Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Dragănescu.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 22 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Dumitru Baciu, Marian Viorel Baciu, Mădălina Nistor şi Daniela Chivu în Dosarul nr. 1.461/93/2015 al Tribunalului Ilfov - Secţia civilă, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 440 D/2016.2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. Se arată că există jurisprudenţă în această materie şi se propune menţinerea acesteia.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:4. Prin Sentinţa civilă nr. 234 din 3 februarie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 1.461/93/2015, Tribunalul Ilfov - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 22 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală, excepţie de neconstituţionalitate ridicată de Dumitru Baciu, Marian Viorel Baciu, Mădălina Nistor şi Daniela Chivu într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei acţiuni civile promovate în cadrul procesului penal.5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că prevederile art. 22 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală încalcă normele constituţionale anterior enumerate, prin faptul că nu permit persoanei vătămate, constituite parte civilă, care a renunţat la pretenţiile civile formulate în cadrul procesului penal, să introducă, ulterior, o nouă acţiune, la o instanţă civilă, prin care să solicite aceleaşi despăgubiri.6. Tribunalul Ilfov - Secţia civilă opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că dispoziţiile legale criticate reprezintă o aplicaţie în legislaţia procesual penală a principiului electa una via non datur recursus ad alteram. Se susţine că art. 22 din Codul de procedură penală reglementează tocmai dreptul părţii civile de a alege între calea valorificării pretenţiilor sale printr-o acţiune promovată în faţa unei instanţe civile sau de a formula, în acelaşi scop, o acţiune civilă în cadrul procesului penal, dar că acest drept de opţiune este irevocabil. Se susţine că, pentru aceste motive, textul criticat indică modalitatea de exercitare a unui drept, respectiv a dreptului de a obţine repararea prejudiciilor provocate prin săvârşirea unor infracţiuni, fără a interzice, însă, exercitarea acestuia. Pentru aceste considerente, se arată că dispoziţiile art. 22 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală nu încalcă prevederile art. 15 din Constituţie. Se arată, totodată, că textul criticat nu contravine dispoziţiilor art. 16 din Constituţie, întrucât nu creează un regim juridic discriminatoriu pentru partea civilă, în raport cu ceilalţi participanţi la procesul penal. Cu privire la pretinsa încălcare a prevederilor art. 21 din Constituţie, se susţine că dreptul de acces liber la justiţie nu este absolut, exercitarea lui putând fi limitată prin lege, cu asigurarea unui raport de proporţionalitate între limitarea astfel reglementată şi scopul legitim urmărit, condiţie îndeplinită de textul criticat.7. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.8. Guvernul opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că dispoziţiile art. 22 din Codul de procedură penală sunt similare prevederilor art. 408-410 din Codul de procedură civilă, ce reglementează renunţarea la dreptul pretins şi că efectele acestora, constând, pe de o parte în imposibilitatea de a reveni asupra cererii de renunţate şi, pe de altă parte, în imposibilitatea de a formula o nouă acţiune la o instanţă civilă pentru aceleaşi pretenţii, derivă din caracterul unilateral şi voluntar al renunţării, aspecte care fac firească irevocabilitatea sa. Se susţine, totodată, că renunţarea stinge raportul obligaţional având ca obiect pretenţiile civile, astfel încât introducerea unei noi acţiuni în pretenţii este imposibilă, chiar dacă aceasta ar fi introdusă la instanţa civilă. Se arată că, întrucât textul criticat se aplică tuturor persoanelor aflate în situaţia juridică reglementată, acesta nu contravine dispoziţiilor art. 16 din Constituţie. În fine, se arată că prevederile art. 22 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală nu încalcă accesul liber la justiţie, întrucât persoana vătămată are dreptul de a alege calea de soluţionare a pretenţiilor sale, însă renunţarea la acţiunea formulată constituie un act unilateral de voinţă al acesteia de natură a stinge raportul obligaţional, aspect ce face imposibilă tragerea la răspundere civilă a inculpatului şi a părţii responsabile civilmente.9. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. Se arată că textul criticat reglementează dreptul părţii civile de a renunţa, în tot sau în parte, la acţiunea civilă formulată în procesul penal, iar faptul că partea civilă nu poate reveni asupra renunţării la soluţionarea pretenţiilor sale, prin formularea unei acţiuni în faţa unei instanţe civile, având ca obiect aceleaşi pretenţii, nu este de natură a afecta substanţa dreptului de acces liber la justiţie, întrucât renunţarea la acţiunea civilă, conform art. 22 alin. (3) din Codul de procedură penală, constituie un act voluntar. Pentru aceleaşi motive, se susţine că textul criticat nu contravine nici prevederilor art. 15 din Constituţie. Se arată, totodată, că dispoziţiile art. 22 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în situaţia juridică reglementată în conţinutul acestora, norma juridică criticată nefiind de natură a încălca prevederile art. 16 din Constituţie.10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 22 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: „Partea civilă nu poate reveni asupra renunţării şi nu poate introduce acţiune la instanţa civilă pentru aceleaşi pretenţii".13. Se susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale ale art. 15 cu privire la universalitate, art. 16 referitor la egalitatea în drepturi şi art. 21 privind dreptul la un proces echitabil, precum şi dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil.14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 22 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici de neconstituţionalitate similare, instanţa de contencios constituţional pronunţând, în acest sens, Decizia nr. 741 din 13 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 127 din 17 februarie 2017.15. Prin decizia anterior arătată, paragrafele 15-22, Curtea a constatat că dreptul procesual român aparţine categoriei de sisteme de drept protective pentru persoana vătămată prin săvârşirea unei infracţiuni, care permite exercitarea acţiunii civile în procesul penal, singura condiţie ce se cere a fi îndeplinită, în acest sens, fiind cea a manifestării voinţei persoanei vătămate în termenul şi în forma prevăzute de dispoziţiile Codului de procedură penală. Este consacrat, astfel, dreptul de opţiune al persoanei vătămate, care poate alege între soluţionarea pretenţiilor sale civile pe calea acţiunii civile promovate la o instanţă civilă şi promovarea unei acţiuni civile în cadrul procesului penal. Cea de-a doua variantă conferă persoanei vătămate avantajul dreptului de a folosi, în mod mai eficient, probele administrate în vederea soluţionării acţiunii penale de către organele judiciare, precum şi cel al celerităţii soluţionării cauzelor penale. În acest din urmă sens, art. 27 alin. (7) din Codul de procedură penală prevede obligativitatea suspendării judecării acţiunii separate exercitate în faţa instanţei civile, după punerea în mişcare a acţiunii penale şi până la soluţionarea cauzei penale în primă instanţă, dar nu mai mult de un an.16. Cu toate acestea, odată exprimată opţiunea în favoarea uneia dintre căile procesuale anterior analizate, ea dobândeşte un caracter irevocabil, persoana vătămată, constituită parte civilă în procesul penal, nemaiputând renunţa la această cale de obţinere a reparării prejudiciilor suferite prin săvârşirea infracţiunii, pentru a formula o acţiune civilă distinctă la instanţa civilă competentă, cu excepţia cazului suspendării procesului penal, reglementată la art. 27 alin. (3) din Codul de procedură penală. Chiar şi în această situaţie, în cazul reluării procesului penal, acţiunea introdusă la instanţa civilă se suspendă, potrivit celei de-a doua teze a alin. (3) al art. 27 anterior menţionat. În schimb, conform art. 27 alin. (6) din Codul de procedură penală, persoana vătămată sau succesorii săi se pot adresa instanţei civile, pentru repararea prejudiciului născut sau descoperit ulterior momentului constituirii ca parte civilă.17. Exprimarea opţiunii reparării prejudiciilor pe calea acţiunii civile promovate în procesul penal nu exclude, însă, dreptul titularului de a renunţa la pretenţiile formulate. Astfel, conform art. 22 alin. (1) din Codul de procedură penală, partea civilă poate renunţa, în tot sau în parte, la pretenţiile sale civile, până la terminarea dezbaterilor în apel. Dar, ulterior momentului procesual al renunţării la acţiunea civilă în cadrul procesului penal, conform alin. (3) al aceluiaşi art. 22, persoana vătămată nu poate introduce la instanţa civilă o acţiune având ca obiect aceleaşi pretenţii.18. Această manieră de reglementare a dreptului de a solicita repararea prejudiciilor produse prin săvârşirea unei infracţiuni constituie o aplicare de către legiuitor a principiului securităţii raporturilor juridice, ce are ca scop evitarea prelungirii stărilor de incertitudine în care se află părţile procesului penal şi bunurile din patrimoniul acestora dincolo de limite rezonabile de timp. În acest fel, prin textul criticat, legiuitorul a acordat prioritate principiului anterior menţionat în raport cu dreptul persoanei vătămate de a proceda la schimbarea căilor procesuale alese, în orice condiţii, atunci când apreciază că acestea nu mai sunt de natură a-i satisface interese procesuale, soluţie consacrată de principiul electa una via non datur recursus ad alteram.19. Nu în ultimul rând, soluţia juridică criticată reprezintă opţiunea legiuitorului, potrivit politicii sale penale, exprimată conform dispoziţiilor art. 61 alin. (1) din Constituţie şi în marja de apreciere prevăzută de acestea.20. Având în vedere aceste considerente, precum şi faptul că actul renunţării de către partea civilă la pretenţiile civile formulate în cadrul procesului penal constituie rezultatul exprimării, în mod liber, a voinţei titularului acţiunii civile astfel promovate, Curtea a reţinut că textul criticat nu încalcă dispoziţiile constituţionale referitoare la neretroactivitatea legii şi nici normele constituţionale şi europene ce reglementează dreptul la un proces echitabil invocate de autorii excepţiei.21. Pentru aceleaşi motive, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 22 alin. (1) din Codul de procedură penală nu sunt de natură a crea discriminare între partea civilă care renunţă la pretenţiile civile formulate în procesul penal, exprimându-şi voinţa în acest sens, şi ceilalţi participanţi la procesul penal sau alte persoane aflate în situaţii juridice similare, neputând fi reţinută încălcarea, prin textul criticat, a dispoziţiilor art. 16 din Constituţie.22. Cum textul criticat nu contravine dispoziţiilor art. 16 şi art. 21 din Constituţie, Curtea nu a putut reţine nici încălcarea, prin art. 22 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală, a dispoziţiilor constituţionale ale art. 15 alin. (1).23. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, atât soluţia, cât şi considerentele deciziei invocate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.24. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Dumitru Baciu, Marian Viorel Baciu, Mădălina Nistor şi Daniela Chivu în Dosarul nr. 1.461/93/2015 al Tribunalului Ilfov - Secţia civilă şi constată că dispoziţiile art. 22 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Tribunalului Ilfov - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 9 martie 2017.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALEprof. univ. dr. VALER DORNEANUMagistrat-asistent,Cristina Teodora Pop