DECIZIE Nr.
1277 din 12 octombrie 2010
referitoare la exceptia de
neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 21-24 din Legea nr. 53/2003 - Codul
muncii
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 52 din 20 ianuarie 2011
Augustin Zegrean - preşedinte
Aspazia Cojocaru -judecător
Acsinte Gaspar -judecător
Petre Lăzăroiu -judecător
Mircea Ştefan Minea -judecător
Ion Predescu -judecător
Puskas Valentin Zoltan -judecător
Tudorel Toader -judecător
Benke Karoly - magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public,
procuror Simona Ricu.
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21-24 din Legea nr. 53/2003 - Codul
muncii, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Softwin" - S.R.L. din
Bucureşti în Dosarul nr. 21.769/3/2009 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a
VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.
La apelul nominal răspunde partea Răzvan Nicolescu,
personal şi asistat de avocat cu delegaţie la dosar, lipsind autorul excepţiei,
faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Preşedintele dispune a se face apelul şi în Dosarul nr.
1.100D/2010, având ca obiect o excepţie de neconstituţionalitate identică cu
cea ridicată în Dosarul nr. 1.098D/2010, excepţie ridicată de Societatea
Comercială „Softwin" - S.R.L, din Bucureşti în Dosarul nr. 26.903/3/2009
al Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări
sociale.
La apelul nominal, pentru partea
Ontica Stefanica răspunde avocat cu delegaţie la dosar, lipsind autorul
excepţiei, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Curtea, având în vedere obiectul excepţiilor de
neconstituţionalitate ridicate în dosarele sus-menţionate, din oficiu, pune în
discuţie conexarea Dosarului nr. 1.100D/2010 la Dosarul nr. 1.098D/2010.
Reprezentanţii părţilor prezente şi cel al Ministerului
Public sunt de acord cu măsura conexării.
Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 53 alin. (5) din
Legea nr. 47/1992, dispune conexarea Dosarului nr.
1.100D/2010 la Dosarul nr. 1.098D/2010, care este primul înregistrat.
Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii
acordă cuvântul reprezentantului părţilor prezente, care, în esenţă, susţine că
o clauză de neconcurenţă este încheiată în interesul ambelor părţi, şi nu numai
în cel al angajatorului; se arată că o atare clauză impune plata de către
angajator a unei despăgubiri către angajatul căruia îi este limitat dreptul la
muncă. De asemenea, se arată că nivelul acestei despăgubiri se stabileşte şi în
funcţie de pregătirea profesională a acestuia sau a ariei geografice în care
clauza îşi produce efectele. Pentru toate aceste motive, se solicită
respingerea excepţiei.
Reprezentantul Ministerului Public apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată
următoarele:
Prin încheierile din 25 ianuarie 2010, pronunţate în
dosarele nr. 21.769/3/2009 şi nr. 26.903/3/2009, Tribunalul
Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă
şi asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21-24 din Legea nr. 53/2003 - Codul
muncii, excepţie ridicată de Societatea Comercială
„Softwin" - S.R.L, din Bucureşti în cauze având ca obiect obligarea sa la
plata indemnizaţiilor lunare rezultate din încheierea unor clauze de
neconcurenţa.
In motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că dispoziţiile legale criticate au fost instituite în
favoarea angajatorului ca instrument de protecţie a intereselor sale. Clauza de
neconcurenţa face obiectul unei negocieri, astfel încât pentru încheierea sa
trebuie să se întâlnească voinţa concordantă a ambelor părţi, atât cea a
angajatorului, cât şi a angajatului. In practică, se susţine că impunerea unei
astfel de clauze la angajare nu este de dorit din moment ce angajatorul nu
poate determina dacă va avea sau nu nevoie la încetarea relaţiilor de muncă de
aplicarea sa, necunoscând pe deplin capacităţile intelectuale ale viitorului
angajat. De asemenea, semnarea unei atari clauze pe perioada derulării
raporturilor de muncă este improbabilă, angajatul fiind reticent a mai încheia
orice fel de act adiţional la contractul de muncă ce i-ar impune obligaţii suplimentare.
Se susţine că, în cazul în care ambele părţi au
consimţit la încheierea unei astfel de clauze, angajatorul trebuie să păstreze
dreptul de a renunţa la aplicarea sa şi, deci, să o denunţe în mod unilateral
în orice moment atât timp cât clauza nu îi mai este utilă. O atare poziţie este
justificată de faptul că interesul încheierii clauzei aparţine în mod exclusiv
angajatorului. Mai mult, se apreciază că, în situaţia în care angajatorul îşi
restrânge activitatea sau îşi schimbă profilul activităţii, apare ca fiind
inutilă menţinerea clauzei.
Se arată că dreptul potenţial al salariatului de a
invoca menţinerea clauzei de neconcurenţa în condiţiile în care angajatorul nu
mai are acest interes reprezintă o îmbogăţire fără justă cauză. Toate acestea
aduc atingere art. 135 din Constituţie privind economia.
Totodată, sunt considerate încălcate prevederile art.
21 din Constituţie, întrucât numai la cererea salariatului, respectiv a
inspectoratului teritorial pentru muncă, şi nu şi a angajatorului, instanţa de
judecată poate diminua efectele clauzei menţionate.
Nu în ultimul rând, este amintit faptul că, datorită
situaţiei economice actuale, salariile angajaţilor au cunoscut o scădere şi de
50% faţă de anii anteriori, astfel încât menţinerea în plată a unei despăgubiri
foarte mari rezultate dintr-o clauză de neconcurenţa este foarte costisitoare
pentru fostul angajator.
Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de
muncă şi asigurări sociale apreciază că excepţia
de neconstituţionalitate formulată este neîntemeiată.
Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr.
47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două
Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi
exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului,
Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat
punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului,
dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi
Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este
competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi
ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să
soluţioneze prezenta excepţie.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl
constituie dispoziţiile art. 21-24 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 5 februarie
2003, cu modificările şi completările ulterioare, care au următorul cuprins:
-Art. 21: „(1) La încheierea
contractului individual de muncă sau pe parcursul executării acestuia, părţile
pot negocia şi cuprinde în contract o clauză de neconcurenţă prin care
salariatul să fie obligat ca după încetarea contractului să nu presteze, în
interes propriu sau al unui terţ, o activitate care se află în concurenţă cu
cea prestată la angajatorul său, în schimbul unei indemnizaţii de neconcurenţă
lunare pe care angajatorul se obligă să o plătească pe toată perioada de
neconcurenţă.
(2) Clauza de neconcurenţă îşi produce efectele
numai dacă în cuprinsul contractului individual de muncă sunt prevăzute în mod
concret activităţile ce sunt interzise salariatului la data încetării
contractului, cuantumul indemnizaţiei de neconcurenţă lunare, perioada pentru
care îşi produce efectele clauza de neconcurenţă, terţii în favoarea cărora se
interzice prestarea activităţii, precum şi aria geografică unde salariatul
poate fi în reală competiţie cu angajatorul.
(3) Indemnizaţia de neconcurenţă lunară datorată
salariatului nu este de natură salarială, se negociază şi este de cel puţin 50%
din media veniturilor salariale brute ale salariatului din ultimele 6 luni
anterioare datei încetării contractului individual de muncă sau, în cazul în
care durata contractului individual de muncă a fost mai mică de 6 luni, din
media veniturilor salariale lunare brute cuvenite acestuia pe durata
contractului.
(4) Indemnizaţia de
neconcurenţă reprezintă o cheltuială efectuată de angajator, este deductibilă
la calculul profitului impozabil şi se impozitează la persoana fizică
beneficiară, potrivit legii.";
- Art. 22: „(1) Clauza de
neconcurenţă îşi poate produce efectele pentru o perioadă de maximum 2 ani de
la data încetării contractului individual de muncă.
(2) Prevederile alin.
(1) nu sunt aplicabile în cazurile în care încetarea contractului individual de
muncă s-a produs de drept, cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 56 lit. d),
f), g), h) şi j),
ori a intervenit din iniţiativa angajatorului pentru motive care nu ţin de
persoana salariatului.";
- Art. 23: „(1) Clauza de
neconcurenţă nu poate avea ca efect interzicerea în mod absolut a exercitării
profesiei salariatului sau a specializării pe care o deţine.
(2) La sesizarea salariatului sau a inspectoratului
teritorial pentru muncă instanţa competentă
poate diminua efectele clauzei de neconcurenţă.";
- Art. 24: „In cazul
nerespectării, cu vinovăţie, a clauzei de neconcurenţă salariatul poate fi
obligat la restituirea indemnizaţiei şi, după caz, la daune-interese
corespunzătoare prejudiciului pe care l-a produs angajatorului".
Se susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă
prevederile constituţionale ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 21
privind accesul liber la justiţie şi ale art. 135 privind economia.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate formulată,
Curtea constată următoarele:
I. Incheierea clauzei de
neconcurenţă reprezintă o măsură de protecţie luată de către angajator pentru a
preveni o eventuală concurenţă neloială pe domeniul său de activitate; în
concret previne situaţia ca fostul său angajat să presteze, în interes propriu
sau al unui terţ, o activitate care se află în concurenţă cu cea prestată la
angajatorul său. Desigur, o atare clauză naşte în sarcina celor doi
cocontractanţi drepturi şi obligaţii, astfel încât obligaţia corelativă pe care
şi-o asumă angajatorul este aceea de a plăti o indemnizaţie de neconcurenţă
lunară pe toată perioada de neconcurenţă.
Fără dubiu, o atare clauză are caracter consensual,
astfel încât încheierea, modificarea şi încetarea sa trebuie să fie determinate
de întâlnirea concordantă a voinţei angajatorului şi angajatului. Insă,
aspectele ridicate de autorul excepţiei în legătură cu încetarea clauzei de
confidenţialitate sunt mai degrabă de interpretare şi aplicare a legii,
respectiv de modul în care a fost negociată clauza de neconcurenţă de către
angajator şi angajat. Desigur că utilitatea clauzei ţine seama de interesele
angajatorului şi acesta ar trebui să aibă posibilitatea să o activeze sau nu,
după cum consideră de cuviinţă. In acest sens, angajatorul poate insera în
clauza de neconcurenţă şi un drept al său de opţiune, în sensul activării sale
sau nu odată cu încetarea raporturilor de muncă. Astfel, activarea clauzei s-ar
produce numai dacă fostul angajat, prin competenţele şi cunoştinţele acumulate,
ar constitui, din punct de vedere al concurenţei, o ameninţare pentru fostul
angajator. In măsura în care clauza de neconcurenţă a fost negociată pur şi
simplu, fără un drept de opţiune, aceasta se activează de drept şi va înceta
fie la data expirării perioadei de aplicare negociate, fie la data intervenirii
unui acord între cele două părţi cocontractante.
Prin urmare, crearea cadrului legal în privinţa clauzei
de neconcurenţă constituie îndeplinirea din partea statului a unei obligaţii
pozitive de protecţie a concurenţei loiale în sensul art. 135 alin. (1) lit. a)
din Constituţie.
II. Critica de
neconstituţionalitate ce vizează încălcarea art. 16 şi art. 21 din Constituţie
prin faptul că numai la sesizarea salariatului sau a inspectoratului teritorial
pentru muncă instanţa competentă poate diminua efectele clauzei de neconcurenţă
este neîntemeiată.
Curtea, în jurisprudenţa sa, şi anume prin Decizia nr.
356 din 5 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 825 din 13
septembrie 2005, a statuat că, „în condiţiile în care, de regulă, între părţile
contractului de muncă - angajator şi salariat - există o discrepanţă vădită din
punct de vedere al potenţialului economic şi financiar în favoarea celui
dintâi, de natură să îi permită a-şi impune punctul de vedere la negocierea
clauzelor contractului, statul - şi anume statul de drept, democratic şi social,
aşa cum este definită România în termenii art. 1 alin. (3) din Constituţie -,
este ţinut să intervină legal în sprijinul celui aflat într-o poziţie de
inferioritate economică. Obligaţia statului, în sensul arătat, decurge
nemijlocit din prevederile art. 41 alin. (2) din Constituţie".
Având în vedere cele arătate mai sus în jurisprudenţa
Curţii Constituţionale, Curtea constată că acordarea numai în beneficiul
salariatului şi a inspectoratului teritorial pentru muncă a dreptului de a
sesiza instanţa competentă pentru a diminua efectele clauzei de neconcurenţă
ţine de obligaţia pozitivă a statului de a proteja partea inferioară din punct
de vedere economic al contractului individual de muncă, şi anume angajatul.
Norma are un caracter de protecţie, un beneficiu legal acordat angajatului în
considerarea situaţiei sale specifice, şi, de aceea, aplicarea sa nu poate fi
extinsă în niciun caz la angajator. Deci, angajatul şi angajatorul aprioric se
găsesc pe poziţii diferite, astfel încât tratamentul juridic aplicabil acestora
trebuie să fie la rândul său diferit.
Intrucât cele două părţi care au
încheiat clauza de neconcurenţă se află în situaţii
diferite, rezultă că şi tratamentul juridic al acestora pe tărâmul aplicării art. 21 din Constituţie
trebuie să fie diferit.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art.
146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11
alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
Respinge ca neîntemeiată excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21-24 din Legea nr. 53/2003 - Codul
muncii, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Softwin" - S.R.L, din
Bucureşti în dosarele nr. 21.769/3/2009 şi nr. 26.903/3/2009 ale Tribunalului
Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Definitivă şi general
obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 12 octombrie
2010.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Benke Karoly