2010, pronunţată în
Dosarul nr. 4.199/118/2007, Tribunalul Constanţa - Secţia penală a sesizat
Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art.
180 alin. 2 şi 3, art. 321 şi art. 20 raportat
la art. 175 alin. 1 din Codul penal, excepţie
ridicată de Traian Vasea, Mihăiţă Vasea, Usein Sali, Cristian Marian Gheorghiu
şi Victor Şerban.
In motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin că prevederile art. 180 alin. 2 din Codul
penal încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 21 alin. (3) referitoare la
dreptul la un proces echitabil, art. 124 referitoare la Infăptuirea
justiţiei şi art. 16 alin. (1) şi (2) privind principiul egalităţii în
drepturi, deoarece, de vreme ce nu există niciun fel de diferenţă între
infracţiunea prevăzută de art. 180 alin. 2 din Codul penal şi contravenţia
prevăzută de art. 2 pct. 1 din Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor
de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii
publice, nu se justifică incriminarea penală a actelor de violenţă în funcţie
de numărul zilelor de îngrijiri medicale. O astfel de incriminare poate da
naştere la interpretări ori speculaţii cu privire la considerentele care au
stat la baza actului normativ.
Dispoziţiile art. 180 alin. 3 din Codul penal contravin
prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3), art. 4, art. 11, art. 15,
art. 16, art. 20, art. 21, art. 24, art. 31, art. 53, art. 124, art. 126 şi
art. 131, fiind, în opinia autorului, contrare Legii fundamentale „în situaţia
în care acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare şi din oficiu de către organele abilitate ale
statului."
Dispoziţiile art. 321 din Codul penal contravin
prevederilor constituţionale ale art. 30 alin. (1)
referitoare la libertatea de exprimare, art. 16 referitoare la Egalitatea în
drepturi, art. 124 alin. (1) şi (2) referitoare la
înfăptuirea justiţiei în numele legii şi la unicitatea, egalitatea şi
imparţialitatea acesteia şi art. 126 referitoare la Instanţele judecătoreşti, deoarece
inculpaţii sunt trimişi în judecată pentru săvârşirea de acte şi gesturi prin
care s-a adus atingere bunelor moravuri. O astfel de incriminare afectează
libertatea de exprimare, care este inviolabilă. De asemenea, legiuitorul nu
face o distincţie clară între această infracţiune şi dispoziţiile art. 2 din
Legea nr. 61/1991. Modalitatea de departajare efectivă a unei contravenţii de o
infracţiune nu este însă reglementată de lege, astfel că există posibilitatea
interpretării subiective a acestor texte de lege.
Dispoziţiile art. 20 raportate la art. 175 alin. 1 din
Codul penal contravin prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1)
referitoare la egalitatea în drepturi, art. 20 referitoare la Tratatele
internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (1) şi (2) referitoare la accesul liber la justiţie,
art. 24 referitoare la Dreptul la apărare, art. 126 alin. (1)
referitoare la instanţele judecătoreşti, precum şi ale art. 6 paragraful 1
referitoare la dreptul la un proces echitabil şi art. 13 referitoare la Dreptul la un recurs efectiv, ambele
din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, deoarece instituie un tratament discriminatoriu între inculpaţii
cercetaţi pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor calificat şi cei
cercetaţi pentru vătămare corporală gravă prevăzute şi pedepsite de art. 182
alin. 2 din Codul penal în varianta referitoare la punerea în primejdie a
vieţii unei persoane. In opinia sa, pericolul social al faptei de vătămare
corporală gravă este mai ridicat decât la tentativa de omor. Se arată că, pentru
a se reţine infracţiunea prevăzută de art. 20 raportat la art. 175 lit. i) din
Codul penal este necesar să se stabilească dacă inculpaţii s-au înţeles să
ucidă victimele cu aceeaşi ocazie, iar în realizarea acestei hotărâri să fi
aplicat fiecare lovituri victimei, cauzându-i leziuni care i-au pus viaţa în
pericol. Tentativa de omor constă în punerea în executare a hotărârii de a
ucide o persoană, iar vătămarea corporală gravă, în punerea în primejdie a
vieţii persoanei. Ele sunt legate prin urmarea produsă, comună ambelor fapte,
respectiv „punerea în primejdie a vieţii". Această din urmă expresie
comportă două accepţiuni: una juridică şi alta medico-legală. Prin urmare,
infracţiunea de vătămare corporală gravă nu poate avea în vedere decât accepţiunea
medico-legală a expresiei, pe când tentativa la omor vizează doar accepţiunea
juridică. Aşa fiind, împrejurarea că victima a suferit leziuni care necesită
pentru vindecare 100- 110 zile de îngrijiri medicale, fără a-i pune în
primejdie viaţa, nu poate fi folosită ca argument pentru încadrarea juridică a
faptei în tentativă la omor, ci doar în vătămare corporală gravă.
Tribunalul Constanţa - Secţia penală opinează că susţinerile autorilor excepţiei
vizează noţiuni de drept material, care nu reprezintă o problemă de control
constituţional, ci una de legiferare ori de politică legislativă.
Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,
încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor
celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru
a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Avocatul Poporului consideră
că dispoziţiile legale contestate sunt constituţionale.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de
neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al
Avocatului Poporului, raportul întocmit de
judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate,
raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine
următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este
competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi
ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să
soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de
neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 180 alin. 2 şi 3 - Lovirea
sau alte violenţe, art. 321 - Ultrajul contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice şi art. 20 - Conţinutul tentativei raportat
la art. 175 alin. 1 - Omor calificat, toate din
Codul penal, care au următorul conţinut:
- Art. 180 alin. 2 şi 3: „Lovirea sau actele de
violenţă care au pricinuit o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri
medicale de cel mult 20 de zile se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2
ani sau cu amendă.
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate. In cazul faptelor prevăzute la alin. 11 şi 21 acţiunea penală se pune în
mişcare şi din oficiu.";
-Art. 321: „Fapta persoanei care, în public, săvârşeşte acte sau gesturi, proferează cuvinte ori expresii, sau
se dedă la orice alte manifestări prin care se aduce atingere bunelor moravuri
sau se produce scandal public ori se tulbură, în alt mod, liniştea şi ordinea
publică, se pedepseşte cu închisoare de la unu
la 5 ani.
Dacă prin fapta prevăzută la alin. 1 s-au tulburat
grav liniştea şi ordinea publică, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7
ani.";
- Art. 20: „Tentativa constă
în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care a
fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul.
Există tentativă şi în cazul în care consumarea
infracţiunii nu a fost posibilă datorită insuficienţei sau defectuozităţii
mijloacelor folosite, ori datorită împrejurării că în timpul când s-au săvârşit
actele de executare, obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se
află.
Nu există tentativă atunci când imposibilitatea de
consumare a infracţiunii este datorită modului cum a fost concepută
executarea.";
-Art. 175 alin. 1: „Omorul
săvârşit în vreuna din următoarele împrejurări:
a) cu premeditare;
b) din interes material;
c) asupra soţului sau unei rude apropiate;
d) profitând de starea de neputinţă a victimei de a
se apăra;
e) prin mijloace ce pun în pericol viaţa mai multor
persoane;
f) în legătură cu
îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale victimei;
g) pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe
altul de la urmărire sau arestare, ori de la executarea unei pedepse;
h) pentru a înlesni sau a ascunde săvârşirea altei
infracţiuni;
i) în public, se
pedepseşte cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor
drepturi."
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea
constată că autorii şi-au întemeiat critica de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 180 alin. 2 şi art. 321 din Codul penal pe compararea
modului de incriminare în Codul penal a infracţiunii de lovire sau alte
violenţe şi a infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri cu sancţionarea
contravenţională a altor fapte antisociale. Asemenea critici nu pot fi
reţinute, deoarece Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa, de
exemplu, prin Decizia nr. 495 din 16 noiembrie 2004, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 63 din 19 ianuarie 2005, că examinarea constituţionalităţii
unui text de lege are în vedere compatibilitatea acelui text cu dispoziţiile
constituţionale pretins încălcate, iar nu compararea mai multor prevederi
legale între ele şi raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparaţie
la dispoziţii ori principii ale Constituţiei. Procedându-se altfel, s-ar ajunge
inevitabil la concluzia că, deşi fiecare dintre dispoziţiile legale este
constituţională, numai coexistenţa lor ar pune în discuţie constituţionalitatea
uneia dintre ele.
Ipotetic, chiar dacă s-ar accepta această posibilitate,
referitoare la identitatea de fapte între contravenţie şi infracţiune, Curtea
constată că o eventuală eroare cu privire la dispoziţiile ce ar putea fi
incidente fondului poate fi cenzurată doar de instanţa de judecată, controlul
de contencios constituţional, în acord cu prevederile art. 124 alin. (1) şi ale
art. 126 alin. (1) din Constituţie, neputând fi convertit într-un control
judiciar chemat să înfăptuiască justiţia. Curtea Constituţională nu face parte
din autoritatea judecătorească, ci este unica autoritate de jurisdicţie
constituţională, care asigură, printre altele, pe calea excepţiei, controlul
legilor sau ordonanţelor ori dispoziţiilor dintr-o lege sau ordonanţă în
vigoare, care încalcă dispoziţiile sau principiile Legii fundamentale, şi
nicidecum pe cele ale celorlalte acte normative.
In ceea ce priveşte dispoziţiile art. 180 alin. 3 din
Codul penal, Curtea constată că autorii excepţiei solicită, în esenţă,
modificarea textelor în sensul ca şi pentru infracţiunea prevăzută şi pedepsită
de art. 180 alin. 1 să poată fi pusă în mişcare acţiunea penală din oficiu. Or,
o asemenea argumentare nu poate fi primită, deoarece, potrivit art. 2 alin. (3)
din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională „se pronunţă [...jfără a putea
modifica sau completa prevederile supuse
controlului.".
In sfârşit, în ceea ce priveşte excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 raportat la art. 175 alin. 1 din
Codul penal, Curtea constată că, aşa cum rezultă din motivarea autorilor
excepţiei, aceştia încearcă să extragă un eventual viciu de constituţionalitate
prin raportare la dispoziţiile art. 182 din Codul penal, solicitând practic Curţii
să se pronunţe cu privire la modul de interpretare şi aplicare a textelor
legale şi la temeinicia incidenţei în speţă a infracţiunii de vătămare
corporală gravă. Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, aceasta se pronunţă numai
asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, adică
asupra contrarietăţii lor cu Legea fundamentală, şi nicidecum nu are competenţă
de drept comun referitoare la aplicarea într-o cauză a unei norme legale sau a
alteia. O asemenea atribuţie revine, potrivit art. 126 din Constituţie,
instanţelor de judecată.
Aşa fiind, pentru argumentele de mai sus, Curtea
urmează a respinge ca inadmisibilă excepţia formulată.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit.
d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din
Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
Respinge ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate
a dispoziţiilor art. 180 alin. 2 şi 3, art. 321 şi art. 20 raportat la art. 175
alin. 1 din Codul penal, excepţie ridicată de Traian Vasea, Mihăiţă Vasea,
Usein Sali, Cristian Marian Gheorghiu şi Victor Şerban în Dosarul nr. 4.199/118/2007
al Tribunalului Constanţa - Secţia penală.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 4 noiembrie
2010.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Afrodita Laura Tutunaru