DECIZIE Nr.
1289 din 14 octombrie 2010
referitoare la exceptia de
neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 209 alin. 4 si art. 146 din Codul
penal, precum si ale art. 7 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea si
combaterea criminalitatii organizate
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 759 din 15 noiembrie 2010
Acsinte Gaspar - preşedinte
Aspazia Cojocaru -judecător
Petre Lăzăroiu -judecător
Mircea Ştefan Minea -judecător
Ion Predescu -judecător
Puskas Valentin Zoltan -judecător
Tudorel Toader -judecător
Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public,
procuror Marinela Mincă.
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 209 alin. 4 şi ale art. 146 din
Codul penal, precum şi art. 7 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi
combaterea criminalităţii organizate, excepţie ridicată de Eugen Florescu în
Dosarul nr. 3.944/30/2008 al Tribunalului Timiş - Secţia penală.
La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care
procedura de citare a fost legal îndeplinită.
La dosar autorul excepţiei a depus o cerere prin care
solicită acordarea unui nou termen de judecată în vederea angajării unui
apărător.
Reprezentantul Ministerului Public se opune cererii
formulate.
Curtea, deliberând asupra cererii formulate, în temeiul
art. 14 din Legea nr. 47/1992 şi al art. 156 din Codul de procedură civilă,
dispune respingerea cererii, deoarece de la data emiterii încheierii de
sesizare a instanţei de contencios constituţional, respectiv 4 decembrie 2009,
şi până în prezent autorul excepţiei a beneficiat de un interval suficient de
mare pentru a-şi angaja un avocat.
Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă
cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de
respingere a excepţiei ca neîntemeiată.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările
dosarului, constată următoarele:
Prin Incheierea din 4 decembrie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 3.944/30/2008, Tribunalul
Timiş - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de
neconstituţionalitate a prevederilor art. 209 alin. 4 şi art. 146 din Codul
penal, precum şi ale art. 7 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii
organizate, excepţie ridicată de Eugen Florescu.
In motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că prevederile art. 209 alin. 4 raportate
la art. 146 din Codul penal încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 16
alin. (1) referitoare la egalitatea cetăţenilor în faţa legii, art. 23 alin.
(1) şi (12) referitoare la libertatea individuală şi art. 21 alin. (3)
referitoare la dreptul la un proces echitabil, deoarece echitatea procesului
penal este grav afectată prin aceea că paguba materială nu poate fi legal
stabilită decât în urma judecării definitive a fondului. Dacă se porneşte de la
premisa potrivit căreia consecinţele deosebit de grave sunt determinate de
cuantumul pagubei materiale cauzate prin presupusa infracţiune, este clar că se
nesocoteşte şi principiul prezumţiei de nevinovăţie.
Cât priveşte dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 39/2003,
autorul susţine că acestea contravin prevederilor constituţionale ale art. 23
alin. (1) şi (12) referitoare la libertatea individuală, art. 21 alin. (3)
referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 11 referitoare la Dreptul
internaţional şi dreptul intern şi art. 20 referitoare la Tratatele
internaţionale privind drepturile omului, precum şi celor ale art. 6 referitoare la Dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, deoarece, în primul rând, în faza de urmărire penală competenţa
aparţine Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, chiar
dacă grupul infracţional organizat a săvârşit infracţiuni date în competenţa de
cercetare a parchetelor de pe lângă judecătorii, fiind asigurate mijloace
tehnice şi procedee probatorii speciale în mod nejustificat. De asemenea, în
faza de judecată, o astfel de cenzură este de competenţa tribunalelor.
De asemenea, în cazurile în care legiuitorul a
considerat că se impune aplicarea unor pedepse mai mari în cazul în care
infracţiunea a fost săvârşită de două sau mai multe persoane, a reglementat fie
infracţiuni distincte, fie a prevăzut pedepse mai mari. Prin urmare, se poate
ajunge ca o persoană să fie sancţionată de două ori pentru acelaşi aspect -
atât pentru art. 209 alin. 1 lit. a) din Codul penal, cât şi pentru
infracţiunea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003. Toate aceste consecinţe
fac ca o persoană trimisă în judecată pentru infracţiunea prevăzută de art. 7
din Legea nr. 39/2003 să nu poată beneficia de regulile unui proces echitabil.
Tribunalul Timiş - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,
încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale
Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele
de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului,
Guvernul şi Avocatul Poporului
nu au comunicat punctele lor de vedere asupra
excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile
procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile
Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este
competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi
ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să
soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl
constituie dispoziţiile art. 209 alin. 4 cu denumirea marginală Furtul calificat şi art. 146 cu
denumirea marginală Consecinţe deosebit de grave din Codul penal şi art.
7 din Legea nr. 39/2003, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 50 din 29 ianuarie 2003,
care au următorul conţinut:
- Art. 209 alin. 4 din Codul penal: „Furtul care a produs consecinţe deosebit de grave se pedepseşte cu
închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.";
- Art. 146 din Codul penal: „Prin consecinţe deosebit de grave se înţelege o pagubă materială mai
mare de 200.000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii, cauzată
unei autorităţi publice sau oricăreia dintre unităţile la care se referă art.
145, ori altei persoane juridice sau
fizice.";
-Art. 7 din Legea nr. 39/2003: „(1) Iniţierea sau constituirea unui grup infracţional organizat
ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui astfel de grup se
pedepseşte cu închisoare de la 5 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.
(2) Pedeapsa pentru
faptele prevăzute la alin. (1) nu poate fi mai mare decât sancţiunea prevăzută
de lege pentru infracţiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului
infracţional organizat.
(3) Dacă faptele
prevăzute la alin. (1) au fost urmate de săvârşirea unei infracţiuni grave, se
aplică regulile de la concursul de infracţiuni."
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea
constată că prin Decizia nr. 383 din 13 aprilie 2010, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 313 din 13 mai 2010, şi Decizia nr. 1.340 din 22 octombrie 2009,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 852 din 9 decembrie 2009, pronunţându-se asupra unei probleme
similare, a statuat că „art. 146 din Codul penal cuprinde o normă cu caracter
explicativ prin care se lămureşte înţelesul expresiei «consecinţe deosebit de
grave». Această reglementare este necesară cu atât mai mult cu cât legiuitorul
a prevăzut consecinţele deosebit de grave ca element circumstanţial în
conţinutul agravant al mai multor infracţiuni.
Totodată, Curtea a constatat că este neîntemeiată şi
susţinerea autorului excepţiei referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 21
alin. (3) din Constituţie, deoarece aplicarea cerinţei procesului echitabil se
impune numai în legătură cu procedura de desfăşurare a procesului, iar nu şi în
ceea ce priveşte cadrul juridic sancţionator al faptelor, adică în materia
dreptului substanţial. Nici din cuprinsul art. 21 alin. (3) din Constituţie şi
nici din cel al art. 6 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale sau al jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor
Omului nu se poate desprinde concluzia că aplicarea cerinţei procesului
echitabil ar trebui să excedeze necesităţii asigurării garanţiilor procesuale,
spre a se intra în materii din câmpul dreptului substanţial."
De asemenea, prin jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului s-a statuat frecvent şi constant că „într-o societate
democratică în sensul Convenţiei, dreptul la o bună administrare a justiţiei
ocupă un loc atât de important încât o interpretare restrictivă a articolului 6
paragraful 1, referitor la dreptul la un proces echitabil, nu ar corespunde
scopului şi obiectului acestei dispoziţii" (Hotărârea din 17 ianuarie 1970
în Cauza Delcourt împotriva Belgiei).
Totodată, Curtea a reţinut că, având în vedere că în
speţă nu există o hotărâre judecătorească definitivă, nu poate fi reţinută nici
critica referitoare la încălcarea art. 23 alin. (11) din Constituţie, privind
prezumţia de nevinovăţie, care prevede că: „Până la rămânerea definitivă a
hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată
nevinovată."
Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi,
de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele
deciziilor mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.
Distinct de acestea, Curtea mai constată că, în ce
priveşte critica referitoare la art. 7 din Legea nr. 39/2003, aceasta este
fundamentată pe aspecte ce excedează unei motivări
necesare din perspectiva incompatibilităţii textului
cu Legea fundamentală. Astfel, împrejurarea că în faza de urmărire penală
competenţa aparţine Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate
Organizată şi Terorism nu este de natură a contraveni dispoziţiilor
constituţionale invocate, partea interesată având la îndemână toate mijloacele
procesuale de a se adresa justiţiei. Oportunitatea unei astfel de reglementări
nu afectează în niciun fel dreptul la un proces echitabil şi nici prezumţia de
nevinovăţie, iar împrejurarea că, potrivit art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea
nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de
Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism,
infracţiunea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003 este de competenţa
direcţiei, reprezintă expresia unei politici penale a statului român preocupat de
prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate.
De asemenea, Curtea nu se poate pronunţa asupra modului
de interpretare şi aplicare a textelor legale criticate, acesta fiind atributul
exclusiv al instanţei de judecată.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit.
d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11
alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
Respinge ca neîntemeiată excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 209 alin. 4 şi art. 146 din Codul
penal, precum şi ale art. 7 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi
combaterea criminalităţii organizate, excepţie ridicată de Eugen Florescu în
Dosarul nr. 3.944/30/2008 al Tribunalului Timiş - Secţia penală.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 14 octombrie 2010.
PREŞEDINTE,
ACSINTE GASPAR
Magistrat-asistent,
Afrodita Laura Tutunaru