Decizia Nr.126 din 01.02.2011

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 305 din Codul de procedură civilă, ale art. 2 şi art. 32 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, ale art. 44-49 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii şi ale art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2009 pentru modificarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, excepţie ridicată de Sergiu Leon Rus şi Anca Adriana Pop în Dosarul nr. 2.287/1/2009 (nr. vechi 1/2009) al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 9 judecători.La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.Magistratul-asistent referă asupra cererilor depuse la dosar, prin care:– autorii excepţiei Sergiu Leon Rus şi Anca Adriana Pop şi intervenienta Asociaţia Judecătorilor din România solicită judecarea prezentului dosar împreună cu alte două dosare aflate pe rolul Curţii Constituţionale, care au acelaşi obiect, şi anume dosarele nr. 1.681D/2010 şi nr. 1.682D/2010, întrucât, pe de-o parte, ar fi util pentru buna administrare a justiţiei, iar, pe de altă parte, devansarea prezentului dosar le produce „prejudicii procesuale şi încalcă regula tratamentului discriminatoriu“;– autoarea excepţiei de neconstituţionalitate Anca Adriana Pop şi intervenienta Asociaţia Judecătorilor din România solicită amânarea soluţionării cauzei, întrucât consideră că partea Consiliul Superior al Magistraturii nu poate fi reprezentată legal de către preşedintele său, deoarece „în momentul de faţă nu există un astfel de preşedinte“, având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 53 din 25 ianuarie 2011, prin care sa constatat neconstituţionalitatea Hotărârii Plenului Senatului nr. 43 din 22 decembrie 2010 privind validarea magistraţilor aleşi ca membri ai Consiliului Superior al Magistraturii;– intervenienta Asociaţia Judecătorilor din România solicită amânarea soluţionării cauzei, întrucât până la data de 26 ianuarie 2011 nu a fost publicată pe site-ul Curţii Constituţionale lista de şedinţă din data de 1 februarie 2011;– autoarea excepţiei de neconstituţionalitate Anca Adriana Pop şi intervenienta Asociaţia Judecătorilor din România solicită amânarea soluţionării cauzei şi comunicarea de copii de pe încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale; în acest sens, autoarea excepţiei de neconstituţionalitate Anca Adriana Pop consideră că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie „nu a efectuat în încheierea de sesizare a Curţii o sistematizare a excepţiilor de neconstituţionalitate invocate de recurenţi, sesizarea Curţii Constituţionale nefiind corectă din acest punct de vedere“, şi arată că în urma studierii încheierii de sesizare va preciza „care este structura actuală a excepţiilor invocate“ şi va indica „motivarea corespunzătoare a acestora“, iar intervenienta Asociaţia Judecătorilor din România susţine că raţiunea unei asociaţii profesionale este apărarea drepturilor membrilor săi, iar, în condiţiile în care nu i s-a comunicat de către Curtea Constituţională copie de pe încheierea de sesizare, nu se poate „realiza o apărare efectivă a drepturilor recurenţilor“.Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a cererilor de amânare a cauzei, iar, faţă de cererea de conexare a dosarelor, consideră că există o identitate parţială de obiect a acestora. Curtea, deliberând, respinge cererile de amânare a soluţionării cauzei, întrucât, pe de-o parte, nu se poate invoca Decizia Curţii Constituţionale nr. 53 din 25 ianuarie 2011, aceasta nefiind încă publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, or, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, „de la data publicării“, deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii şi au putere numai pentru viitor, iar, pe de altă parte, celelalte aspecte privind afişarea pe site a listei de şedinţă din 1 februarie 2011 şi comunicarea de copii de pe încheierea de sesizare nu reprezintă motive de amânare a cauzei. În ceea ce priveşte cererea de judecare concomitentă a celor 3 dosare prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 9 judecători a sesizat Curtea Constituţională în aceeaşi şedinţă de judecată, din 17 mai 2010, cu excepţiile de neconstituţionalitate ce formează obiectul dosarelor Curţii Constituţionale nr. 1.656D/2010, nr. 1.681D/2010 şi nr. 1.682D/2010, Curtea, având în vedere obiectul parţial diferit al excepţiilor de neconstituţionalitate invocate, în temeiul art. 14 şi al art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, respinge cererea de conexare a acestor dosare şi constată cauza în stare de judecată. Preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, deoarece prevederile de lege criticate referitoare la procedura abaterilor disciplinare ale magistraţilor oferă toate garanţiile dreptului la un proces echitabil. Astfel, natura recursului prevăzut de dispoziţiile de lege criticate şi judecat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 9 judecători (actualmente de 5 judecători) este aceea a unui recurs devolutiv, care, potrivit art. 304¹ din Codul de procedură civilă, nu este limitat la motivele de casare prevăzute la art. 304, instanţa pronunţându-se asupra motivelor de nelegalitate şi de netemeinicie a hotărârii, astfel cum este şi opinia majoritară doctrinară în această materie. Din punct de vedere al probelor, arată că, ulterior sesizării Curţii Constituţionale, s-a introdus prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor alin. 3¹ al art. 315 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia, în cazul rejudecării după casare, cu reţinere sau cu trimitere, sunt admisibile orice probe prevăzute de lege. Referitor la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 59/2009, reprezentantul Ministerului Public pune, de asemenea, concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, având în vedere că au fost îndeplinite toate cerinţele constituţionale de emitere a ordonanţei de urgenţă şi că „afectarea“ prevăzută de art. 115 alin. (6) din Constituţie vizează sensul negativ al termenului, or, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2009, dimpotrivă, aduce îmbunătăţiri procesului de selectare a inspectorilor judiciari. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: Prin Încheierea din 17 mai 2010, pronunţată în Dosarul nr. 2.287/1/2009 (nr. vechi 1/2009), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 9 judecători a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 305 din Codul de procedură civilă, ale art. 2 şi art. 32 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, ale art. 44-49 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii şi ale art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2009 pentru modificarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii. Excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 305 din Codul de procedură civilă, ale art. 2 şi art. 32 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi ale art. 44-49 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii a fost ridicată de Sergiu Leon Rus, iar excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 45 alin. (1), (3) şi (5) şi ale art. 47-49 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii şi art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2009 pentru modificarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii a fost ridicată de Anca Adriana Pop într-o cauză având ca obiect soluţionarea recursurilor declarate de aceştia împotriva Hotărârii nr. 15/J a Consiliului Superior al Magistraturii - Secţia pentru judecători, prin care s-a aplicat judecătorului Sergiu Leon Rus sancţiunea excluderii din magistratură, iar judecătorului Anca Adriana Pop sancţiunea diminuării indemnizaţiei de încadrare lunară brută cu 15% pe o perioadă de 3 luni, pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. k) teza întâi din Legea nr. 303/2004, şi anume „atitudinea nedemnă în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu faţă de colegi“. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul Sergiu Leon Rus susţine următoarele: – prevederile art. 305 din Codul de procedură civilă contravin dispoziţiilor art. 21 alin. (1)-(3) şi ale art. 24 din Constituţie;– prevederile art. 46 alin. (8) din Legea nr. 317/2004 contravin dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi ale art. 24 alin. (1) din Constituţie;– prevederile art. 2 din Legea nr. 304/2004 contravin dispoziţiilor art. 16 alin. (1), ale art. 124 alin. (2), ale art. 125 alin. (1), ale art. 126 alin. (5) fraza întâi şi ale art. 134 alin. (2) din Constituţie;– prevederile art. 44-48 şi ale art. 49 alin. (2) fraza întâi din Legea nr. 317/2004 şi cele ale art. 32 din Legea nr. 304/2004 contravin dispoziţiilor art. 16 alin. (1), ale art. 21, ale art. 23 alin. (11), ale art. 24 alin. (4), ale art. 124 alin. (2) şi (3), ale art. 126 alin. (1) şi (5), ale art. 134 alin. (2) şi (3) din Constituţie, precum şi „dispoziţiilor corespondente“ din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.În acest sens, solicită Curţii Constituţionale a relua mutatis mutandis raţionamentul Deciziei sale nr. 415/2010 referitor la dispoziţii din Legea nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate. În principal, arată că judecătorului cercetat şi judecat în materie disciplinară nu i se asigură o procedură echitabilă şi este plasat într-o poziţie mai puţin favorabilă decât orice alt angajat sau funcţionar, deoarece recursul prevăzut de dispoziţiile de lege criticate nu este o cale efectivă de acces la justiţie, iar normele ce reglementează procedura disciplinară în faţa secţiilor nu conferă cumulativ toate garanţiile dreptului la un proces echitabil, privitoare la independenţa şi imparţialitatea instanţei, la instituirea acesteia prin lege cu competenţa de a decide cu forţă obligatorie şi la procedura echitabilă, publică şi desfăşurată întrun termen rezonabil. De asemenea, arată că, pronunţându-se asupra vinovăţiei unei persoane, Comisia şi Secţia Consiliului Superior al Magistraturii încalcă şi prevederile art. 23 alin. (11) din Constituţie referitoare la prezumţia de nevinovăţie. Susţine că limitarea, prin dispoziţiile de lege criticate, a cererilor în probaţiune în faţa instanţei de control judiciar, la administrarea probei cu înscrisuri, încalcă principiile constituţionale şi comunitare relative la dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare şi accesul liber la justiţie. Totodată, arată că activitatea de judecată desfăşurată de secţiile Consiliului Superior al Magistraturii nu se încadrează în niciuna dintre jurisdicţiile prevăzute şi admise de Constituţie. Astfel, dispoziţiile de lege criticate permit unei structuri jurisdicţionale din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii să judece sesizări de natura abaterii disciplinare, substituindu-se în rolul unei instanţe de judecată, contravenind atât principiului accesului liber la justiţie prin garantarea unui proces echitabil instrumentat de un magistrat imparţial, cât şi prevederilor Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Arată că, potrivit art. 2 din Legea nr. 304/2004, sunt enumerate expres şi limitativ instanţele de judecată din România, iar potrivit art. 134 alin. (2) din Constituţie, Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţă de judecată. Totodată, în conformitate cu prevederile Constituţiei, sunt interzise instanţele extraordinare. Prin urmare, judecarea disciplinară a magistraţilor fie de către un organ administrativ, fie de către o instanţă extraordinară încalcă şi art. 124 alin. (2) din Constituţie, ignorând caracterul unic şi egal al justiţiei, care impune judecarea tuturor cauzelor disciplinare de către justiţie şi în condiţii echivalente, adică prin respectarea aceluiaşi număr de grade de jurisdicţie. Prin faptul că instanţa care judecă în primă instanţă pe judecători în materie disciplinară nu este una judecătorească, rezultă că judecătorii au mai puţine drepturi în materie disciplinară decât un alt cetăţean, ceea ce contravine art. 125 alin. (1) din Constituţie. În aceeaşi ordine de idei, arată că sarcina probei ar trebui să revină, potrivit Codului muncii, angajatorului, însă, în procedura disciplinară a magistraţilor, aceştia au obligaţia sarcinii probei. Totodată, apreciază că secţiile Consiliului Superior al Magistraturii nu conferă suficiente garanţii de independenţă faţă de titularul acţiunii disciplinare, comisiile de disciplină ale Consiliului Superior al Magistraturii fiind alcătuite din 3 inspectori judecători şi 3 inspectori procurori numiţi de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, din care fac parte cei 9 judecători ai secţiei pentru judecători şi cei 5 procurori ai secţiei pentru procurori. La rândul lor, membrii Consiliului Superior al Magistraturii răspund disciplinar în condiţiile legii, titularul acţiunii fiind tot comisiile de disciplină, astfel încât între aceştia şi comisii există o relaţie de interdependenţă structurală, executivă, funcţională şi decizională. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 59/2009, autorul Anca Adriana Pop susţine că acestea contravin prevederilor art. 115 alin. (4) şi art. 1 alin. (5) din Constituţie, deoarece motivarea de către Guvern a situaţiei extraordinare şi a urgenţei adoptării acestei ordonanţe de urgenţă este insuficientă, ţinând cont de jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, şi anume deciziile nr. 255/2005, nr. 258/2006, nr. 421/2005, nr. 1.008/2009, nr. 104/2009, nr. 1.555/2009, nr. 1.629/2009 şi nr. 109/2010. Astfel, situaţia extraordinară este doar proclamată, afirmată, fără motivarea şi justificarea urgenţei şi fără precizarea vreunui element cuantificabil prin care să se demonstreze felul în care activitatea Consiliului Superior al Magistraturii ar fi perturbată în absenţa modificării reglementate pe calea ordonanţei de urgenţă. De asemenea, autorul excepţiei Anca Adriana Pop susţine că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2009 contravine şi prevederilor art. 115 alin. (6) din Legea fundamentală, deoarece statutul Consiliului Superior al Magistraturii nu se poate reglementa pe calea unei ordonanţe de urgenţă. În acest sens, arată că regimul Consiliului Superior al Magistraturii de instituţie fundamentală a statului nu poate fi modificat pe calea unei ordonanţe de urgenţă, ci se reglementează, potrivit art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituţie, prin lege organică, invocând Decizia nr. 1.189/2008 a Curţii Constituţionale. În final, arată că, astfel cum a statuat şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 421/2007, viciul de neconstituţionalitate a unei ordonanţe a Guvernului nu poate fi acoperit prin aprobarea de către Parlament a acesteia, legea care aprobă o ordonanţă neconstituţională fiind ea însăşi neconstituţională. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 9 judecători consideră că prevederile de lege criticate sunt constituţionale. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 305 din Codul de procedură civilă este neîntemeiată, invocând în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.305/2010. Cu privire la art. 32 din Legea nr. 304/2004, consideră că, întrucât acesta a fost modificat prin Legea nr. 202/2010, criticile de neconstituţionalitate au rămas fără obiect. Referitor la dispoziţiile criticate din Legea nr. 317/2004, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a acestora este neîntemeiată, pentru motivele reţinute de Curtea Constituţională în Decizia nr. 1.449/2010. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a dispoziţiilor constituţionale referitoare la modul de adoptare a ordonanţelor de urgenţă, arată că motivele care au stat la baza emiterii Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 59/2009 sunt prezentate în preambulul proiectului şi în nota de fundamentare a acesteia. Astfel, potrivit acestora, în raportul intermediar al Comisiei Europene din data de 12 februarie 2009, una dintre principalele recomandări a fost întărirea rolului Consiliului Superior al Magistraturii ca instanţă disciplinară pentru magistraţi şi creşterea eficienţei inspecţiei judiciare. Soluţiile adoptate de actul normativ în discuţie au vizat reforma statutului membrilor Inspecţiei Judiciare şi instituirea de noi instrumente de acţiune menite să eficientizeze şi să dinamizeze activitatea acesteia. Totodată, invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.189/2009 referitoare la interpretarea şi sensul noţiunii de „a afecta“ prevăzute de dispoziţiile constituţionale ale art. 115 alin. (6). Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale. Astfel, critica referitoare la art. 305 din Codul de procedură civilă este neîntemeiată, deoarece instituirea unor reguli speciale de procedură, inclusiv în materia căilor de atac, nu este contrară principiului liberului acces la justiţie, dreptului la un proces echitabil, atâta timp cât aceste reguli asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor. Atât în sistemul nostru procesual, cât şi în alte ţări, legea poate exclude folosirea unor căi de atac sau poate limita posibilitatea folosirii anumitor instrumente procesuale aflate la îndemâna părţilor, cum sunt probele, fără ca prin aceasta să se încalce litera sau spiritul Constituţiei, aşa cum a statuat şi Curtea Constituţională în deciziile nr. 232/2010 şi nr. 542/2009. Cât priveşte critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 44-49 din Legea nr. 317/2004, apreciază că şi aceasta este neîntemeiată, deoarece aceste prevederi constituie transpunerea la nivelul legii organice a dispoziţiilor constituţionale ale art. 134 alin. (2) şi, în plus, atribuţia Consiliului Superior al Magistraturii de instanţă de disciplină nu interzice accesul liber la justiţie al persoanei judecate şi se aplică în mod egal tuturor persoanelor vizate de ipoteza normei juridice. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, accesul la justiţie nu presupune şi accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, iar instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor de atac, sunt de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură. Reglementările internaţionale nu impun accesul la totalitatea gradelor de jurisdicţie sau la toate căile de atac prevăzute de lege, art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale consacrând numai dreptul persoanei la un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale, deci posibilitatea de a accede la un grad de jurisdicţie. Invocă în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 165/2010. Referitor la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 şi art. 32 din Legea nr. 304/2004, apreciază că şi aceasta este neîntemeiată, deoarece Legea fundamentală stabileşte în art. 134 alin. (2) că, în materie disciplinară, Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, iar nu de instanţă judecătorească, numai aceasta din urmă făcând parte din sistemul instanţelor judecătoreşti prevăzut de art. 126 alin. (1) din Constituţie şi de art. 2 din Legea nr. 304/2004. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2009, consideră că acestea nu contravin dispoziţiilor art. 115 alin. (4) şi ale art. 1 alin. (5) din Constituţie, ţinând seama de raţiunea edictării actului normativ, astfel cum a fost arătată în preambulul acesteia. Referitor la interdicţia Guvernului de a adopta ordonanţe de urgenţă în domeniul instituţiilor fundamentale ale statului, fondul reglementării constituit de dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 59/2009 nu afectează Consiliul Superior al Magistraturii, ci, dimpotrivă, urmăreşte eficientizarea activităţii inspectorilor judiciari şi îmbunătăţirea de urgenţă a cadrului legislativ în care aceştia îşi desfăşoară activitatea. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 305 din Codul de procedură civilă, ale art. 2 şi art. 32 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, ale art. 44-49 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, şi ale art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2009 pentru modificarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, ordonanţă publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 439 din 26 iunie 2009. Prevederile art. 32 din Legea nr. 304/2004 au fost modificate prin art. III pct. 5 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, Completul de 9 judecători fiind înlocuit cu Completul de 5 judecători, iar, potrivit art. XXV alin. (2) din aceeaşi lege, „Referirile la completul de 9 judecători cuprinse în actele normative în vigoare se consideră a fi făcute la completele de 5 judecători“. Art. 44-49 din Legea nr. 317/2004 fac parte din cap. IV „Atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii“, secţiunea 4 „Atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii în domeniul răspunderii disciplinare a magistraţilor“, şi au fost modificate şi completate prin art. II pct. 1-5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2009 pentru modificarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, ordonanţă publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 439 din 26 iunie 2009, după cum urmează: art. II pct. 1 a modificat art. 45, art. II pct. 2 a introdus art. 45¹, art. II pct. 3 a modificat art. 46, art. II pct. 4 a introdus alin. (2¹) la art. 47, iar art. II pct. 5 a introdus alin. (4) la art. 47. Astfel, textele de lege criticate au în prezent următorul cuprins: – Art. 305 din Codul de procedură civilă: „În instanţa de recurs nu se pot produce probe noi, cu excepţia înscrisurilor, care pot fi depuse până la închiderea dezbaterilor.“; – Art. 2 din Legea nr. 304/2004: „(1) Justiţia se înfăptuieşte în numele legii, este unică, imparţială şi egală pentru toţi.
(2) Justiţia se realizează prin următoarele instanţe judecătoreşti:a)Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; b)curţi de apel; c)tribunale; d)tribunale specializate; e)instanţe militare; f)judecătorii.“;– Art. 32 din Legea nr. 304/2004: „(1) La începutul fiecărui an, în materie penală se stabilesc două complete de 5 judecători formate numai din judecători din cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
(2) În alte materii decât cea penală se stabilesc la începutul fiecărui an două complete de 5 judecători.
(3) În compunerea completelor prevăzute la alin. (2) intră, de regulă, judecători specializaţi, în funcţie de natura cauzei.
(4) Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie aprobă compunerea completelor de 5 judecători. Judecătorii care fac parte din aceste complete sunt desemnaţi de preşedintele sau, în lipsa acestuia, de vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Schimbarea membrilor completelor se face în mod excepţional, pe baza criteriilor obiective stabilite de Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
(5) Completul de 5 judecători este prezidat de preşedintele sau vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În lipsa acestora, completul poate fi prezidat de un preşedinte de secţie desemnat în acest scop de preşedintele sau, în lipsa acestuia, de vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
(6) Cauzele care intră în competenţa completelor prevăzute la alin. (1) şi (2) vor fi repartizate aleatoriu în sistem informatizat.“;– Art. 44 din Legea nr. 317/2004: „(1) Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte, prin secţiile sale, rolul de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor, pentru faptele prevăzute în Legea nr. 303/2004, republicată.
(2) Secţia pentru judecători are rolul de instanţă disciplinară şi pentru magistraţii-asistenţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.“;– Art. 45 din Legea nr. 317/2004: „(1) Acţiunea disciplinară se exercită de comisiile de disciplină ale Consiliului Superior al Magistraturii.
(2) Comisiile de disciplină pot fi sesizate de Inspecţia judiciară sau se pot sesiza din oficiu în legătură cu abaterile disciplinare ale judecătorilor şi procurorilor.
(3) Comisiile de disciplină sunt formate din 3 inspectori ai Serviciului de inspecţie judiciară pentru judecători şi, respectiv, 3 inspectori ai Serviciului de inspecţie judiciară pentru procurori.
(4) Membrii comisiilor de disciplină nu pot desfăşura pe perioada mandatului decât activitate specifică acestei calităţi şi sunt înlocuiţi de membri supleanţi în situaţiile în care, din motive întemeiate, nu pot participa la soluţionarea lucrărilor.
(5) Membrii comisiilor de disciplină şi membrii supleanţi sunt numiţi de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, pentru un mandat de un an, cu posibilitatea reînvestirii o singură dată.“;– Art. 45¹ din Legea nr. 317/2004: „(1) Orice persoană interesată, inclusiv conducătorii instanţelor sau ai parchetelor, poate semnala Inspecţiei judiciare aspecte în legătură cu activitatea ori conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, cu încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori cu săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare.
(2) Orice semnalare privind activitatea necorespunzătoare a judecătorilor şi procurorilor, greşit îndreptată la instanţe sau parchete, va fi înaintată Inspecţiei judiciare în termen de 5 zile de la înregistrare.
(3) Aspectele semnalate sunt supuse unor verificări prealabile efectuate de inspectorii din cadrul Serviciului de inspecţie judiciară pentru judecători, respectiv ai Serviciului de inspecţie judiciară pentru procurori, în cadrul cărora se stabileşte dacă există indiciile săvârşirii unei abateri disciplinare.
(4) Dacă în urma efectuării verificărilor prealabile se constată că nu există indiciile săvârşirii unei abateri disciplinare, rezultatul se comunică direct persoanei care a formulat sesizarea şi persoanei vizate de sesizare.
(5) În cazul în care se constată că există indiciile săvârşirii unei abateri disciplinare, Serviciul de inspecţie judiciară pentru judecători, respectiv Serviciul de inspecţie judiciară pentru procurori sesizează comisia de disciplină corespunzătoare.“;– Art. 46 din Legea nr. 317/2004: „(1) În vederea exercitării acţiunii disciplinare este obligatorie efectuarea cercetării disciplinare, care se dispune potrivit art. 45 alin. (2), în termen de maximum 10 zile de la data sesizării.
(2) Cercetarea disciplinară se efectuează de inspectorii din cadrul Serviciului de inspecţie judiciară pentru judecători, respectiv din cadrul Serviciului de inspecţie judiciară pentru procurori.
(3) În cadrul cercetării disciplinare se stabilesc faptele şi urmările acestora, împrejurările în care au fost săvârşite, precum şi orice alte date concludente din care să se poată aprecia asupra existenţei sau inexistenţei vinovăţiei. Ascultarea celui în cauză şi verificarea apărărilor judecătorului sau procurorului cercetat sunt obligatorii. Refuzul judecătorului sau procurorului cercetat de a face declaraţii sau de a se prezenta la cercetări se constată prin proces-verbal şi nu împiedică încheierea cercetării. Judecătorul sau procurorul cercetat are dreptul să cunoască toate actele cercetării şi să solicite probe în apărare.
(4) Cercetarea disciplinară se desfăşoară cu respectarea dispoziţiilor legale referitoare la informaţiile clasificate şi la protecţia datelor cu caracter personal.
(5) Cercetarea disciplinară se suspendă atunci când împotriva judecătorului sau procurorului cercetat s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale pentru aceeaşi faptă.
(6) Organul de urmărire penală este obligat să comunice Consiliului Superior al Magistraturii într-un termen rezonabil actul prin care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale.
(7) Suspendarea se dispune de comisia de disciplină, prin rezoluţie.
(8) Suspendarea operează până când soluţia pronunţată în cauza care a motivat suspendarea a devenit definitivă. Dispoziţiile alin. (6) se aplică în mod corespunzător.
(9) Cercetarea prealabilă se efectuează în termen de 30 de zile de la data dispunerii acesteia, cu excepţia situaţiei în care intervine suspendarea. Comisia de disciplină poate dispune prelungirea termenului, cu cel mult 30 de zile, dacă există motive întemeiate care justifică această măsură.
(10) În cazul în care, înainte de sesizarea secţiei, comisia de disciplină constată că sunt necesare verificări suplimentare, solicită completarea cercetării disciplinare. Rezultatul verificărilor suplimentare este înaintat comisiei de disciplină în cel mult 30 de zile de la data la care s-a dispus completarea verificărilor.
(11) În termen de 20 de zile de la primirea rezultatului cercetării disciplinare sau, după caz, a rezultatului verificărilor suplimentare, comisia de disciplină, în cazul în care consideră că se justifică, sesizează secţia corespunzătoare în vederea soluţionării acţiunii disciplinare.
(12) În cazul în care comisia de disciplină consideră că exercitarea acţiunii disciplinare nu se justifică, dispune clasarea. Rezoluţia se comunică persoanelor indicate la art. 45¹ alin. (4) şi inspectorului judiciar care a efectuat cercetarea.
(13) Împotriva soluţiei de clasare poate fi formulată contestaţie de persoana indicată la art. 45¹ alin. (1), de persoana vizată sau de inspectorul judiciar care a efectuat cercetarea la secţia corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, în termen de 30 de zile de la comunicarea rezoluţiei.
(14) Acţiunea disciplinară poate fi exercitată în termenul de prescripţie de cel mult un an de la data la care fapta a fost cunoscută.“;– Art. 47 din Legea nr. 317/2004: „(1) În procedura disciplinară în faţa secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, citarea judecătorului sau procurorului împotriva căruia se exercită acţiunea disciplinară este obligatorie. Judecătorul sau procurorul poate fi reprezentat de un alt judecător ori procuror sau poate fi asistat ori reprezentat de un avocat.
(2) Judecătorul sau procurorul şi, după caz, reprezentantul ori avocatul său au dreptul să ia cunoştinţă de toate actele dosarului şi pot solicita administrarea de probe în apărare.(2¹) Dispoziţiile art. 46 alin. (5) şi (6) se aplică în mod corespunzător. Suspendarea se dispune, prin încheiere, de secţia corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii.
(3) Secţiile Consiliului Superior al Magistraturii, în cazul în care constată că sesizarea este întemeiată, aplică una dintre sancţiunile disciplinare prevăzute de lege, în raport cu gravitatea abaterii disciplinare săvârşite de judecător sau procuror şi cu circumstanţele personale ale acestuia.
(4) Dispoziţiile din prezenta lege ce reglementează procedura de soluţionare a acţiunii disciplinare se completează cu dispoziţiile Codului de procedură civilă.“;– Art. 48 din Legea nr. 317/2004: „Secţiile Consiliului Superior al Magistraturii soluţionează acţiunea disciplinară printr-o hotărâre care cuprinde, în principal, următoarele: a)descrierea faptei care constituie abatere disciplinară şi încadrarea juridică a acesteia; b)temeiul de drept al aplicării sancţiunii; c)motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de judecător sau procuror; d)sancţiunea aplicată şi motivele care au stat la baza aplicării acesteia; e)calea de atac şi termenul în care hotărârea poate fi atacată; f)instanţa competentă să judece calea de atac.“;– Art. 49 din Legea nr. 317/2004: „(1) Hotărârile secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii prin care s-a soluţionat acţiunea disciplinară se redactează, obligatoriu, în termen de cel mult 20 de zile de la pronunţare şi se comunică de îndată, în scris, judecătorului sau procurorului. Comunicarea hotărârilor este asigurată de Secretariatul general al Consiliului Superior al Magistraturii.
(2) Împotriva hotărârilor prevăzute la alin. (1) se poate exercita recurs în termen de 15 zile de la comunicare. Competenţa soluţionării recursului aparţine Completului de 9 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Din Completul de 9 judecători nu pot face parte membrii cu drept de vot ai Consiliului Superior al Magistraturii şi judecătorul sancţionat disciplinar.
(3) Recursul suspendă executarea hotărârii secţiei Consiliului Superior al Magistraturii de aplicare a sancţiunii disciplinare.
(4) Hotărârea prin care se soluţionează recursul prevăzut la alin. (2) este irevocabilă.“;– Art. II pct. 6-9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2009: „Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, cu modificările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează: [...]6. Articolul 53 se modifică şi va avea următorul cuprins: Articolul 53
(1) Membrii Consiliului Superior al Magistraturii care au calitatea de judecător sau procuror răspund civil, disciplinar şi penal, în condiţiile legii.
(2) Prevederile art. 45-47 se aplică în mod corespunzător. 7. Articolul 54 se abrogă. 8. La articolul 61, alineatul (3) se modifică şi va avea următorul cuprins:
(3) Inspectorii din cadrul Inspecţiei judiciare sunt numiţi de plen, prin concurs sau examen, pentru un mandat de 6 ani, dintre persoanele care îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 60 alin. (2) şi au avut calificativul foarte bine la ultima evaluare. 9. La articolul 61, după alineatul (3) se introduc cinci noi alineate, alineatele (3¹)-(3⁵), cu următorul cuprins: (3¹) Pe durata exercitării mandatului de inspector, judecătorii şi procurorii sunt suspendaţi de drept din funcţiile pe care le ocupă la instanţe şi parchete. Judecătorii şi procurorii cu funcţii de conducere sunt obligaţi să opteze între funcţia de conducere şi cea de inspector judiciar, în termen de 30 de zile de la data dobândirii dreptului de a ocupa în continuare funcţia de inspector judiciar. După cele 30 de zile, postul de conducere sau de inspector judiciar pentru care nu s-a făcut opţiunea devine vacant de drept. (3²) Inspectorii din cadrul Inspecţiei judiciare pot fi revocaţi din funcţie de plen, din oficiu sau la propunerea inspectorului şef, pentru neîndeplinirea ori îndeplinirea necorespunzătoare a atribuţiilor de serviciu sau în cazul aplicării unei sancţiuni disciplinare. (3³) Dispoziţiile art. 45-47 se aplică în mod corespunzător inspectorilor judiciari. Acţiunea disciplinară se exercită de comisia de disciplină corespunzătoare serviciului de inspecţie judiciară din care face parte şi va fi soluţionată de Secţia pentru judecători sau de Secţia pentru procurori, după caz. (3⁴) La încetarea funcţiei de inspector în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, judecătorii şi procurorii revin la instanţele sau parchetele unde au funcţionat anterior ori, cu consimţământul lor, la alte instanţe sau parchete unde au dreptul să funcţioneze potrivit legii. Art. 134¹ alin. (2)-(5) din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se aplică în mod corespunzător. (3⁵) Perioada în care judecătorul sau procurorul este inspector judiciar în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii constituie vechime în funcţia de judecător sau procuror. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că în prezenta cauză criticile de neconstituţionalitate aduse textelor de lege atacate pot fi clasificate în 3 grupe: I. Prevederile art. 305 din Codul de procedură civilă, ale art. 2 şi art. 32 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi ale art. 44-49 din Legea nr. 317/2004 sunt criticate sub aspectul neconstituţionalităţii, întrucât recursul prevăzut de acestea nu este o cale efectivă de acces la justiţie, ceea ce încalcă dispoziţiile art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (1)-(3), art. 24, art. 124 alin. (2), art. 125 alin. (1), art. 126 alin. (5) fraza întâi şi art. 134 alin. (2) din Constituţie. II. Prevederile art. 44-49 din Legea nr. 317/2004 instituie o procedură jurisdicţională care nu se încadrează în niciuna dintre jurisdicţiile prevăzute şi admise de Constituţie, iar normele ce reglementează procedura disciplinară în faţa secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii nu conferă cumulativ toate garanţiile dreptului la un proces echitabil, privitoare la independenţa şi imparţialitatea instanţei, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 16 alin. (1), ale art. 21, ale art. 23 alin. (11), ale art. 24 alin. (4), ale art. 124 alin. (2) şi (3), ale art. 126 alin. (1) şi (5), ale art. 134 alin. (2) şi (3) din Constituţie, precum şi „dispoziţiilor corespondente“ din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. III. Prevederile art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2009 pentru modificarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii sunt criticate din punctul de vedere al neconstituţionalităţii extrinseci, întrucât au fost adoptate cu încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 115 alin. (4) şi (6) şi ale art. 1 alin. (5). Faţă de aceste 3 principale critici, Curtea constată următoarele: I. Prin Decizia nr. 165 din 25 februarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 14 aprilie 2010, Curtea, examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 49 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, a statuat că, potrivit dispoziţiilor de lege criticate, hotărârile secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii prin care s-a soluţionat acţiunea disciplinară se pot ataca cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare, la Completul de 9 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. „Aceste dispoziţii de lege reprezintă o reiterare a prevederilor constituţionale ale art. 134 alin. (3), potrivit cărora hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară pot fi atacate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Totodată, potrivit dispoziţiilor alin. (2) al aceleiaşi norme constituţionale, Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor. Prin urmare, legea sa organică - Legea nr. 317/2004 - stabileşte procedura de soluţionare a acţiunii disciplinare în secţiunea a 4a «Atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii în domeniul răspunderii disciplinare a magistraţilor» din cap. IV «Atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii», în conformitate cu dispoziţiile constituţionale menţionate. Aşadar, ţinând cont că dispoziţiile de lege criticate prevăd o cale de atac împotriva hotărârilor secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii prin care s-a soluţionat acţiunea disciplinară, nu se poate susţine că acestea încalcă accesul liber la justiţie, consacrat prin art. 21 din Constituţie.“ Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, accesul la justiţie nu presupune şi accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, iar instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor de atac, este de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură. Prin aceeaşi decizie Curtea a observat că reglementările internaţionale în materie nu impun accesul la totalitatea gradelor de jurisdicţie sau la toate căile de atac prevăzute de legislaţiile naţionale, art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale consacrând numai dreptul persoanei la un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale, deci posibilitatea de a accede la un grad de jurisdicţie. Prin Decizia nr. 1.449 din 4 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 6 din 4 ianuarie 2011, Curtea a reţinut că, avându-se în vedere, pe de-o parte, rolul constituţional al Consiliului Superior al Magistraturii de „instanţă de judecată [...] în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor“, iar, pe de altă parte, dispoziţiile Legii nr. 317/2004 care prevăd o cale de atac la instanţa de judecată împotriva hotărârilor secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii prin care s-a soluţionat acţiunea disciplinară, nu se poate susţine că prevederile art. 44 alin. (1) din aceeaşi lege încalcă accesul liber la justiţie sau dreptul la un proces echitabil, consacrate prin art. 21 din Constituţie şi prin art. 10 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Referitor la dispoziţiile art. 305 din Codul de procedură civilă, prin Decizia nr. 476 din 20 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 339 din 21 mai 2010, Curtea a statuat că instituirea unor reguli speciale de procedură, inclusiv în ceea ce priveşte căile de atac, nu este contrară dreptului la apărare, atât timp cât ele asigură egalitatea juridică a părţilor. Atât în sistemul nostru procesual, cât şi în alte ţări, legea poate exclude folosirea unor căi de atac sau poate limita utilizarea anumitor instrumente procesuale aflate la îndemâna părţilor, cum sunt probele, fără ca prin aceasta să se încalce litera sau spiritul Legii fundamentale. De altfel, potrivit art. 304¹ din Codul de procedură civilă, recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 304, instanţa putând să examineze cauza sub toate aspectele. Întrucât criticile de neconstituţionalitate din prezenta cauză privesc, parţial, aceleaşi aspecte şi având în vedere că nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, considerentele şi soluţiile deciziilor menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. Cu privire la câmpul de aplicare a dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea din 23 iunie 1981, pronunţată în Cauza Le Compte, Van Leuven et De Meyere contra Belgiei, a statuat că procedurile disciplinare intră sub incidenţa art. 6 paragraful 1 referitor la dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială. Astfel, garanţiile dreptului la un proces echitabil implică dreptul părţilor de a lua cunoştinţă de toate aspectele litigiului (Hotărârea din 20 februarie 1996, pronunţată în Cauza Lobo Machado contra Portugaliei) şi presupun respectarea principiului contradictorialităţii (Hotărârea din 18 februarie 2010, pronunţată în Cauza Baccichetti contra Franţei). Totodată, cu privire la art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prin Hotărârea din 26 octombrie 2000, pronunţată în Cauza Kudla împotriva Poloniei, Curtea de la Strasbourg a decis că acesta presupune existenţa posibilităţii efective de a supune judecăţii unei instanţe naţionale cazul violării unui drept consacrat de Convenţie. Referitor la competenţa unor organisme profesionale de a judeca acţiuni disciplinare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că în numeroase state ale Consiliului Europei abaterile disciplinare sunt de competenţa acestor structuri, iar o asemenea atribuire de competenţă nu este contrară dispoziţiilor Convenţiei, care impune totuşi unul dintre următoarele sisteme: sau jurisdicţiile organismelor profesionale îndeplinesc exigenţele art. 6 paragraful 1 din Convenţie, sau ele nu le îndeplinesc şi atunci legea naţională trebuie să permită accesul la o instanţă judecătorească care prezintă toate garanţiile dreptului la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei de către o instanţă independentă şi imparţială. În acest sens s-a pronunţat, în mod constant, Curtea de la Strasbourg, prin Hotărârea din 10 februarie 1983, pronunţată în Cauza Albert et Le Compte contra Belgiei, prin Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza Bryan contra Marii Britanii, prin Hotărârea din 20 mai 1998, pronunţată în Cauza Gautrin şi alţii contra Franţei, prin Hotărârea din 16 decembrie 2008, pronunţată în Cauza Frankowicz contra Poloniei, şi prin Hotărârea din 29 octombrie 2009, pronunţată în Cauza Chaudet contra Franţei. Potrivit art. 134 alin. (2) din Constituţia României, Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor. Similar, în alte state europene, acţiunile disciplinare ale judecătorilor şi procurorilor sunt de competenţa organismelor naţionale echivalente Consiliului Superior al Magistraturii. Astfel, în Franţa, Consiliul Superior al Magistraturii este instanţa disciplinară a magistraţilor, iar deciziile pronunţate în cadrul acestei atribuţii pot fi atacate la Consiliul de Stat. În Spania, instanţa disciplinară este diferită în funcţie de gravitatea faptelor săvârşite. Pentru fapte foarte grave este competent Plenul Consiliului General al Puterii Judiciare. Pentru fapte grave este competentă Comisia de disciplină a Consiliului General al Puterii Judiciare, iar pentru fapte mai puţin grave este competent preşedintele sau organul de conducere al instanţei respective, iar, în acest din urmă caz, sancţiunea constă în avertisment sau amendă. În Italia, potrivit art. 105 din Constituţie, măsurile disciplinare relative la magistraţi sunt de competenţa Consiliului Superior al Magistraturii, iar ministrul justiţiei (care poate fi titularul acţiunii disciplinare), procurorul general de pe lângă Curtea de Casaţie şi magistratul sancţionat pot exercita recurs împotriva deciziilor Secţiei disciplinare a Consiliului Superior al Magistraturii în faţa Secţiilor Unite ale Curţii de Casaţie, iar instanţa de control judiciar are competenţa de a examina atât respectarea regularităţii procedurii disciplinare, cât şi calificarea faptelor acuzate şi temeinicia luării sancţiunii. Prin urmare, Curtea observă că, în materia răspunderii disciplinare a magistraţilor, legiuitorul român a adoptat o reglementare similară cu cea a altor ţări din Europa, prevăzând - referitor la procedura disciplinară - o fază administrativă, cercetarea disciplinară efectuându-se de inspectorii din cadrul Serviciului de inspecţie judiciară pentru judecători, respectiv din cadrul Serviciului de inspecţie judiciară pentru procurori, şi o fază jurisdicţională, care se desfăşoară în faţa secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 317/2004 şi celor ale Codului de procedură civilă, cu respectarea principiului contradictorialităţii, magistratul în cauză fiind citat, putând fi reprezentat de un alt judecător sau procuror ori asistat sau reprezentat de avocat, având dreptul să ia cunoştinţă de toate actele dosarului şi să solicite administrarea de probe în apărare. Împotriva hotărârii de sancţionare a secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii există o cale de atac, şi anume recursul în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, prevăzut de art. 49 alin. (2) din Legea nr. 317/2004. Curtea reţine că acest „recurs“ nu trebuie calificat ca fiind acea cale extraordinară de atac prevăzută de Codul de procedură civilă, ci ca o veritabilă cale de atac, devolutivă, împotriva hotărârii organului disciplinar (Consiliul Superior al Magistraturii, prin secţiile sale, având doar rolul unei instanţe de judecată), cale de atac soluţionată de către o instanţă judecătorească, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin luarea în considerare a tuturor aspectelor şi prin verificarea atât a legalităţii procedurii, cât şi a temeiniciei hotărârii instanţei disciplinare. Acesta este şi sensul art. 134 alin. (3) din Constituţie, potrivit căruia „Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară pot fi atacate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie“. Prin Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003 privind constituţionalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituţiei României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 12 mai 2003, referindu-se la atribuţia Consiliului Superior al Magistraturii, aşa cum este stabilită în art. 134 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia acesta îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor, potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică, Curtea a statuat că această dispoziţie constituţională nu poate interzice accesul liber la justiţie al persoanei judecate de această „instanţă extrajudiciară“. Prin urmare, îndeplinind exigenţele dreptului la un proces echitabil, prin asigurarea unei căi efective de atac la o instanţă judecătorească, consacrată prin art. 21 alin. (3) din Constituţie şi prin art. 6 paragraful 1 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, „recursul“ din materia disciplinară a magistraţilor este o veritabilă şi efectivă cale de atac împotriva hotărârii secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, cale de atac prin care instanţa de judecată, ţinând seama şi de rolul activ pe care trebuie să îl aibă, poate soluţiona cauza sub toate aspectele, atât sub aspectul legalităţii procedurii disciplinare, cât şi al temeiniciei hotărârii. II. Referitor la criticile de neconstituţionalitate potrivit cărora jurisdicţia reglementată de art. 44-49 din Legea nr. 317/2004 nu se încadrează în niciuna dintre jurisdicţiile prevăzute şi admise de Constituţie, iar normele ce reglementează procedura disciplinară în faţa secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii nu conferă cumulativ toate garanţiile dreptului la un proces echitabil, privitoare la independenţa şi imparţialitatea instanţei, Curtea observă că acestea sunt neîntemeiate, deoarece, pe de o parte, însăşi Constituţia prevede, în art. 134 alin. (2), că, prin secţiile sale, Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, iar, pe de altă parte, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2009, prin care s-au modificat dispoziţiile din Legea nr. 317/2004 referitoare la Inspecţia judiciară, a avut ca scop asigurarea independenţei inspectorilor judiciari şi a eficientizării activităţii acestora. III. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 59/2009, Curtea constată că şi acestea sunt neîntemeiate, deoarece, astfel cum este prevăzut în preambulul actului normativ criticat, acesta a fost adoptat, avându-se în vedere „necesitatea asigurării independenţei inspectorilor judiciari şi a eficientizării activităţii acestora, aspect semnalat în mod constant de Comisia Europeană cu ocazia evaluării progreselor realizate de România în cadrul Mecanismului de cooperare şi verificare“, şi ţinându-se cont de faptul că „recent Consiliul Superior al Magistraturii a întreprins un important proces de recrutare de inspectori pentru Inspecţia judiciară, măsură care, însă, ar trebui dublată, în mod necesar, şi de o îmbunătăţire urgentă a cadrului legislativ în care Inspecţia judiciară îşi va desfăşura activitatea, având ca bază propunerile rezultate din experienţa aplicării în practică a reglementărilor în materie până în prezent“. Totodată, urgenţa reglementării a fost justificată de „imperativul menţinerii, pe cât posibil, a unui grad înalt de ocupare a posturilor vacante de conducere, pe calea extraordinară a delegării, până la ocuparea lor pe calea ordinară a concursului pentru promovarea în funcţii de execuţie şi, respectiv, de conducere“. Prin urmare, Curtea constată că sunt îndeplinite cerinţele constituţionale prevăzute de art. 115 alin. (4) referitoare la adoptarea ordonanţelor de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, cu obligaţia Guvernului de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora. Referitor la pretinsa încălcare a dispoziţiilor constituţionale ale art. 115 alin. (6), Curtea constată că art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2009 nu afectează regimul Consiliului Superior al Magistraturii - instituţie fundamentală a statului -, ci modifică dispoziţiile din Legea nr. 317/2004 referitoare la statutul inspectorilor judiciari din cadrul Serviciului de inspecţie judiciară pentru judecători şi, respectiv, Serviciului de inspecţie judiciară pentru procurori, aşa cum s-a menţionat mai sus. De altfel, cu privire la sensul dispoziţiilor art. 115 alin. (6) din Legea fundamentală, Curtea Constituţională a statuat prin Decizia nr. 1.189 din 6 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 25 noiembrie 2008, că „ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate dacă «afectează», dacă au consecinţe negative, dar, în schimb, pot fi adoptate dacă, prin reglementările pe care le conţin, au consecinţe pozitive în domeniile în care intervin“. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 305 din Codul de procedură civilă, ale art. 2 şi art. 32 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, ale art. 44-49 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii şi ale art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2009 pentru modificarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, excepţie ridicată de Sergiu Leon Rus şi Anca Adriana Pop în Dosarul nr. 2.287/1/2009 (nr. vechi 1/2009) al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 9 judecători. Definitivă şi general obligatorie. Pronunţată în şedinţa publică din data de 1 februarie 2011. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Ioana Marilena Chiorean