Decizia Nr.138 din 10.03.2015

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 72 alin. (1) teza a doua din Codul penal
ACT EMIS DE: Curtea Constitutionala
ACT PUBLICAT ÎN MONITORUL OFICIAL NR. 340 din 19 mai 2015

Augustin Zegrean	- preşedinte
Valer Dorneanu	- judecător
Petre Lăzăroiu	- judecător
Mircea Ştefan Minea	- judecător
Daniel Marius Morar	- judecător
Mona Maria Pivniceru	- judecător
Puskás Valentin Zoltán	- judecător
Simona-Maya Teodoroiu	- judecător
Tudorel Toader	- judecător
Cristina Teodora Pop	- magistrat-asistent

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 72 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Remus Mincă în Dosarul nr. 14.899/3/2014 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 933D/2014.2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 3 martie 2015, în prezenţa reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă, şi a autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prezent personal şi asistat de doamna avocat Lacrima Ciorbea din cadrul Baroului Bucureşti, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea a dispus amânarea pronunţării pentru data de 10 martie 2015, dată la care a pronunţat prezenta decizie.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:3. Prin Decizia penală nr. 580 din 12 august 2014, pronunţată în Dosarul nr. 14.899/3/2014, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 72 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Remus Mincă într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii formulate împotriva unei sentinţe penale de respingere a unei contestaţii la executare promovate împotriva unei sentinţe prin care autorul excepţiei a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute la art. 6¹ din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, respectiv promisiunea, oferirea sau darea de bani, de daruri ori alte foloase, direct sau indirect, unei persoane care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu.4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul susţine că dispoziţiile art. 72 alin. (1) din Codul penal încalcă prevederile art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală în măsura în care exclud de la aplicarea lor persoanele condamnate definitiv într-o cauză pentru o infracţiune concurentă cu o altă infracţiune aflată în curs de judecată într-o altă cauză şi care au executat măsuri preventive neprivative de libertate în cauza nesoluţionată definitiv. Se arată că textul criticat se referă la mai multe categorii de persoane, aflate în situaţii juridice diferite, şi că, pe cale de interpretare, acesta dă posibilitatea excluderii persoanelor anterior arătate de la beneficiul instituit. Se subliniază faptul că scopul urmărit de legiuitor prin textul criticat este acelaşi, respectiv reducerea duratei măsurilor preventive privative de libertate efectuate din pedeapsa rezultantă definitiv aplicată, condiţii în care tratamentul juridic diferit al persoanelor vizate de dispoziţiile normei analizate este discriminatoriu.5. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se susţine că textul criticat nu încalcă dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie. Se arată că persoana condamnată, după soluţionarea definitivă a unei alte cauze având ca obiect infracţiuni concurente, are posibilitatea de a obţine scăderea perioadei în care a executat o măsură preventivă privativă de libertate din pedeapsa rezultantă aplicată, fie prin formularea unei cereri de contopire a pedepselor, atunci când este condamnată definitiv, fie prin invocarea dispoziţiilor art. 72 alin. (1) din Codul penal, în alte situaţii decât condamnarea.6. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.7. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile avocatului părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:8. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.9. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, conform actului de sesizare, prevederile art. 72 alin. (1) din Codul penal. Din analiza excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine însă că autorul critică, în realitate, dispoziţiile art. 72 alin. (1) teza a doua din Codul penal, care au următorul cuprins: „Scăderea se face şi atunci când condamnatul a fost urmărit sau judecat, în acelaşi timp ori în mod separat, pentru mai multe infracţiuni concurente, chiar dacă a fost condamnat pentru o altă faptă decât cea care a determinat dispunerea măsurii preventive.“10. Se susţine că textele criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi.11. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 72 alin. (1) din Codul penal reglementează computarea duratei măsurilor preventive privative de libertate, respectiv scăderea perioadei în care o persoană a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate din durata pedepsei închisorii pronunţate. Totodată, teza a doua a aceluiaşi alineat prevede faptul că scăderea se face şi atunci când condamnatul a fost urmărit sau judecat, în acelaşi timp ori în mod separat, pentru mai multe infracţiuni concurente, chiar dacă a fost condamnat pentru o altă faptă decât cea care a determinat dispunerea măsurii preventive. 12. În ceea ce priveşte cea de a doua ipoteză a normei de la art. 72 alin. (1) din Codul penal, autorul excepţiei susţine că textul care o reglementează contravine prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, întrucât nu permite computarea duratei măsurilor preventive privative de libertate dispuse într-un dosar nesoluţionat definitiv dintr-o pedeapsă definitivă pronunţată pentru săvârşirea unor infracţiuni concurente.13. În raport cu această critică, Curtea constată faptul că măsura computării duratei măsurilor preventive privative de libertate are ca scop protecţia libertăţii individuale a persoanei, drept fundamental prevăzut la art. 23 din Constituţie. Din această perspectivă, Curtea reţine că, deşi inculpatul care execută o măsură preventivă privativă de libertate nu este suspus regimului de executare a pedepselor privative de libertate, el este, totuşi, privat, în acest fel, de libertate pentru o perioadă consistentă de timp, în funcţie de împrejurările şi complexitatea cauzei, prin prelungirea măsurii preventive dispuse sau prin înlocuirea ei cu o altă măsură preventivă privativă de libertate.14. Pentru aceleaşi considerente, legiuitorul a reglementat, la art. 72 alin. (1) teza a doua din Codul penal, ipoteza particulară a concursului de infracţiuni, potrivit căreia durata măsurilor preventive privative de libertate la care persoana condamnată a fost suspusă în timpul urmăririi penale sau al judecăţii este dedusă din durata pedepsei închisorii pronunţate în cauză şi în situaţia în care condamnatul a fost urmărit sau judecat, în acelaşi timp ori în mod separat, pentru mai multe infracţiuni concurente, chiar dacă a fost condamnat pentru o altă faptă decât cea care a determinat dispunerea măsurii preventive.15. Curtea reţine că săvârşirea unor infracţiuni concurente, potrivit art. 72 alin. (1) teza a doua din Codul penal, poate fi stabilită prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă. Anterior datei pronunţării unei astfel de hotărâri, concursul de infracţiuni este unul ipotetic, existenţa sa, stabilită prin acte ale procurorului sau dedusă din acte procesuale specifice desfăşurării procedurii judecăţii în primă instanţă anterioare pronunţării unei hotărâri de soluţionare a acţiunii penale, conform art. 405 din Codul de procedură penală, fiind afectată de cauza suspensivă a constatării sale printr-un astfel de act. Prin urmare, din interpretarea gramaticală a prevederilor art. 72 alin. (1) din Codul penal, Curtea reţine că o persoană condamnată definitiv pentru săvârşirea unei infracţiuni şi urmărită penal sau judecată pentru o infracţiune concurentă, fapte al căror concurs nu a fost stabilit printr-o hotărâre judecătorească, nu se încadrează în ipoteza normei de la art. 72 alin. (1) din Codul penal teza a doua şi nu poate beneficia de computarea duratei măsurii preventive privative de libertate executate ca urmare a săvârşirii infracţiunii în privinţa căreia nu s-a pronunţat o hotărâre judecătorească. Această concluzie rezultă şi din interpretarea sistematică a textului legal criticat, care este cuprins în titlul III - Pedepsele al Părţii generale a Codului penal, la capitolul IV - Calculul duratei pedepselor. 16. Cu prilejul soluţionării cauzei penale referitoare la infracţiunea aflată în concurs cu infracţiunea în privinţa căreia există o hotărâre definitivă, instanţa de judecată poate pronunţa, conform prevederilor art. 396 alin. (1) din Codul de procedură penală, una dintre următoarele soluţii: condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal.17. Potrivit art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală, condamnarea se pronunţă atunci când instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, că aceasta constituie infracţiune şi că a fost săvârşită de inculpat. În cazul condamnării inculpatului pentru săvârşirea unei infracţiuni concurente, instanţa va proceda la contopirea pedepselor, aplicând dispoziţiile art. 39 din Codul penal, în cazul în care niciuna dintre infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului nu a fost judecată definitiv, şi, respectiv, prevederile art. 40 din Codul penal, în situaţia în care infractorul a fost condamnat definitiv înainte de a fi fost judecat pentru infracţiunea concurentă. După stabilirea pedepsei rezultante, din cuantumul acesteia se va computa durata măsurii preventive privative de libertate, potrivit prevederilor art. 72 alin. (1) din Codul penal coroborate cu cele ale art. 404 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală.18. Renunţarea la aplicarea pedepsei se pronunţă, conform art. 396 alin. (3) din Codul de procedură penală, atunci când instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat în condiţiile art. 80-82 din Codul penal. În această situaţie, având în vedere condiţiile prevăzute la art. 80 alin. (2) lit. a) şi alin. (3) din Codul penal, operaţiunea de individualizare a pedepsei pentru infracţiunea săvârşită şi determinarea pedepsei aplicabile se face doar în condiţiile aplicării prevederilor art. 82 alin. (3) din Codul penal ce reglementează anularea renunţării la aplicarea pedepsei. Cu ocazia pronunţării pedepsei pentru infracţiunea care a determinat anularea, instanţa de judecată, pentru a stabili pedeapsa ce urmează a fi executată va proceda la computarea duratei măsurii preventive privative de libertate din pedeapsa cu închisoarea pronunţată, potrivit aceloraşi dispoziţii ale art. 72 alin. (1) din Codul penal coroborate cu cele ale art. 404 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală.19. Amânarea aplicării pedepsei se poate dispune, potrivit art. 396 alin. (4) din Codul de procedură penală, dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat în condiţiile art. 83-90 din Codul penal. Având în vedere condiţia prevăzută la art. 83 alin. (1) lit. b) din Codul penal, individualizarea pedepsei şi stabilirea pedepsei aplicabile prezintă relevanţă în ipoteza aplicabilităţii în cauză a dispoziţiilor art. 88 sau art. 89 din Codul penal, referitoare la revocarea amânării aplicării pedepsei şi, respectiv, la anularea amânării aplicării pedepsei. În acest sens, din pedeapsa penală privativă de libertate aflată în curs de executare, instanţa, potrivit art. 72 alin. (1) din Codul penal coroborat cu art. 404 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală, va computa durata măsurii preventive privative de libertate executată de inculpat în timpul urmăririi penale sau al cercetării judecătoreşti.20. Achitarea şi încetarea procesului penal sunt soluţii pronunţate de instanţa de judecată în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală şi, respectiv, art. 16 alin. (1) lit. e)-j) din Codul de procedură penală. În condiţiile pronunţării uneia dintre cele două soluţii, respectiv achitarea şi încetarea procesului penal, cu privire la săvârşirea faptelor pentru care s-a dispus luarea unei măsuri preventive privative de libertate, concurente cu cele pentru care inculpatul a fost condamnat anterior la o pedeapsă penală privativă de libertate, instanţa de judecată va computa durata măsurii preventive privative de libertate din pedeapsa închisorii pronunţată, în baza art. 72 alin. (1) teza a doua din Codul penal. Curtea reţine însă că această computare nu poate avea loc decât în ipoteza în care toate cauzele în care o persoană este cercetată separat pentru infracţiuni concurente, situaţie în care se află şi autorul excepţiei, sunt soluţionate definitiv.21. De asemenea, în sensul celor de mai sus, Curtea reţine şi un argument de text cuprins în fraza finală a art. 72 alin. (1) teza finală din Codul penal, aceasta făcând referire implicită la existenţa unei hotărâri judecătoreşti atunci când stabileşte că scăderea, în ipoteza textului, se realizează „chiar dacă [condamnatul - s.n.] a fost condamnat pentru o altă faptă (...)“. În acest context, Curtea constată că textul analizat se referă, în mod evident, la situaţia infracţiunilor concurente în raport cu care a fost pronunţată o hotărâre judecătorească, chiar şi de achitare sau de încetare a procesului penal, şi nu la cele care se află încă în curs de soluţionare la momentul realizării operaţiunii de computare.22. Pentru motivele arătate, Curtea constată că situaţia juridică a persoanelor condamnate la pedepse penale este diferită de cea a persoanelor care au calitatea de inculpaţi în dosare penale nesoluţionate prin hotărâri judecătoreşti, fiind urmarea judecării acestora din urmă în mod separat pentru infracţiuni concurente. Acest aspect justifică tratamentul juridic diferenţiat instituit de legiuitor sub aspectul dreptului de a beneficia sau de a solicita computarea duratei măsurilor preventive privative de libertate, măsura computării, împreună cu aspectele anterior arătate, fiind aplicabilă în mod egal doar persoanelor condamnate care se încadrează în ipoteza normei de la art. 72 alin. (1) teza a doua din Codul penal.23. Pentru argumentele arătate, Curtea nu poate reţine că textul criticat contravine dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, întrucât principiul constituţional al egalităţii în drepturi presupune asigurarea unui tratament juridic egal tuturor persoanelor aflate în situaţii juridice similare, iar încălcarea lui are loc numai atunci când unor persoane aflate în situaţii juridice identice li se aplică un tratament juridic diferit, tratament ce nu este justificat de un scop legitim şi în reglementarea căruia legiuitorul nu asigură un just echilibru între scopul urmărit şi mijloacele juridice folosite.24. Curtea reţine că în ipoteza neaplicării de către instanţa competentă a dispoziţiilor legale referitoare la computarea duratei măsurilor preventive privative de libertate din pedeapsa închisorii, persoana în cauză are dreptul de a formula contestaţie la executare, conform prevederilor art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, invocând situaţia în care se află ca şi cauză de micşorare a pedepsei. De asemenea, în situaţia în care durata măsurii preventive privative de libertate depăşeşte durata pedepsei închisorii, persoana condamnată are dreptul de a solicita repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate, conform prevederilor art. 539 din Codul de procedură penală.25. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate formulată de Remus Mincă în Dosarul nr. 14.899/3/2014 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi constată că dispoziţiile art. 72 alin. (1) teza a doua din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al Românei, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 10 martie 2015.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALEAUGUSTIN ZEGREANMagistrat-asistent,Cristina Teodora Pop